Idei de schimb, noua carte a lui Sorin Adam Matei, a fost lansată, e disponibilă în format tipărit sau ca ebook (ipad, .epub, kindle, .mobi)

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 7-10-2011 | 0 Comentarii

Volumul Idei de Schimb (http://matei.org/idei), subintitulat ”Cum ar fi dacă grija intelectualilor ar fi pedagogia, nu teologia, a politicienilor canalizarea satelor, nu terminarea doctoratelor, iar a clerului iubirea aproapelui, nu a trecutului,” este o analiză critică a unor date și fapte ce s-au acumulat în ultimii 20 de ani și care relevă o imagine paradoxală despre România. Progresele făcute în unele domenii au pus într-o lumină și mai puternică carențele socio-culturale ale post-comunismului românesc. Printre faptele ce constituie punctele de plecare ale acestui volum se numără:

>>În satele României există 3.200 de școli generale. Multe dintre ele au nevoie urgentă de reparații. În același timp, Biserica Ortodoxă a început construcția unei catedrale mamut ce va costa aproximativ 400 de milioane de euro. Din acești bani s-ar putea cheltui 125.000 de euro pentru repararea fiecărei școli rurale românești.
>>Conform unui sondaj MSN, bărbații români se declară printre cei mai virili din lume, deși sunt printre cei mai predispuși la boli cronice de inimă. Ei spun că fac amor mai des şi că se bucură de el mai mult ca brazilienii şi italienii, în acelaşi timp fiind mai susceptibili să moară de infarct ca ei.
>>Românii din Brașov sunt mai puțin mândri de orașul lor ca imigranții coreeni de orașul lor de adopție, Los Angeles.
>>Accesul la apa curentă în România este comparabil cu cel din Pakistan, iar proporția străzilor pavate pe cap de locuitor este similară cu cea din Guatemala.
>>Copiii intelectualilor români au de 7 ori şi jumătate mai multe șanse de a termina facultatea, faţă de copiii celor ce nu au studii superioare.
>>România are mai multe telefoane mobile la suta de locuitori (120) ca Statele Unite (90).
>>Școlarii români medii citesc mai prost ca majoritatea copiilor europeni. Elevii din clasa a patra citesc mai prost ca elevii din alte 21 de ţări dintr-un eşantion de 35 de naţiuni.

Aceste cifre, strânse din literatura de specialitate sau adunate de Sorin Adam Matei și de colegii săi sociologi din mai multe țări, relevă un adevăr crud. România rămâne o eufemistică „țară în curs de dezvoltare”. Problema „dezvoltării” nu este, însă, una pur materială. Ea este și produsul unei stări de înapoiere intelectuală. Rămânerea în urmă a infrastructurii, chiar și în contextul unei adevărate și încurajatoare revigorări sociale și economice din ultimii 20 de ani, e produsul unei carențe în planul dezbaterii adevăratelor probleme românești. Volumul reunește articole sau rezumate de studii pe care profesorul Matei le-a publicat în perioada 2001-2010 în mai multe ziare și reviste (Evenimentul Zilei, Adevărul, Observator Cultural, Cultura, Esquire, Tribuna, Journal of Communication, Journal of Dispute Resolution). Rescrise în bună parte pentru a crea o imagine globală a problemelor lumii românești contemporane, articolele pun întrebări cum ar fi: ce proiecte social-ideatice promovează România  de după 1989? Cât de potrivite sunt ele cu viața modernă?

VOLUMUL POATE FI COMANDAT IMEDIAT ONLINE ÎN FORMAT ELECTRONIC SAU TIPĂRIT

Ideile din acest volum refuză soluțiile ușoare, șablon, împrumutate de aiurea pentru a impresiona publicul cu orice preț. Ele se opun critic atât clișeelor libertarianismului la modă, care proclamă virtuțile statului minimal, cât și ale radicalismului monden, bun de pus pe tricou, alături de figura lui Che Guevara. Ele interoghează atât anarhismul aproape nietzschean al tinerilor care se refugiază în paradisul artificial al drogurilor și muzicii, cât și cultul moaștelor Sfintei Parascheva. Mai mult, volumul pune o întrebare cheie: de ce nu se potrivesc aceste soluții cu adevăratele probleme ale României?

Articolele au o natura critică și analitică, supunând discuției publice multe alte probleme uitate sau ignorate de elitele culturale și politice, cum ar fi inegalitatea șanselor în educație, disprețul față de lumea rurală, modul în care faima și prestigiul cultural sunt construite în viata publică, felul în care fundamentalismul religios se intersectează cu tehnologia de vârf, venalizarea bisericii și revoluția economiei de piață din România, or faptul că identitatea românească este una hibridă, de frontieră. Faptul că o parte din articole se bazează pe cercetări sociologice și sondaje de opiniei special în care autorul a participat personal adaugă o notă de sobrietate analitică discursului său. Articolele sunt în același timp și chemări la depășirea sechelelor socio-culturale românești, propunând noi modele culturale și de comportament.

Sorin Adam Matei este un universitar american de origine română, născut la Braşov în 1965. În prezent este Associate Professor la Purdue University, Indiana, Statele Unite. A studiat istoria la Universitatea Bucureşti, cu o aprofundare în studii est europene la Budapesta, în cadrul programului european al Universităţilor Californiei şi Wisconsinului. A mai studiat la universităţile americane Tufts (Fletcher School of Law and Diplomacy, masterat) şi a Californiei de Sud (USC, Anneberg School for Communication, doctorat). Este specialist în sociologia comunicaţiilor şi a culturii, analist al relaţiilor dintre forţele sociale şi fenomenul cultural. A publicat zeci de articole ştiinţifice dedicate apariţiei şi răspândirii formelor de comunicaţie şi socialitate virtuale şi este autorul unei serii de cercetări inovatoare despre impactul reprezentărilor mentale asupra percepţiei spaţiilor sociale şi ale celuilalt. Articolele sale științifice au apărut în Journal of Communication, Communication Research, American Behavioral Scientist sau Journal of Computer Mediated Communication. A creat platforme de cercetare și comunicare cum ar fi VisiblePast.net, ThoughtArk.com sau Ubimark.com. Sorin Adam Matei este autorul unei analize detaliate a rolului grupurilor intelectuale în modelarea socieţii post/paşoptiste româneşti. A lansat în cultura română conceptele de paramodernitate şi grupuri de prestigiu. Volumele sale Boierii minţii și Idolii forului au marcat momente importante în dezbaterea de idei despre evoluţia modernităţii româneşti chestionând succesul tranziţiei post-comuniste în lumea culturală. CV la http://matei.org/cv

