Vintilă Mihailescu despre intelectualitatea română de ieri și de azi

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 27-08-2010 | 0 Comentarii

Într-o discuție cu ziariștii de la Adevărul Vintilă Mihăilescu punctează multe din problemele ridicate și în Idolii forului:

„Nu prea avem intelectualitate”

În zona aceasta a Europei, intelectualul a avut tentaţia de a intra în politică, de a fi lider de opinie măcar, dacă nu constructor de ţară. Dacă ne uităm la istoria noastră vom vedea că în fruntea ţării au fost mulţi intelectuali iluştri, de la Maiorescu la Iorga. Este ceea ce se cheamă, dacă ne gândim puţin, elitele naţionale, într-un sens foarte birocratic. Un stat tânăr trebuia să funcţioneze cu o categorie de intelectuali etatişti, întrucât nu putea funcţiona cu boierii – şi nici nu se dorea asta. Doar că s-a construit o categorie mult mai largă decât era nevoie şi aproape exclusiv filologică. Sunt nişte date, pe care nu ştiu de ce nimeni nu le ia în considerare, publicate în Enciclopedia lui Gusti din 1938 şi care arată un lucru foarte simplu: în perioada interbelică raportul dintre absolvenţii de şcoli teoretice şi cei de şcoli practice era de 0,2 – 0,3. În Bulgaria era 2,4 – 2,7. Iertaţi-mă, dar vorbim de ordin de mărime! Erau de zeci de ori mai puţini practicieni decât teoreticieni pe durata noastră de maximă înflorire – perioada interbelică. Nu am nimic cu filologii, cu istoricii, dar ei nu au cum să ţină locul inginerilor…Adică „intelectualităţii tehnice”, aşa cum se spunea odinioară…

Da, dar după aceea s-a trecut în extrema cealaltă şi ştim poveştile cu inginerul care e intelectual, dar care nu ştie să se exprime. Aceea nu era o intelectualitate, era un produs pe bandă rulantă. Revenind, intelectualitatea românească a considerat că are un rol important în luminarea şi în conducerea naţiei – deci s-a băgat în politica în care nu se pricepea. În al doilea rând, nu a avut acces la mecanismele economice, de supravieţuire, de viaţă socială curentă. Intelectualitatea românească a fost interesată de idei şi valori, dar ideile stau şi ele pe ceva, nu pică din cer.

Intelectualitatea a făcut şi anumite compromisuri, girând anumite persoane publice care ulterior au dezamăgit prin prestaţiile lor…

Tot ce am spus până acum era o introducere pentru această idee. Categoric, toţi intelectualii noştri au făcut acest lucru. Din punctul meu de vedere, nu prea avem intelectualitate – asta ca să fiu foarte politicos. Din punct de vedere moral, intelectual este persoana care exersează raţiunea critică. Intelectualul nu-i face servicii lui X, nu luptă pentru o cauză. Menirea lui este de „Gică Contra”, în sensul cartezian al cuvântului, de critică socială.

De om care îşi pune întrebări…

De om care îşi pune întrebări pe domeniul său de competenţă. Intelectualul trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra societăţii. Nu este cel care trage concluziile şi le pune în practică. Asta este altă profesie şi se cheamă politică. Acum ajungem la problema cea mai gravă care îmbracă şi intelectualitatea – la noi totul este politic. Intelectualul se dizolvă în această masă politică. Dacă totul este politică atunci nimic nu mai este politic.

Intelectualul trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra societăţii.

„Ideea de specialist a dispărut”

Uitându-vă la cei care le urmează, ce concluzie trageţi?

Este o escaladare a incompetenţei în toată societate românească. Ideea de specialist a dispărut, mai ales în politică. În politică poate fi oricine – poţi avea patru clase şi poţi fi politician de succes. Asta văd şi la studenţii noştri de la ştiinţe politice. Dacă-i întrebi despre idealuri, îţi trag un Becali de nu te vezi…

Aţi întâlnit astfel de cazuri în rândurile studenţilor dumneavoastră?

