Idolii forului nu au o ideologie – Un dialog despre volum publicat în revista Timpul

de moderator

Publicat la 31-03-2011 | 4 Comentarii

Revista Timpul găzduiește pe trei pagini un amplu interviu despre volumul Idolii forului, realizat de Emanuel Copilaș cu Sorin Adam Matei. Redăm aici fragmentele mai importante. Interviul poate fi citit în întregime pe net, la adresa revistei Timpul.

Sorin Adam Matei este Associate Professor la Purdue University, Statele Unite, autorul volumului ”Boierii Minții” și coorodonator împreună cu Mona Momescu al volumului colectiv ”Idolii forului”.

Emanuel Copilaș este preparator la Universitatea de Vest din Timișoara și doctorand al Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, având ca temă de cercetare subsidiarul ideologic al politicii internaționale românești în perioada comunistă. Domeniile sale majore de interes includ teoria și istoria relațiilor internaționale, respectiv teoriile totalitarismului. A publicat articole în diferite reviste de specialitate din țară.

Volumul Idolii Forului. De ce o clasă de mjloc a spiritului e de preferat ”elitei” intelectualilor publici a fost publicată anul trecut la Editura Corint. Lucrarea, editată de către Sorin Adam Matei și Mona Momescu, reunește analize ale unor importante nume ale intelectualității românești, nu toate însă cunoscute sau binecunoscute publicului larg: Michael Shafir, Adrian Gavrilescu, Daniel Barbu, Caius Dobrescu, Mircea Flonta, Gabriel Andreescu, Stelu Serban, Lucian Nastasa Kovacs, Marius Ghilezan,Vasile Morar, Bruno Stefan, Alexandru Matei și Istvan Aranyosi. Idolii Forului are ca argument central premisa conform căreia spațiul public românesc este (încă) structurat în plan intelectual de către curente filosofice ierarhice și elitiste, care consideră că au acces privilegiat și un rol de-a dreptul sacrosant în ceea ce privește validarea și distribuirea socială a cunoașterii. Genul acesta de gândire, tributar „grupurilor de prestigiu” teoretizate de către Sorin Adam Matei în lucrarea Boierii Minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor (publicată în 2004 la Editura Compania) – se constituie în principalul obstacol și totodată principala provocare a procesului modernizării României. Încă de la apariție, lucrarea a suscitat o paletă largă de reacții, de la critice și foarte critice până la aprobative sau simpatetice. În dialogul care urmează, Sorin Adam Matei răspunde la câteva întrebări despre lucrările mai sus menționate, clarificând astfel sensul unor concepte și implicații conținute în puternicul și coerentul mesaj social al Idolilor Forului.

Emanuel Copilaș (E.C.) În măsura în care propune o abordare dialogică între „intelectualii specializați”, respectiv „intelectualii publici”, neavând ca obiectiv condamnarea acestora din urmă ci oferirea unei noi perspective asupra pieței ideatice românești prin inițierea unor noi punți de legătură între cele două „grupuri” și, nu în ultimul rând, publicul cititor – poate fi considerată lucrarea Idolii Forului un proiect emancipator?

Sorin Adam Matei (S.A.M.) Bineînțeles. Este proiectul cel mai important al acestui volum. De comun acord cu Mona Momescu, celălalt coordonatr al volumlui, Idolii forului încearcă să deschidă o discuție despre participarea la dialogul social, despre legitimitatea participării la dialogul social, despre extinderea și adâncirea dialogului prin includerea mai multor voci. În subsidiar, volumul se preocupă și de problema unuia dintre modelele culturale românești, și în această direcție încercăm să propunem, cum am menționat, un proiect emancipator, în sensul că vrem să aducem în prim-planul scenei intelectuale românești o categorie socială și intelectuală oarecum neglijată în ultimii ani, anume aceea a specialiștilor. Și, într-un fel, volumul încearcă să afirme că vocile lor sunt mai importante. Acesta nu înseamnă însă că vocile lor trebuie să fie totalizatoare, sau să eliminăm anumite persoane prin aducerea acestui model în câmpul public, pentru că atunci s-ar ajunge la promovarea unei forme păguboase de intoleranţă „inversă”, să-i spunem, necum a unui dialog social plurivocal. Dimpotrivă, noi considerăm că acesta ar fi un model de preferat, cu condiția să fie testat în confruntările de idei, culturale, de zi cu zi.

E.C. În capitolul din lucrare pe care îl semnați (Idolii Forului), afirmați că intelectualii „publici” și sau „enciclopediști” abordează mai degrabă ideologic realitatea și nu științific în sensul de recurgere la metodologii empirice (p.24). În aceste condiții, dialogul pe care îl propuneți nu este oarecum din start sortit eșecului?