Volumul reprezintă și o noutate tehnologică, fiind lansat simultan pe Internet, ca un ebook, și în librării. Versiunea tipărită este legată de filme, documente,statistici, și pagini de web prin tehnologia 2d Code, ilustrată de imaginea din stânga. Dacă o scanați cu telefonul mobil, aceasta vă va duce automat la pagina volumului – http://matei.org/url/idei. Acolo puteți comunica cu autorul, cu alți cititori sau puteți comanda atât versiunea electronică, cât și pe cea tipărită

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

István Aranyosi respinge acuzațiile CriticAtac de ”scientism conservator”

de moderator

Publicat pe 12-09-2011 | 5 Comentarii

Socrate Image via Wikipedia

Istvan Aranyosi, autor al unui capitol al volumului Idolii forului,  răspunde pe sitului CriticAtac unui articol ce acuza contribuția sa din Idolii forului de ”scientism conservator”…

Multumesc coordonatorilor CriticAtac pentru a-mi fi acordat posibilitatea de a raspunde articolului cu titlul “Un filosof pur si simplu”, avandu-i ca autori pe Veronica Lazăr si Andrei State, publicat pe site pe 22 noiembrie, 2010. Imi va fi iertata incetineala in a raspunde, sunt ardelean.

Ma mir in primul rand ca niste contributori la un site prestigios, precum CriticAtac, colaboratori la diverse publicatii din Romania, oameni ai caror semnaturi apar in reviste de cultura, etc. au gasit ca trebuie sa discute niste comentarii ale unui om care, practic, nu a publicat nimic in Romania, nu scrie pe Vox Publica sau pe Contributors.ro, etc., scrie doar niste comentarii de utilizator la subsolul unor bloguri (de vreo doua-trei ori pe an!). Sunt magulit ca mi se acorda aceasta atentie nemeritata.

M-a mirat si faptul ca am fost criticat de oameni destul iritati, atat de la “dreapta” (Andrei Cornea si niste bloggeri, “twittereri”), cat si de la “stanga” (CriticAtac). Ma bucur si ca ceea ce scriu uneste “stanga” si “dreapta” intelectuala din tara. Pana si taberele culturale, precum “22” versus “Observatorul Cultural”, pareau a fi cazut la pace cand veni vorba de a critica ceea ce am scris in volumul Idolii Forului.

S-a zis ca ceea ce scriu este “absurd” (Cornea despre capitolul din Idolii Forului) sau ca sunt prost-crescut (CriticAtac despre comentariul meu de utilizator/cititor de blog). De unde atata ofuscare? As putea spune ca nu inteleg, dar as fi nesincer. Cred ca am atins un nerv, iar acest nerv nu mai are de a face nici cu stanga, nici cu dreapta, nici cu grupurile culturale din tara. Ceea ce deranjeaza este ca cineva trece dincolo de obisnuitele discutii care mai de care mai abstracte, mai teoretice, despre “cultura romana”, “reforma”, etc. si intreaba direct: care este baza academica, in termeni de productie intelectuala serioasa (recunoscuta international de catre breasla domeniului respectiv), a auto- sau hetero-intitulatilor intelectuali straluciti romani (sau maghiari)? M-am concentrat pe filosofie deoarece activez in domeniul asta. Ceea ce afirm este ca aceste mari nume sunt niste mituri, niste inventii.

Ma voi concentra acum pe unele afirmatii ale Veronicăi Lazăr si ale lui Andrei State (L&S, in cele ce urmeaza) din articolul lor.

Voi neglija partile care au de a face cu domnul G. M. Tamás (GMT, in cele ce urmeaza) si pe cele care au de a face cu urecherea si caracterizarea mea de catre L&S, nu ca nu as avea destule de comentat in privinta lor, ci din cauza ca nu mi se par atat de importante in comparatie cu afirmatiile mai generale si mai teoretice ale autorilor. Ma voi centra, deci, pe acestea din urma. Voi da cate un citat si il voi comenta scurt.

“Înseşi criteriile distincţiei academice – despărţirea grîului ştiinţific de neghina eseistică – după care se ghidează dl. Aranyosi, criterii care ar fi doar ridicole, dacă n-ar fi şi periculoase, se numără printre acele invenţii de dată recentă ale unui sistem universitar profund aservit intereselor pieţei, asaltat de aspiranţi pe care se străduieşte să-i claseze şi ierarhizeze într-o luptă mereu pierdută împotriva inovaţiilor adaptative ale imposturii.”

Despărţirea grîului ştiinţific de neghina eseistică nu este o inventie recenta. Nu de azi, de ieri se stie ca, de exemplu, Pitagora a ramas influent de-a lungul secolelor mult mai mult prin gandirea sa matematica decat prin misticismul numerologic. Misticismul numerologic a avut influenta asupra unor grupuri esoterice (de exemplu, francmasonii) fara importanta si influenta epistemica, adica fara mare contributie la cunoastere. In mod similar, filosofia, asa cum se practica de mai mult de doua mii de ani, este mult mai influentata de catre Socrate, Platon si Aristotel decat de presocratici. De ce? Presocraticii practicau pseudostiinta, bazata pe speculatii slab fondate empiric. In acelasi timp, Socrate a inventat analiza conceptuala, Platon a inventat ontologia analitica, iar Aristotel etica si bazele stiintelor empirice (nu spun ca presocraticii n-au avut influenta mai tarziu asupra unor stiinte, vezi atomismul si corpuscularismul, doar ca filosofia, asa cum s-a practicat in cea mai mare parte a ultimilor 2500 de ani, incepe cu Socrate). Pe urma, in Evul Mediu, atat in Europa, cat si in lumea Islamica avem de a face cu dezvoltarea unor scoli, cu reguli, cu programe curiculare pentru cam toate domeniile stiintifice de baza care exista astazi (fizica, medicina, matematica, filosofie, etc.). L&S par sa creada ca aceste lucruri tin de ultimii 20 de ani, de procesul Bologna, etc.

“Numărul articolelor nu distingeau un filosof bun de unul prost în urmă cu şaptezeci, cincizeci sau treizeci de ani. (Altminteri, un Wittgenstein sau un Kripke ar fi trebuit, la vremea lor, pensionaţi şi ei de urgenţă.) Poate lucrurile erau pe atunci mult mai simple şi mai fireşti, ori poate doar revistele academice erau mai puţin presate de cei somaţi să-şi construiască cariere.”