Cum să nu!? Vanghelie, Becali… Sigur, după aceea râd în particular, dar îi admiră pentru că sunt oameni de succes. În momentul în care este suprimat orice criteriu de competenţă, ceea ce se întâmplă la scară generală este o legitimare reciprocă a incompetenţei – după cum spune un coleg de-al meu. Adică eu îţi spun ţie că eşti competent, tu îmi spui mie şi asta înseamnă că amândoi suntem competenţi. Adică ne legitimăm, eventual printr-un joc care trece prin media. Dacă ne înjurăm suficient de agresiv – că altfel nu se poate! – înseamnă că suntem specialişti. În condiţiile acestea despre ce politică să vorbim?

Restul articolului

De ce greșește dl. Gaspar Miklos Tamas când spune că Idolii forului sunt o revoluție iconodulă

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 21-07-2010 | 9 Comentarii

Dl. Gaspar Miklos Tamas afirmă într-un recent eseu că Idolii forului sunt o încercare de a repune intelectualii de modă veche pe soclul istoriei, schimbând numai statuile. El sugereză că ar fi un volum numai în aparență iconoclast. Mai mult, el crede că este cripto-iconodul, că este la rândul său fascinat de ideea intelectualului conservator, elitist.  Într-o discuție cu dl. Tismăneanu (vezi mai jos pentru detalii), el afirmă că nu vede o mare diferență între discursul autorilor volumului nostru și discursul dominant din cultura românească. Eu cred că această opinie este greșită, ba mai mult, superficială, și iată de ce.

Idolii forului este o invitație la ”reașezarea” discursului social și intelectual. Este un volum manifest, ce propune lărgirea conversației sociale, respingând elitismul ca formulă de organizare a societății și de negociere a problemelor publice în forumul ideilor. Intelectualul public trebuie redefinit, propune volumul. El nu poate fi modelat în imaginea intelectualului oracular, enciclopedic, mesianic, al zorilor modernității. Într-o epocă conștientă de limitele discursului, al ideologiilor spiritualiste, atotcuprinzătoare și mai ales ale puterii omenești de a cunoaște ”adevărul” e nevoie de o atitudine critică, reflexivă, de relativizare discursurilor sociale. Pretențiile de exhaustivitate ale ideologiilor secolului 20 trebuie înlocuite cu umilința și seninătatea recomandată de dl Vasile Morar, unul dintre autorii cărții, care vin din admiterea faptului că nu totul poate fi cunoscut, rezolvat, pus în cutii de intelectuali ce pretind că sunt noile raîncarnări ale lui Dante sau Sfântului Augustin. Noii intelectuali trebuie să se uite la cercul lărgit al cunoașterii secolului 21 admirând nu cât de mult a crescut aria cercului ideilor noastre despre lume, ci cât de mult s-a lungit circumferința, care reprezinta granița dintre ce știm și ce nu știm.

Volumul Idolii forului a apărut pentru că spațiul intelectual românesc este încă fascinat de elitism și de intelectualul oracular, mesianic, atotștiitor, ce ne dă numai iluzia că ”lucrurile sunt în ordine.” Volumul este o invitație adresată publicului larg de a medita asupra rolului intelectualilor publici oraculari, spectaculari, definitorii. Nu se prezintă aceștia oare că niște părinți ai cunoașterii, ce au rezolvat tot ce era de rezolvat, la fel cum părinții bisericii au pus capăt convulsiilor heterodoxiei creștine din zorii evului mediu cu lacătul ortodoxiei? Volumul nu face decât să invite ”enoriașii„ de rând, credincioșii actului cultural să cerceteze mai îndeaproape aceste soluții. Cartea propune diversificarea, relativizarea, și extinderea discursului social. Volumul propune, pe scurt, un nou model socio-intelectual, modern, ce pleacă de la limitarea impusă, dar necesară, a specializării. E o pledoarie, în parte, pentru ascultarea și a sfatului ariciului lui Isaiah Berlin, așa cum sugera în volum profesorul Mircea Flonta. Mai mult, volumul nu dorește eliminarea ”vulpilor”, ci doar de a le aduce aminte că trăiesc în secolul 21. De intelectualii publici avem nevoie, și mai ales de cei interdisciplinari, dar aceștia trebuie să fie stăpâni pe un set primar de unelte și idei. Ei sau ele nu pot fi însă cosubstanțiali cu ideea de cunoaștere, reprezentând totul și nimic în parte. Aceștia trebuie să reprezinte voci individuale, personale, angajate, reflexive, critice, care propun soluții, fiind conștienți și recunoscând limitele acestor soluții.