S.A.M. O precizare. Dacă s-a înțeles din capitol că eu cer o metodă științifică sau că promovez numai metoda științifică pentru validarea adevărului celor spuse de un grup, trebuie să clarific că această impresie nu este corectă. Ce încerc să exprim în acel capitol este că, pe de o parte, avem un model cultural învechit. Este un model care făcea probabil față oarecum onorabilă înainte de secolul XVIII, dădea semne de oboseală în secolul XIX, cu siguranță nu mai era de actualitate în secolul XX și absolut sigur nu ne poate duce nicăieri în secolul XXI. Este vorba despre acest model cultural al intelectualului atoateștiutor, oracular, profetic, care încearcă să ne dea o soluție pentru toate problemele într-un fel de package, de ambalaj. Acest model este învechit pentru că este un model și de tip teologal, moștenit de undeva din secolele XIII, XIV, fiind readus acum înapoi la viață. Din această cauză sunt de părere că această paradigmă culturală este în primul rând ideologică, în sensul că ne propune un pachet complet, și de cunoaștere și de acțiune politică și de orientare morală, care, într-un fel, nu mai lasă aer pentru restul spațiului intelectual.

Ce propun, în schimb, este un model intelectual modern de tip framework, un model cadru. Acesta nu este un model care să conțină anumite direcții ideologice de atac, nici măcar științifice. Modelul intelectual modern de care România ar beneficia dacă l-ar adopta este unul care pleacă de la câteva premise. Prima este cea a relativității discursurilor intelectuale, în sensul că pot exista, într-un moment, mai multe discursuri intelectuale care pot susține despre aceeași realitate opinii diferite în moduri diferite și care nu se invalidează neapărat reciproc, pentru că nu știm precis care grup are dreptate, care perspectivă are dreptate absolută. Aici pornesc de la premisa conform căreia în lumea modernă cunoașterea este de tip dubitativ: se interoghează pe sine dacă are sau nu dreptate. Sigur, unora le poate părea respingătoare această perspectivă, anume aceea a relativismului, și ne pot transmite, așa cum o fac intelectualii centrali din România, că este un adevărat păcat să nu mai avem stele polare intelectuale. Dar haideți să ne uităm înapoi, la ce s-a întâmplat în ultimii o sută cincizeci de ani în Europa. Sau în lume. Să vedem unde ne-au condus ideologiile care ne-au dat stele polare, atât cele „tari”, cât și cele mai „moi”. Ne-au dat Holocaustul, războaie mondiale extrem de sângeroase, totalitarisme, și lista poate continua.

Pe de altă parte, hai să ne uităm la ce ne-a dat acest tip de încadrare a problematicii umane de tip modern, pe care o numesc relativistă și dubitativă. Ne-a dat sisteme legale și democratice în care grupurile sociale, chiar extremiste, se pot înfrunta unele cu altele, unde libertatea, dreptatea și justiția pot fi adjudecate, bazate pe un dialog viu și plenar al oamenilor. Acesta este marea problemă în favoarea căreia noi milităm: introducerea în discursul social și politic românesc a acestei idei fundamentale a dialogului plural și relativist. Acum mă poți întreba: da, dar de ce susțineți în carte că specialiștii sunt mai buni decât enciclopediștii, de ce afirmați că este mai bine să aibă prioritate o clasă de specialiști decât una de enciclopediști, vreți să-i exterminați, să-i aruncați peste bord pe acești enciclopediști? Doamne ferește. Nici nu mă gândesc la așa ceva. Eu pun în practică exact ceea ce propun: un dialog, o confruntare deschisă în care afirm că într-un sistem relativist există mai multe opțiuni, că opțiunea enciclopedică arhaică, arhaizantă, este unda dintre ele, și că mie, personal, nu mi se pare productivă. Și în cadrul acestui framework discursiv, a acestui univers de dezbatere, recomand ca specialiștii să fie puși în față și să fie ascultați, pentru că ei știind că nu știu foarte mult, nu vor încerca niciodată să ne pună sacul în cap și să declare: vă dirijez eu în direcția corectă. Pe de altă parte, trebuie menționat că există și o tentație a tehnocrației atotștiutoare, dar nu pentru aceasta milităm noi.

E.C. În ce măsură considerați că pot fi construite autentice punți de legătură între o gândire verticală, elitistă, antimodernă, și o gândire orizontală, modernă, în măsura în care să nu se ajungă la un „dialog al surzilor”, și miza profundă a volumului să fie receptată de către intelectualii enciclopediști?

S.A.M. Aceasta este o întrebare dificilă, și cred că se poate răspunde la ea în două feluri. Primul este că aceste două modalități de a pune lumea în problemă se exclud reciproc. Prima articulează o perspectivă intelectuală, a doua altă perspectivă. Acum este timpul să luăm o decizie. Cum vrem să fie lumea în care trăim?