Nicaieri nu spun ca numarul articolelor in sine ar distinge un filosof bun de unul prost. Insa numarul zero sau aproape zero al studiilor filosofice publicate poate ar ridica un semn de intrebare. Sau cand cineva scrie un numar de doar 4-5 articole intr-o cariera academica de 40 de ani, articole care se pot considera ca satisfacand un minim standard academic (de exemplu, nu sunt scrise la misto, superficial, cu glumite, cu patetisme in reviste culturale, adica de masa), poate ar trebui sa ne intrebam ce treaba are acea persoana cu viata academica. De ce nu se dedica exclusiv eseului ”cultural”?

“ Însă dl. Aranyosi nici nu-şi închipuie că cineva poate fi capabil să publice în reviste academice renumite, dar preferă să n-o facă, ori s-o facă din alte raţiuni şi după alte ritmuri decît cele dictate de necesitatea urmării unei cariere.“

Asta imi aminteste de o discutie care exista la un moment dat in filosofie, si anume daca se poate un om numi curajos chiar daca nu a fost confruntat niciodata in viata sa cu vreo situatie care ar fi facut posibila manifestarea curajului. Dincolo de asta, nu inteleg : daca poti, dar nu vrei sau daca vrei s-o faci “dupa alte ritmuri decat cele dictate de necesitatea urmarii unei cariere”, atunci de ce mai urmezi cariera respectiva? Ce ar fi sa aplicam aceasta indulgenta a L&S la cazul chirurgilor? Probabil ca un chirurg genial pe placul L&S ar opera pentru prima oara mai peste 15-20 de ani de la terminarea facultatii, dupa ritmul specific geniilor!

“ (…)Aranyosi încarnează, de fapt, portretul noului mandarin universitar, asiduu şi rapace, contemplativ şi tehnocrat. Unui asemenea personaj, lumea îi apare dată numai ca idee, iar pentru a o înţelege mai bine (sau mai corect), îi pare suficient să construiască algoritme interpretative tot mai performante, orice problemă concretă putînd fi descrisă şi rezolvată, în realitate la fel de bine ca şi în minte, în termeni de calcul, altfel spus făcînd cu totul abstracţie de determinaţiile istorice, economice, sociale, politice ş.a.m.d.; în cel mai bun caz, acestea ar trebui considerate ca simpli itemi într-un sistem de derivare.“

L&S supra-teoretizeaza intr-un mod neoriginal (aud asemenea obsesii despre “tehnocratie”, “scientism”, etc. la tot pasul cand vine vorba despre filosofia pe care o practic (cea analitica, dominanta in ultimii 2500 de ani), de la oameni care nu au studiat filosofie, doar autori, precum Badiou) si hilar niste lucruri simple pe care le-am spus. Nu e niciun algoritm performant, calcule, scheme. E vorba de faptul ca in Romania (dar si in Ungaria, de exemplu) sistemul de recunoastere academica nu prea are de a face cu criteriile academice. L&S nu propun nicio alternativa la asa-zisul “scientism” al meu. Inseamna ca ei se simt bine in actuala stare de fapt. Ma bucur pentru ei.

Apropo de cine construieste scheme si derivari predeterminate, v-as sugera sa cititi unele articole de pe site-ul dumneavostra, de exemplu, despre “revolta napastuitilor” din Anglia (spun Anglia, pentru ca, daca ati observat, Scotienii si Irlandezii n-au participat la huliganisme). Ca sa-l mentionez pe d-l GMT, el insusi a cazut prada unei asemenea constructii mentale si unui “algoritm interpretativ” atunci cand, in urma cu cativa ani, dupa ce un cetatean de etnie roma a fost injunghiat la Budapesta intr-un tramvai, a afirmat, fara sa astepte date empirice, ca este un caz de atac cu motiv rasist. Mai tarziu, cand s-a aflat ca cetateanul a fost injunghiat de un co-etnic pe motive de cearta pe bani, d-l GMT si-a cerut scuze, spre cinstea lui. Intamplarea e cunoscuta sub numele de “cazul Mortimer” in presa ungara. (La fel, cei “de dreapta” tind sa aiba scheme si algoritmuri interpretative, de exmplu, cu arabi care sunt autori ai unor crime sau atentate inainte ca datele empirice sa fi sosit). Deci, nu eu sunt acela cu schemele mentale de tip sablon. Slava Domnului, am citit (si am inteles) un pic de filosofie ca sa-mi fac o parere competenta despre o scriere filosofica sau pretins filosofica, fara sa ma uit la numarul de articole publicate de acel autor.

“În general, idealismul acesta analitic este expresia unui apolitism de factură scientistă, care poate sluji orice regim politic; a făcut-o şi o va mai face. Însă el generează, în situaţii de criză, o repolitizare de tip conservator şi elitist, fiind expresia celor care în curînd nu vor mai fi mulţumiţi cu înţelegerea teoretică a lumii, ci vor simţi nevoia s-o şi pună, ştiinţific, în practică.”

Filosofia pe care o practic, cea analitica, nu slujeste niciun regim, deoarece, spre deosebire de unii autori pe care L&S par sa-i placa, se bazeaza pe critica logica, onesta, directa a ideilor, nu pe obscurantism pretentios si pe argumentul autoritatii. Cine a slujit nazismul — Pozitivismul Logic (Carnap, Schlick, Neurath, Popper, etc.) sau Idealismul German si Heidegger? (Precizez ca, de altfel, nu sunt un adept al pozitivismului logic –ma ocup, printre altele, si de metafizica analitica si teologie filosofica, reinvigorate dupa era pozitivista, si sunt mai mult rationalist decat empirist). Pe langa asta, ca sa ma conformez sablonului si cliseelor din citatul de mai sus, parca socialismul se asocia ideii de planificare scientista, iar elitismul de tip conservator obscurantismului misticist, nu?

In fine, ma bucur ca incercati sa teoretizati si sa ma incadrati in sabloanele dumneavostra, sa ma (de)construiti ca pe un tip umanoid, dar sa stiti ca sabloanele nu se potrivesc intotdeauna. Ar merita cateodata sa aruncam o privire si la datele empirice. Pe langa asta, chiar m-ar interesa care sunt ideile L&S despre cum ar trebui sa arate sistemul academic. Poate ii vor explica unui filosof simplu.

Ankara, 6 septembrie, 2011.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Cum a murit comunismul românesc?

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 12-09-2011 | 0 Comentarii

Image via Wikipedia

Vasile Gogea discută pe blogul său anunțarea de Vladimir Tismăneanu a deschiderii unui posibil muzeu al comunismului. În treacăt, Vasile discută și moartea regimului comunist în România, făcând apropos la opinia lui Adrian Cioroianu, care crede că comunismul a fost distrus de bișnițari, nu de intelectualii disidenți (cum ar crede aceștia din urmă).