De aceea, Idolii forului nu trebuie interpretată ca o chemare la excluderea intelectualului din viața publică. Dimpotrivă, e nevoie de voci senine, critice, reflexive mai mult ca niciodată. Mai mult, aceste valori trebuie să se reflecte în însuși conținutul ideilor discutate în arena publică. Eu cred că acest model, deși în esență ”burghez”, este  la fel de radical pentru societatea românească pe cât au fost regimurile moderne comparate cu Vechiul Regim, feudale, din preajma revoluțiilor franceză sau americană.

Din motive ce țin probabil de modul în care e percepută discuția de idei din România, unghiul de atac al volumului este de obicei interpretat ca unul strict personal și miza reală, a discuției despre valori și modele culturale, este uitată. Mai mult, înlocuirea regimurilor de idei este confundată cu înlocuirea persoanelor. Dacă ar fi așa, acest volum nu ar fi meritat scris. Ori, cum spune dl Gaspar Miklos Tamas într-o referire tangențială la volum, nu ar merita negreala cernelii cu care este scris.

Dl Tamas făcea această afirmație într-un dialog cu dl Tismăneanu, și mă tem că interpretarea sa nu converge cu pozițiile foarte diverse ale autorilor cărții. Dar despre ce e vorba? E vorba de o polemică despre marxism și justificarea acestuia în lumea contemporană,  o problemă care pare a fi luat locul celebrei stafii a lui Marx, în care volumul nostru este pus în galantar ca o mostră de revoluție mimată.

Această discuție începe cu un articol anticomunist și antimarxist în care Dl Tismăneanu îl ataca pe Gaspar Miklos Tamas, care nu înțelege să se ralieze mișcării post-anti-comuniste.

În ultimii ani am constatat cu perplexitate şi mâhnire că G.M. Tamás a devenit, alături de Slavoj Žižek, apărătorul declarat al „cauzelor pierdute“. Cauze care au dus la asasinarea sistematică a milioane de oameni, dar şi la catastrofe ecologice ori sărăcie materială (vizibilă încă, şi încă în chip şocant, în spaţiul postsovietic). Moştenirea sovietismului este una a descumpănirii morale, a unei grave debusolări axiologice, ceea ce Václav Havel a identificat drept „coşmarul postcomunist“. Exaltarea „grandorii istorice“ a comunismului a dus, ca şi în cazul metapoliticii naţional-socialiste, la fanatism, la entuziasm orb, la uciderea vieţii spiritului şi la identificarea sensului istoriei cu barbaria. Au uitat oare aceşti intelectuali est-europeni tot spectrul penuriei din anii 80 – cozile lungi pentru o carte decentă, instituţia cenzurii, limba de lemn şi sinistrele şedinţe de partid, ritualuri găunos-abjecte ale unei servituţi universalizate? Comunismul instituţionalizat a ucis din faşă libertatea de expresie, pasiunea pentru cunoaştere şi adevăr, circulaţia ideilor. Aici nu este vorba de filistinism burghez, de lipsă de fior istoric, ci de tragedii umane concrete. Din păcate, G.M. Tamás nu are cum invoca alibiul ignoranţei. A citit tot ce trebuie citit pe subiectul comunismului şi fascismului. L-a cunoscut personal pe Isaiah Berlin. A făcut parte, scurtă vreme, din cercul revistei Esprit. A fost unul dintre liderii opoziţiei democratice din Ungaria ultimilor ani de regim comunist. Mulţi am crezut că va fi urmaşul lui Leszek Kołakowski în faimosul Committee on Social Thought de la University of Chicago. Părea cândva un straussian convins. Alteori lăsa impresia unui conservator-liberal înrudit ca idei cu un Oakeshott, Minogue ori Scruton. Practica, de fapt, un eclectism original, prin definiţie eretic şi sfidător în raport cu tabuurile înţepenite. Iată-l, însă, acum devenit campion al unui anticapitalism (antiglobalism, antieuropenism) desuet, prolix şi vociferant, o versiune dezolantă a vechiului romantism politic pe care, nu mă îndoiesc, îl poate el însuşi analiza cu precizie. Poate că lucrul cel mai întristător este să-l văd pe G.M. Tamás despărţindu-se strident de Agnes Heller, ilustra elevă a lui Lukács, pe care (relativ) proaspătul convertit la neostângism o acuza de conservatorism şi câte altele.