Pe de altă parte, există și posibilitatea să ne gândim la aceste două alegeri, chiar dacă sunt incompatibile, ca fiind parte dintr-un concert necesar al dialogului social și, fiecare alegând un anume model, nu ne rămâne decât să dovedim că modelul nostru este mai bun, mai productiv, mai valabil, mai interesant, mai democratic, mai capabil să ne ajute să descoperim sensul profund al justiției și democrației. Acesta este tipul de confirmare empirică pe care îl am în considerare. Nu cred neapărat că aceste două modele se pot combina. Ar ieși o struțo-cămilă din care n-am mai înțelege nimic. Ori crezi că lumea este împărțită în două categorii, sau că lumea are o esență care trebuie cunoscută numai de unii, ori nu te gândești la ea în acest fel. Dar, pe de altă parte, nu sugerez că modelul opus este absolut greșit, pentru că din perspectiva modelului meu nu putem spune că există a priori modele invalide. Validarea se poate face numai prin testarea lor practică, în discursul social. Problema cea mai importantă este să discutăm și să dezbatem concret ce ne pot oferi cele două modele. Și încă o dată, eu îmi fac alegerile în funcție de această analiză retrospectivă pe care o fac ultimilor o sută cincizeci de ani de modernitate europeană și românească, și concluzia la care ajung este că un model relativist, deschis, al opțiunilor limitate și al competențelor deschise și verificate este mai bun decât un model al intelectualilor oraculari care vin în fața noastră și declamă: ce afirmăm noi se bazează pe o tradiție intelectuală care se reclamă de la Platon, Aristotel, Sfântul Augustin, punând punct astfel discuției.

E.C. Dar, pe de altă parte, îmi vine în minte acum o carte a lui Marcel Gauchet – Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei, în care autorul afirma, destul de convingător, că lumea modernă s-a născut prin „ieșirea din religie”. Extrapolând ideea la discuția noastră, nu credeți totuși că între premodernitate și modernitate există mai degrabă un raport, haideți să îl numim dialectic, deși am rezerve în privința oportunității termenului, decât unul de discontinuitate? Și dacă răspunsul este pozitiv, s-ar putea eventual recupera acest dialog inițial din perioada copilăriei intelectuale a modernității?

S.A.M. Hai să reformulez puțin această întrebare. Este modernitatea compatibilă cu religia?

E.C. Exact.

S.A.M. Deci, este modernitatea unora dintre intelectualii români, care promovează religia ca valoare centrală, modernă? Și aici îți pot oferi următorul răspuns. Religiozitatea și comportamentul religios sunt esențiale pentru existența umană. Întrebarea mai interesantă este însă ce rol trebuie să joace religia și anume doctrina religioasă, așa cum este ea înregistrată în corpusul de practici și de teorii, în viața publică? O problemă pe care o avem în România contemporană este că religiozitatea este o formă exterioară, este un model exterior, care este oferit ca un fel de carapace sub care să ne adăpostim cu toții. De ce avem noi nevoie însă este o religiozitate ca schelet interior, care să ne structureze dinăuntru pe fiecare dintre noi și în mod privat. Din păcate, avem o religiozitate de tip arhaic, ”insectiformă” dacă vrei, în care lumea e acoperită cu chitina ritualilor, a verbiajului pravoslavnic, și a liturghiilor.

Văd prea puțin în spațiul public o religiozitate de tip modern, văzută ca o nevoie interioară de a-ți structura propria ta viață într-un mod privat și intim. Ce mă tulbură este modul în care religiozitatea este îmbrățișată în abstract, promovată la conferințe și în traduceri ai clasicilor isihasmului, în timp ce năravurile personale și cele bisericești se degradează pe zi ce trece. Parohiile se vând, bani sunt aruncați pe faraonice catedrale, ritualurile obscurantiste, cum ar fi exorcismul și citirile vindecătoare, se răspândesc. Mai mult, mă tulbură lipsa dialogului religios. Promovarea religiei nu ține cont de faptul că pot exista alte persoane care au aceleași chemări spirituale, dar care au alte răspunsuri, uneori ne-creștine. Și care au dreptul de a fi egale în demnitate cu tine. Și că a fi religios înseamnă a înțelege chemarea religioasă a celuilalt, nu a impune imaginea religiozității tale asupra celuilalt.

E.C. Deci, din punctul acesta de vedere, religia ar putea și ar trebui să aibă un rol civic asumat, îmbrățișând o orientare generală inductivă, nu deductivă în sensul de exterioară, coercitivă și implicit antimodernă, ermetică.

S.A.M. Corect.

Continuarea în revista Timpul