Părerea mea este că comunismul românesc nu a fost “răsturnat” nici de intelectuali, nici de bișnițari. El s-a uscat pe vrej, ca un bostan răscopt, care a crăpat din cauza putrezirii țesutului intern. Comunismul românesc, ca orice creație omenească, a crescut, s-a maturizat, a îmbătrânit, și a murit de moarte aproape naturală. Spun ”aproape naturală”, pentru ca urmând un scenariu de roman naturalist, rudele mai sarace ale defunctului nu au avut răbdare până la capăt sa își dea ultima suflare, ci profitând de faptul că argații și pălmașii au început să dea cu pietre în geamul dormitorului și să forțele ușa, i-au pus muribundului perna pe față, ajutându-l să se ducă pe lumea cealaltă. (Departe de mine, însă, de a crede în teoria consirației. Cele două evenimente au avut loc în dârdora evenimentelor, fiecare parte reacționând instinctiv la situație. Mai mult, pălmașii și argații au fost foarte fericiți să îi lase pe vătafi și pe bucătari să ia frâiele gospodăriei în mână, atâta timp cât erau lăsați sa fure și ei ce se mai putea din hambar și de pe câmp).

Da, comunismul român a murit ca un bătrân arghirofil.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Unde a spus Sorin Adam Matei: ”Pleşu, Liiceanu şi Patapievici au făcut un fel de cabală şi au interzis accesul noilor intelectuali la popor”?

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 3-09-2011 | Un comentariu

Când împăratul e gol... Image by duncan via Flickr

Cristian Ghinea atacă cu o suficiență rău-voitoare presupusa teorie a conspirației pe care o promovează cărțile ”Boierii Minții” și ”Idolii Forului”. Caracterizarea criticii ideologiei și structurii sociale a grupurilor până mai ieri dominante în cultura română ca o simplă teorie a conspirației este o denaturare grosolană a ideilor mele. Mai mult, faptul că dl. Ghinea face această caracterizare fără cea mai mică încercare de a demonstra că lectura sa este corectă și justificată de textele mele mă face să vă întreb ”unde a spus Sorin Adam Matei lucrul acesta”, ori, și mai potrivit, ”ar fi putut spune Sorin Adam Matei așa ceva?” Dacă ar fi frunzărit măcar paginile Dilemei Vechi, unde apare atacul său, ar fi găsit și acest text, scris imediat după ce dl. Patapievici a dat verdictul pe care dl. Ghinea îl urmează orbește, anume că tot ce aș spune eu nu este decât o derivată a teoriei cabalei universale…

Ecologie, nu tenebrologie

Cea mai mare problemă este interpretarea ideii de grup de prestigiu ca ‚grup mafiot’. Cîţiva dintre comentatorii Dilemei, în special d-nii H.R. Patapievici, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu cred, de exemplu, că volumul meu este o încercare de a explica morfologia şi fiziologia lumii intelectuale româneşti prin lentila teoriei conspiraţiei. În lectura d-lui Liiceanu, de exemplu, cartea mea încearcă să demonstreze că un grup anume, cel pe care domnia-sa îl reprezintă, ‚a acaparat, prin abilităţi de tip mafiot, pîrghiile puterii culturale’. D-l Patapievici adaugă că în cartea mea aş fi afirmat că personalităţile grupului de la Păltiniş sunt ‚consecinţe intenţionate ale manevrelor grupurilor de prestigiu’ care ‚sunt confecţionate în culise, în mod secret şi fără control public, de către grupuri subterane care conspiră’. D-l Andrei Pleşu pare a sugera într-un registru comic-ironic–care face destul de greu de precizat dacă autorul e serios sau nu–că volumul meu îl acuză de a face parte dintr-o cripto-ceauşistă diversiune elitistă, care a construit încă din anii optzeci ‚maligne strategii de dreapta, pentru o dezlanţuită acţiune viitoare de purificare etnică şi culturală’, făcînd liste negre şi conducînd campanii de dezinformare.

Nici unul dintre conceptele menţionate mai sus nu poate fi întîlnit în cartea mea, textual sau perifrastic. Nicăieri în volum nu folosesc termenii de ‚mafie’ sau ‚mafiot’, de ‚culise’ sau ‚manevre de culise’, de ‚liste negre’, ori ‚dezinformare’. Viziunea celor trei pare a ignora eşafodajul sociologic şi istoric al volumului în care propun o ‚ecologie’ şi nu o ‚tenebrologie’ a lumii intelectuale româneşti.

În carte spun că lumea culturală românească se organizează pe criterii ‚paramoderne’, e adică o lume în care oamenii se adună şi se promovează reciproc pe criterii de prietenie şi prestigiu, ca în societatea tradiţională. Valoarea de piaţă, popularitatea, adeseori urmează, în loc să preceadă, acest prestigiu. Mai mult, puterea grupurilor pe piaţă este produsul capacităţii lor de a capta şi controla resurse ne-economice: funcţii şi instituţii de stat, subvenţii, burse şi donaţii filantropice. Grupurile de prestigiu reprezintă, de aceea, polul tare al lumii intelectuale româneşti. La celălalt pol se află o slabă, dar prezentă, piaţă de idei şi producţie culturală. Aceasta, deşi are o anumită autonomie, este încă în parte domintă de o ierarhie de grupuri închise (unele faţă de altele şi faţă de publicul larg).

Grupurile de prestigiu deformează mecanismele pieţei pentru că, deşi ele administrează reviste şi edituri ce vînd produse culturale pe piaţă, nu de aici îşi extrag ele puterea economică ori simbolică în primul rînd. Nu de aici primesc ele ‚semnalul de declanşare’ al lansării unuia sau altuia dintre starurile lor. Grupurile se reazimă pe resurse din afara pieţii şi se folosesc, cînd îşi plasează produsul, de alte metode decît studiul de piaţă.