Dl. Tamas, refuză, însă, tocmai din motivele descrise de dl Tismăneanu–eclectism, libertatea spiritului, pluralitate–să se înregimenteze în vreo micșare. Mai mult, într-un articol de răspuns, el cere dreptul culturii de tip ”contrarian” (adversarial) să supraviețuiască, ca o garanție a diversității de idei.

Ce sens are, în asemenea circumstanţe, anticomunismul şi antimarxismul pătimaş al fruntaşilor intelectuali din Europa Răsăriteană? Dacă punem, pe de o parte, gelozia pentru noua modă radicală stângistă – am şi eu îndoielile mele în ceea ce o priveşte, cu toate că îmi face o plăcere neruşinată să apar pe scene de la Vincennes, Zagreb, Londra sau Berlin cu de-alde Alain Badiou, Slavoj Žižek, Antonio Negri, Jacques Rancière, Alex Callinicos sau David Harvey, ceea ce displace acelora cărora trebuie să le displacă – şi surpriza că cultura adversă supravieţuieşte tuturor eşecurilor mişcării, ultima dată falimentul actual al mişcării antiglobaliste, atunci este limpede că funcţia acestui anticomunism şi antimarxism este preventiv. Denunţarea rituală, repetitivă a derivei leniniste – în cele mai multe privinţe perfect justificată – este paradoxală. În timpul Războiului Rece, campionii Occidentului au arătat răspicat (şi frecvent) că „socialismul real“ nu este un demn urmaş al ideii marxiene şi chiar d-l Tismăneanu – când eram amândoi mult mai tineri – a scris despre rezistenţa antileninistă şi antistalinistă de stânga care a întemeiat „opoziţia democratică“ (disidenţa) în Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania de Est. (Chiar şi în Occident, martorii cauzei antistaliniste, oameni ca Boris Souvarine, Victor Serge, Ante Ciliga, „the New York intellectuals“, Cornelius Castoriadis etc. au fost marxişti.)

În afară de respingerea ideilor lui dlui Tismăneanu, articolul lui Tamas discută pe larg și nevoia de a restaura ideea democratică, ideea participării largi, ”poporane” în afacerile publice.

În acest foc încrucișat intră, cam pieziș, și Idolii forului, pe care dl Tamas îl vede ca încercare de a ”rota cadrele”, ca insuficient de radical și profund. Domnia sa crede că volumul este tributar aceeași religii civice elitare, ce își face din anticomunism o teologie și din snobarea celor care nu sunt pe aceeași lungime de undă o liturghie.

Mă întreb dacă dl Tamas a citit întreg volumul, și mai ales capitolele dlor Caius Dobrescu, Între înalt și popular pe piața ideilor, si cel al dlui Daniel Barbu, Ateii Credintei Democratice, care spun, în mare, același lucru ca și domnia sa. Democrația este o condiție sociala și o formă a minții, nu numai o practică formală a unui joc social.

Mai mult, personal nu înțeleg de ce crede că capitolul dlui  Andreescu din Idolii forului, ce atacă pe față conservatorismul, nu face mai mult decât să zgârie suprafața problemei. Dl. Tamas afrimă, de pildă, că dl Andreescu

”reproşează celebrităţilor menţionate mai sus un neoconservatorism de gunoi (junk), ceea ce înseamnă că un neoconservatorism curăţit de aceşti domni este o îndeletnicire nobilă, iar înlocuirea eseiştilor cu experţi este soluţia dorită de oamenii de bine.”

Această interpretare este profund nedreaptă. Capitolul lui Andreescu este o critică riguroasă a dreptei și a încercării ei de a confesionaliza viața politică. Nu e niciun semn de compromis în capitolul său.

În fine, dl Tamas crede că mottoul cărții este ”Ridică-te tu să mă așez eu”. Cum spuneam la început, ideea de baza a cărții este lărgirea discursului ideologic și a participării sociale la discuțiile intelectuale. Nici pe departe să ceară “rotarea cadrelor”. În esență, dacă eseul dlui Tamas impune o ștachetă discursului despre rolul intelectualilor în societate, cerând idei noi si răsturnari de paradigme, noi credem că volumul a sărit cu succes peste ea.

PS: Dl Tamas a fost invitat de coordonatori să participe la acest volum, deci știe că suntem deschiși față de orice idei ce încearcă să schimbe paradigma social-ideologică în estul Europei, inclusiv cele profesate de domnia sa. De unde atunci ideea că noi respingem paradigma sa?