Restul articolului poate fi gasit la http://www.pagini.com/blog/2010/06/22/ecologie-nu-tenebrologie/ (Dilema nu pare să fi arhivat acest articol)

Într-un interviu pe care l-am dat revistei Tribuna în 2005, mai afirmam:

teoria conspiraţiei presupune că în România anilor de după 1989 a existat o piaţă perfect funcţională de idei, bunuri culturale etc. care a fost ulterior confiscată de grupurile de prestigiu. În fapt, grupurile au precedat piaţa, care a crescut de fapt în crevasele lor. Piaţa e ca un copac care a crescut pe ruinele unui templu căzut în paragină, adaptându-se cum a putut terenului.
Piaţa a fost distorsionată de la bun început de grupurile de prestigiu, pentru că ea a apărut în interstiţiile lor, ca zeii lui Epicur, care trăiau în golurile”materiei. Grupurile au devenit puternice pentru că au lovit publicul nu după, ci cu mult mai înainte de 1989, cu mesajele lor îmbătătoare: naţionalism, postmodernism, ortodoxism, existenţialism-păşunist etc. Ele sunt produsul unei istorii locale, sunt fructul unei evoluţii istorice şi nu au trebuit decât să aştepte să le cadă para coaptă a prestigiului prerevoluţionar în poală ca să o transforme în putere de toate felurile, inclusiv capacitatea de a vinde mai mult şi de a fi auziţi de alţii, după 1989. Vorba lui Woody Allen, „80 percent of success is showing up”, succesul în viaţă e garantat în proporţie de 80% de simplul fapt că ai fost omul potrivit, la momentul potrivit. Din acest punct de vedere, poate că domnii Patapievici, Liiceanu, dar şi alţi membri din diverse alte grupuri de prestigiu, cum ar fi Vadim, Păunescu, Theodorescu etc. sunt tot ce poate să producă mai bun şi mai „tare””cultura română în acest moment şi în această formă.

Restul interviului poate fi gasit la adresa http://www.pagini.com/blog/2010/05/13/cine-e-sorin-adam-matei-e-postmodern-sunt-idolii-forului-o-prostie-de-stanga/ . Un alt articol relevant este ”Ce nu știe împăratul…”

Pentru o analiză a încercărilor de dezamorsare a criticilor aduse grupurilor de prestigiu prin etichetarea ca ”teorii a conspirațiilor” vezi și cărțile Isabelei Iețcu-Fairclough

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Dintr-un univers alternativ

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 1-09-2011 | 4 Comentarii

diacriticals http://forum.redlers.com/

O mică prefață la volumul Idei de schimb, care va apare în curând la editura Institutul European.

Academia Romyna’ ar vrea sa’ schimbe, din nou, ortografia. O face privind cu un ochi la trecut, shi cu celalalt acoperit de un bandaj de pirat. Culmea este ca’ o face spunynd ca tzine cont de „limba vie.” Academia tra’ieshe, desigur, yntr-un univers paralel, yn care exista’ o tzara’ identica’ cu a noastra’ shi al ca’rui nume este ortografiat cu diacritice, cum ar fi caraghioasa litera’ cu pa’la’rie  „â”. Academia nu a auzit, ynca’ de faptul ca’ am abandonat aceasta’ grafie, care ne dusese la casa de nebuni cu sute de ani yn urma’.

Mijlocul de comunicare al ultimelor secole a fost, desigur, calculatorul. Tastatura acestuia a fost, cum se shtie, inventata’ fa’ra’ pitoreshtile diacritice. Shi multzi dintre stra’moshii noshtri au ajuns pe culmile dispera’rii yncercynd sa’ foloseasca’ zecile de tastaturi shi alfabete de calculator care erau, zice-se, adaptate limbii romyne.

Tastaturile ne fortzau sa’ folosim taste necesare yn alte situatzii, cum ar fi omniprezentele „ ; ” sau „ ‘ ”, pentru simpaticele „ţ”” shi „ş”. Ori sa’ renuntza’m la atyt de folositorul „/” pentru inutilul shi patriotardul „â”. @ pur shi simplu dispa’rea. Mai mult, chiar daca’ foloseam tastele corect, cynd venea vorba de publicarea textelor cu „diacritice” pe web, juma’tate din ele apa’reau sau schimonosit, sau deloc.

Ca sa’ simplifica’am aceasta’ confuzie noi romynii am hota’ryt acum cyteva secole sa’ folosim numai caracterele standard ale computerelor normale. Pentru aceasta folosim nishte conventzii ortografice pe care nishte inovatori le-au redescoperit. Cel mai simplu a fost sa’ sca’pa’m de „ţ” shi „ş”. Pe la sfyrshitul secolului 19 nishte suflete brave au yncercat formele „sh” shi „tz”. Nu a mers. Unora li s-a pa’rut mai simpatice acele virgulitze de la funduletzul literelor. La sfyrshitul secolului 21, ynsa’, nishte shi mai brave suflete tinere care tra’iau shi respirau pe chat, au redescoperit cu entuziasm traditzia pierduta’ a lui Tzigara-Samurcash shi a Mitzei Baston.

Cea mai grea a fost ba’ta’lia pentru „y.” Romynii sunt foarte myndri de orginea latina’ a limbii lor shi foarte rushinatzi de orice alteceva. (Exceptzie fac, bineyntzeles, cei care se rushineaza’ de orginea latina’ shi vor să schimbe tot aflabetul cu unul dacic, inspirat de codexul Rohonczi. Din fericire, aceshtia sa-au retras din mijlocul nostru acum un secol shi shi-au fa’cut un sat de chirpici, botezat „Brynza’”, nu departe de rezervatzia de zimbrii din tzara Hatzegului). Pyna’ la urma’ ratziunea a ynvins. „Y” avea o valoare fonetica’ foarte apropiata’ de ce aveam noi nevoie. Le-a permis vorbitorilor de limba engleza’ din toata’ lumea sa’ yntzeleaga’ ce vrea sa’ fie acei „î” sau „â” care nu sunau ca nici un „i” sau „a” din limba romyna’. Plus, de acum nimeni nu-i mai confundă pe romi cu romynii.

Ultima decizie a fost shi cea mai ushoara’. Pune lynga’ „a” pe micutzul „ ‘ ”  shi ai sca’pat de „ ă”…

De acum, orice text, pe orice tastatura’, vorba lui Shakespeare, „smells as sweet.” Cum ar putea cineva crede yn fanteziile unei limbi romyne scrise cu diacritice de acum cyteva sute de ani?

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Telegramă diplomatică Wikileaks dezvăluie imaginea diplomației americane despre Ion Iliescu în 1995: alternativa politică cea mai viabilă

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 13-07-2011 | Un comentariu

O telegramă din iunie 1995 a ambasadei americane de la București conține un portret al președintelui Iliescu ce este numai aparent banal. Aceasta a fost recent publicată oficial de Wikileaks, după ce a fost făcută cunoscută publicului român acum câteva luni, și merită o analiză mai atentă. Ea arată cum cu numai câteva luni înainte de vizita lui Iliescu la Washington (septembrie 1995), unde s-a întâlnit cu președintele Clinton, Iliescu era privit deja cu pragmatism și poate chiar empatie de ambasada americană. Această imagine este diferită de cea a elevului pus la colț pe care și-o închipuiau cercurile intelectuale românești din anii 90 când discutau relația lui Iliescu cu Occidentul. Imaginea pe care o aveau diplomații americani (ai administrației Clinton) despre Ion Iliescu este destul de nuanțată. Părerea lor era că Iliescu ar fi ajuns la putere datorită faptului că intelectualii români fuseseră neorganizați, atât înainte, cât și în timpul revoluției din 1989. Iliescu ar mai fi fost, după părerea ambasadei americane, dedicat idealurilor democratice, chiar când era atacat ca ”cripto-comunist”: (vezi acest document pentru traducere)

IN THE CHAOS WHICH FOLLOWED THE SUDDEN FALL OF THE CEAUSESCU REGIME IN DECEMBER, 1989, THE INTELLECTUALS WHO WERE SEEKING TO ESTABLISH A NEW POLITICAL ORDER TURNED TO THE MORE EXPERIENCED ILIESCU FOR LEADERSHIP, AND HE QUICKLY BECAME THE DOMINANT FIGURE IN THE AD HOC NATIONAL SALVATION FRONT (NSF) GOVERNMENT.

¶3. GIVEN THE TOTAL LACK OF ORGANIZED OPPOSITION GROUPS IN ROMANIA PRIOR TO THE REVOLUTION, ILIESCU HAD NO CHOICE BUT TO KEEP THE OLD BUREAUCRACY IN OFFICE, BUT THIS DECISION ALIENATED THE INTELLECTUALS AND THE EMERGING OPPOSITION PARTIES. ILIESCU AND THE NSF MOVED QUICKLY TO LAY THE FOUNDATIONS FOR A PLURALISTIC POLITICAL SYSTEM AND HE WON THE PRESIDENCY HANDILY IN THE MAY, 1990 ELECTIONS – WHICH, ALTHOUGH SERIOUSLY FLAWED, REFLECTED THE WILL OF THE PEOPLE – BUT THE OPPOSITION PARTIES REFUSED TO ACCEPT THE LEGITIMACY OF THE GOVERNMENT AND CLAIMED THAT ILIESCU WAS A “CRYPTO-COMMUNIST.”

Un comentariul ”editorial” din depeșa ambasadei mai califică teoriile despre ”lovitura de stat” a lui Iliescu din 1989 ca ”paranoice”:

OTHER INTERPRETATIONS OF THE 1989 REVOLUTION HAVE IT THAT ILIESCU AND LIKE-MINDED PARTY DISSIDENTS HAD EITHER BEEN PLOTTING A COUP AND USED THE REVOLUTION AS A COVER TO STAGE IT, OR STEPPED IN AND “STOLE” THE REVOLUTION AS IT WAS OCCURRING. WE FIND THE FIRST INTERPRETATION TOO PARANOID TO BE ACCEPTABLE WITHOUT OVERWHELMING PROOF. AS FOR THE SECOND, SINCE THE REVOLUTION WAS NOT LED BY AN ESTABLISHED ANTI-COMMUNIST GROUP SUCH AS SOLIDARITY, BUT BROKE OUT SPONTANEOUSLY, WHO IS ILIESCU SUPPOSED TO HAVE STOLEN IT FROM?

Depeșa este însă foarte critică la adresa lui Iliescu când vine vorba de chemarea minerilor la București:

ILIESCU THEN COMPOUNDED HIS PROBLEMS BY MAKING THE WORST MISTAKE OF HIS POST-REVOLUTION CAREER – CALLING MINERS INTO BUCHAREST IN JUNE, 1990, TO BREAK UP A MONTHS LONG OCCUPATION OF A CENTRAL SQUARE BY STUDENT PROTESTORS. (NOTE: ILIESCU HAS CLAIMED, NOT VERY CONVINCINGLY, THAT HE DID NOT CALL IN THE MINERS AND THAT THEIR ARRIVAL IN BUCHAREST RESULTED FROM THEIR OWN PATRIOTIC INITIATIVE. END NOTE.) THE MINERS NOT ONLY USED VIOLENCE AGAINST THE STUDENTS, BUT ATTACKED THE OFFICES OF OPPOSITION PARTIES AS WELL. ILIESCU’S IMAGE ABROAD SANK STILL FURTHER WHEN HE SPLIT WITH HIS NSF PRIME MINISTER, PETRE ROMAN, ON THE GROUND THAT ROMAN WAS MOVING TOO QUICKLY ON ECONOMIC REFORM, BUT ALSO DUE TO CLASHING AMBITIONS AND SHARPLY CONTRASTING PERSONAL STYLES.

Concluzia ce poate fi desprinsă după lectura depeșei este că diplomația americană era destul de sceptică în ceea ce privește capacitatea opoziției, mai ales a intelectualității anticomuniste, de a oferi soluții concrete politice situației complexe din România anilor 90. Aceasta opinie nu trebuie neapărat acceptată ca atare, dar este o opinie istorică, pe care trebuie să o cunoaștem. Ea ar trebui pusă și în contextul politicii externe a administrației Clinton, care avea pe masă problemele mult mai arzătoare, cum ar fi procesul de pace din Orientul Mijlociu sau războiul civil din Yugoslavia. Factorii politici americani mizau pe Iliescu în principal din motive pe care ei le considerau pragmatice. Acceptarea lui Iliescu era poate mod de miza pe calul care părea cel mai capabil să câștige cursa, mai ales că nu se dorea un conflict politic și poate etnic în România.  Pe de altă parte, ar trebui spus că era poate vorba și de o simpatie subterană față de egalitarismul și aspirațiile social democrate ale lui Ion Iliescu, care nu erau diametral opuse ideologiei de factură social-democrată a administrației Clinton.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Peste 50 de Telegrame ale Ambasadei SUA la București publicate de Wikileaks dezvăluie detalii despre foști prizonieri de la Guantanamo primiți ca azilanți în România, infiltrarea fundamentaliștilor islamici în minoritatea turcă din Dobrogea, Bechtel, Rafo, Patriahul Daniel, PSD, Băsescu, corupți, și reformă

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 8-07-2011 | 3 Comentarii

wikileakslogo

Wikileaks a pus de curând pe piața mai mult de 50 de telegrame ale Ambasadei SUA de la București, cele mai recente din 2010.

Un document neașteptat este relatarea unei convorbiri între ambasadorul Turciei la București și diplomați americani în care primul afirma că fundamentalismul islamic face progres în România. În București ar fi 17 moschei neoficiale frecventate și/sau sprijinite de fundamentaliști.

Fundamentalists have too much money and appeal to the younger generation. There are 50 officially recognized imams in Romania, but the unofficial numbers are much larger and these are the concern, he said. The extremists are buying off imams one by one. While Bucharest has one official mosque, there are 17 others that operate unofficially. The fundamentalists have built orphanages and schools, and are “buying” children from their parents to attend. The Mufti, Iusuf Muurat, is a good man, but young and with many enemies.

Interesantă este și afirmația că ambasadorul turc își arogă titlul de ”protector” al turcilor din România, care ar fi ”oamenii lui”. În numele acestui privilegiu el cere ca toate acțiunile comunității militare americane din Dobrogea care ar viza minoritatea turcă să fie avizate și de el. Citește restul

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Dacă ar fi aflat Hitler de rezultatele dela BAC 2011 (video, YouTube)

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 5-07-2011 | 0 Comentarii

O foarte haioasă parodie pe marginea dezastrului de la Bacul din 2011

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Știm că legionarii îi urau pe evrei. Ignorăm însă faptul că evreii iubeau România.

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 23-06-2011 | 7 Comentarii

Aaron Lebedeff, un celebru cântăreț evreu de muzică ”ușoară” idiș din anii 20-30 făcea inima evreilor emigrați din România în America să tresalte de bucurie cu melodia ”România, România”. Versurile ei sunau cam așa

Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie!
A fost odată o țară dulce și dragă.
Oh, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie!
A fost odată o țară, scumpă și faină.

Să trăiești acolo era o plăcere.
Ce-ți dorea inima, aia mâncai.
Oh, mămăligile, pastramele, cârnațile
Oh, vinurile.

Ce viață era în România. Nu aveam nicio grijă.
Toată lumea bea vin și mânca cașcaval.
Oh, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie!

Restul traducerii în engleză a cântecului Idiș poate fi găsită pe acest sit.

Cum se face că românii îi urau pe aceiași evrei cu atâta ură?

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Revoluția Facebook – Ce este și de ce trebuie să ne pese de ea

de moderator

Publicat pe 14-06-2011 | 2 Comentarii

Nota redacției: Fragmente din noul volum al lui Alex Ulmanu, Cartea Fețelor, dedicat revoluției sociale create de introducerea serviciilor de genul Facebook, YouTube, Flickr în România și în lumea post totalitară. Teoria centrală a volumului este că siturile de genul Facebook sunt mai mult decât un aparat tehnologic, ele au devenit o extensie a sinelui, o proteză socială a omului modern.

Ceilalţi

La un moment dat m-am decis că e vremea ca puştiul meu, care pe atunci avea vreo patru ani, să înveţe să meargă pe două roţi. Era deja un mare maestru în ale mersului pe bicicletă cu roţi ajutătoare. Într-o bună zi, m-am hotărât să le demontez şi am ieşit în faţa clădirii în care locuiam. A dat de câteva ori din pedale, nesigur, dar era prea speriat ca să îşi dea cu adevărat interesul. Am lăsat-o baltă.

Peste două-trei luni, pe când ne îndreptam spre un loc de joacă, fiul meu a văzut o fetiţă, ceva mai mare ca el, zburând nonşalant pe două roţi. Mi-a spus că vrea şi el să înveţe. Foarte curând am scos, la îndemnul copilului, roţile ajutătoare de la bicicletă. În doi timpi şi trei mişcări, spre mândria tatălui şi a sa personală, puştiul mergea pe două roţi.

Pe lângă faptul că mi-a permis să mă laud cu abilităţile de biciclist ale copilului meu, povestea de mai sus este un bun exemplu pentru a înţelege de ce Facebook are atâta succes. Nu e vorba de faptul că m-aş fi fălit imediat, printr-un status update, cu performanţa copilului (din câte îmi amintesc, nici n-am făcut-o). E vorba de faptul că natura umană ne impinge în braţele Facebook-ului.

De ce are succes Facebook? Ce ne face (pe unii dintre noi) să ne verificăm de câteva ori pe zi, prin computer sau prin telefon pagina de Facebook, acasă, la serviciu, în tramvai, în metrou sau la restaurant, să urmărim avid întâmplările mai mult sau mai puţin mărunte din viaţa celor din lista noastră de prieteni, să le privim fotografiile şi să comentăm asupra lor, să împărtăşim tuturor ce facem, ce gândim sau ce simţim într-un moment sau altul? Ce-i face pe cei 40 de inşi ce au scris articolul cu care am deschis acest capitol să intre pe Facebook zi de zi?

O explicaţie neuroştiinţifică

Neurobiologia, sau studiul ştiinţific al sistemului nervos, ne arată că explicaţia pentru atracţia pe care o exercită Facebook asupra a milioane de oameni, ca şi pentru faptul că un copil de patru ani se hotărăşte să-şi scoată roţile ajutătoare de la bicicletă, poate fi strict biologică. Simplu spus, Facebook şi Twitter ne satisfac o nevoie biologică fundamentală. Poate părea ciudat, dar nevoia de socializare nu e de natură intelectuală. În acest context, învăţarea mersului pe bicicletă trebuie privită nu ca rezultatul ambiţiei, ci ca o condiţionare biologică, izvorâtă din necesitatea de integrare în grup, fără de care nu putem funcţiona cum trebuie. Creierul uman este astfel construit încât să răspundă acestei nevoi. Organul vital al gândirii alocă resurse impresionante, fără ca noi să fim conştienţi de acest lucru, unei operaţiuni vitale pentru supravieţuire: înţelegerea şi identificarea emoţiilor şi adaptarea la acţiunile semenilor.

Prin social media, oamenii comunică adesea emoţii şi stări (sunt fericit, sunt trist, sunt plictisit) sau lucruri menite să transmită ori să creeze emoţii (fotografii cu copii, poze de la nuntă, din vacanţe etc., anunţuri privind diverse evenimente din viaţa personală sau profesională şamd). Chiar şi butonul like semnifică o emoţie sau o stare pe care utilizatorul o încearcă vizavi de ceea ce află din ce a publicat cineva pe Facebook.

Emoţia, descrisă în dicţionare drept o reacţie afectivă, e definită mult mai sec în neurobiologie: un răspuns neuronal sau endocrin la un stimul, a cărui funcţie este să regleze intern organismul astfel încât acesta să fie în acord cu mediul extern[1].

Între două persoane se stabilesc “conexiuni emoţionale” într-un mod funcţional – cu alte cuvinte, un creier uman capătă acces la gândurile, sentimentele şi intenţiile altuia.

Această abilitate este denumită în ştiinţă teoria minţii şi apare în jurul vârstei de doi ani. Cam tot atunci începem să ne recunoaştem în oglindă. Conştiinţa de sine şi abilitatea de a descifra semnalele altora privitoare la sentimentele şi intenţiile pe care le au ar putea fi, aşadar, interconectate, după cum remarcă John T. Cacioppo şi William Patrick în cartea lor Loneliness, în care abordează conceptual de singurătate din perspectivă neuroştiinţifică[2]. Biologul N. K. Humphrey a sugerat chiar că dezvoltarea abilităţii de a detecta starea emoţională a altora e posibil să fi dus nu doar la apariţia inteligenţei la om, ci chiar la dezvoltarea conştiinţei umane[3].

Dar, pe lângă faptul că poate descifra, din semnalele primite de la alţii, ce emoţii îi încearcă pe semenii săi şi că poate să răspundă într-un fel sau altul la acestea, omul este înzestrat şi cu o altă abilitate, arată Cacioppo şi Patrick: să împărtăşească trăirile altora. Când o prietenă pune pe Facebook primele fotografii cu copilul său, ori scrie pe Twitter “Maria a făcut azi primii paşi”, când o personalitate recunoaşte, cu vocea tremurândă, într-un interviu televizat, că are probleme în căsnicie, sau când Julia Roberts mulţumeşte, pe scena Oscarurilor, familiei, prietenilor, soţului, garderobierei şi lumii întregi, suntem (măcar unii dintre noi) mişcaţi, emoţionaţi, atinşi.

Creierele noastre răspund în mod involuntar şi automat la semnalele transmise de alţi oameni. Adam Smith remarca încă acum 300 de ani că ne crispăm atunci când cineva se loveşte la deget. În mod similar, observă Cacioppo şi Patrick, ne ferim atunci când cineva de lângă noi se fereşte. Urmărim şi repetăm, fără să fim conştienţi de asta, mişcările şi direcţia ochilor altora, pauzele pe care le fac în discurs, postura şi gesturile lor. Cei ce au copii mici se trezesc adesea că, atunci când îşi hrănesc sugarii, fac diverse feţe şi scot sunete ca să-i convingă pe bebeluşi să-i imite şi să mănânce. Când un copil izbucneşte în plâns, la creşă, încep şi ceilalţi. Ca să nu mai vorbim de modă (ţi-ai luat pantofi Converse, îmi iau şi eu), comportament la şcoală (copiii încearcă să intre în gaşca celui mai cool dintre ei şi îl imită în tot ce face) sau la serviciu (unde cei mai mulţi se îmbracă şi se poartă în conformitate cu “cerinţele” mediului de lucru).

Dacă nu ar fi văzut un alt copil pedalând pe două roţi, cine ştie cât ar mai fi trecut până ca fiul meu să se hotărască să încerce să meargă cu bicicleta fără roţi ajutătoare?

Socializarea e o condiţie a supravieţuirii. Dacă rămâi singur, eşti mai vulnerabil şi nu-ţi poţi transmite genele mai departe. E valabil pentru omul modern, aşa cum era valabil pentru omul cavernelor. Dacă rămânem singuri nu ne putem apăra, suntem mai puţin productivi, nu putem învăţa de la alţii şi nu putem procrea. Frica de singurătate ne împinge să căutăm societatea semenilor.

[...]

Recunoaşterea emoţiilor şi înţelegerea semenilor

Creierul alocă, aşadar, resurse impresionante pentru cele mai importante lucruri atunci când vine vorba de supravieţuirea speciei: recunoaşterea emoţiilor şi înţelegerea semenilor. Creierul răspunde mai puternic la imaginile cu persoane decât la cele cu obiecte, chiar şi atunci când intensitatea emoţională e comparabilă. O fotografie cu un clovn trist va produce mai multă activitate în creier, şi în mai multe zone diferite ale acestuia, decât o imagine cu un peisaj sumbru[4].

Faptul că mai multe resurse ale creierului sunt alocate descifrării emoţiilor şi înţelegerilor semenilor confirmă, în viziunea lui Cacioppo şi Patrick, ipoteza creierului social, care susţine că complexitatea vieţii sociale a dus la creşterea rapidă a cortexului uman.

În aceste condiţii, este explicabilă atracţia şi, pe alocuri, fascinaţia pe care o exercită Facebook asupra multora dintre noi. Facebook poate fi privit ca o hartă interactivă (chiar dacă incompletă uneori) a relaţiilor noastre sociale. Clipă de clipă, o mare parte a resurselor noastre mentale sunt alocate, fără ca măcar să fim conştienţi de acest lucru, pentru descifrarea conexiunilor sociale şi înţelegerea celor de lângă noi. Un instrument ajutător precum Facebook, care face inventarul cunoscuţilor, oferă acces la imagini, prezintă fapte, emoţii şi stări ale acestora este, pentru subconştientul şi conştientul nostru deopotrivă, o ofertă greu de refuzat.

Un profesor de-ai mei din facultate, Harry Morgan, un american ce a lucrat multă vreme la cunoscuta revistă Reader’s Digest, obişnuia să ne spună: People love to read about people (“Oamenii adoră să citească despre oameni”).

Oamenii sunt interesaţi să afle ce se întâmplă cu alţi oameni. Sunt interesaţi să afle ce se întâmplă chiar şi cu necunoscuţi, pentru că raportează poveştile altora la propriile experienţe. Sunt cu atât mai interesaţi să afle ce se întâmplă cu persoane pe care le cunosc, pentru că împărtăşesc o legătură directă cu acestea.

Tabloidele au prins ideea. Cititorii preferă să citească despre vedete, pentru că le sunt familiare. Pentru mulţi, nunta lui Ştefan Bănică Jr. este cel puţin la fel de importantă ca nunta vărului Costel de la Brăila – poate mai importantă, dacă pe Bănică îl văd şi îl aud mai des decât pe vărul Costel, chiar dacă acest lucru se întâmplă prin intermediul televizorului.

Problema pe care o au mulţi dintre jurnaliştii care scriu articole “serioase” în România nu este că publicul n-ar fi interesat de asemenea subiecte, ci că ziariştii n-au învăţat să pună în evidenţă oamenii. Un articol despre violenţa în familie poate fi spus scoţând în faţă statisticile (numărul de femei care suferă an de an de pe urma bătăilor primite de la soţ), dar devine mult mai interesant dacă spui povestea uneia dintre aceste femei.

Facebook spune asemenea poveşti aproape de fiecare dată când un utilizator îşi actualizează mesajul de stare. Iar aceste update-uri ne interesează (OK, nu toate) pentru că vorbesc despre oameni pe care îi cunoaştem sau care ne sunt cumva familiari (OK, nu toţi, dar cine v-a pus să acceptaţi necunoscuţi în lista de prieteni?).

Alexandru Brăduț Ulmanu (născut în 1973, la Bucureşti) activează în presă din 1991, iar din 1996 predă jurnalismul în calitate de cadru didactic universitar şi trainer. A lucrat în presa scrisă, online, radio şi de agenţie şi s-a ocupat cu predilecţie de cultură şi media.Vezi și interviul Hotnews cu Alex Ulmanu despre cartea sa

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net