Idolii forului în zi de târg sau despre oralitatea primară a culturii române

de Mona Momescu

Publicat pe 20-07-2010 | 22 Comentarii

Comentariile asupra volumului Idolii forului, prezente atât în articole dedicate cărţii şi apărute în presa scrisă ori în format electronic, cât şi în intervenţiile de pe forum ale cititorilor relevă, în opinia mea, o sumă de fenomene sociale interesante. Nu mă voi opri aici la exprimarea acordului sau dezacordului personal cu privire la comentariile celor care au discutat despre carte. În calitate de coordonator al volumului, consider că mi-am exprimat opinia prin participarea la acest proiect şi prin capitolul pe care l-am semnat în volum.

Am urmărit, recent, nu numai analizele asupra cărţii, remarcând acribia cu care Paul Cernat s-a aplecat asupra acesteia, cât mai ales reacţiile, comentariile, polemicile colaterale pe care aceste analize le-au declanşat. Mai mult decât volumul nostru, este interesant de observat o atitudine, o înţelegere pe care cei care au intervenit o au cu privire la chestiuni de interes social.

Voi începe, prin urmare, cu articolele publicate recent de Alina Mungiu-Pippidi în România liberă şi care ating şi problematica volumului nostru, într-un cadru mai larg. Nu este nicio îndoială că intenţia autoarei este consecventă cu agenda SAR, aceea de a educa, de a prezenta publicului o pluralitate de opinii şi eventual, alternative la politicile sociale oficiale. Am selectat intervenţia Alinei Mungiu-Pippidi pentru că ea sintetizează un tip de atitudine pe care l-am mai întâlnit în multe comentarii de pe forumuri, sau, mai mult sau mai puţin voalat, chiar în materialele dedicate volumului. Pe scurt, autoarea articolelor din R.l se întreabă care este calitatea în numele căreia autorii din Idolii forului examinează critic un fenomen actual, acela al rolului intelectualului public în spaţiul românesc? Nu vreau să cred că există vreo confuzie de „personalizare” a demersului autorilor din carte sau, în termenii teoriei literare vreo suspectată „eroare de intenţionalitate”. Cu alte cuvinte, şi spre marea mea surprindere, autoarea invită la o confruntare de CV-uri. Modul d-sale de a vedea legitimitatea unui proiect sau demers critic reprezintă un tip de mentalitate, prezentă şi pe forumuri. Anume: ori autorii participanţi la proiectul Idolii forului nu sunt îndeajuns de vizitaţi de celebritate ca să-şi permită să discute identitatea emblematică a unor intelectuali publici unanim consideraţi drept voci autorizate, ori demersul acestora este expresia unei mai profunde „maşinaţiuni” „în contra” intelectualilor publici actuali, prin urmare a valorii în societatea noastră.

Targul Mosilor, Sava Henția

A încerca să demontez acest demers mi se pare superfluu, întâi din cauza rezervei pe care etica de coordonator al volumului mi-o impune, în al doilea rând, din inutilitatea de a prelungi la nesfârşit o discuţie în termeni de „este aşa/ ba nu este aşa”. Mai interesant, din perspectiva preocupărilor mele, mi se pare identificare unor mecanisme clare ale oralităţii de tip primar în aceste confruntări. Numesc oralitate de tip primar oralitatea specifică societăţilor care se află la sau perpetuează un stadiu arhaic al relaţiilor dintre indivizi, spre deosebire de stadiul de oralitate secundară (apud Zumthor, Ong, Augé, cu variaţii terminologice nesemnificative), specifică societăţilor postindustriale contemporane. Este evident şi faptul că natura discursului sau sursele unui comentariu creditabil şi acceptat de public se supun validării specifice unei societăţi de tip oral, în măsură semnificativă.

Exemplu: întrebarea, nicidecum retorică, a autoarei articolelor Adevărata trădare a intelectualilor, referitoare la compatibilitatea CV-urilor celor care au participat la proeictul Idolii cu ale acelora „criticaţi”(nu comentez tendinţa de a personaliza, eronat, scopul demersului Idolilor…) se înscrie în ierarhia socială de tip arhaic, ilustrată prin proverbe din seria „ a ajuns oul să judece găina”. Cu alte cuvinte, o pedagogie de tip Marius Chicoş Rostogan sau domnu’ Vucea, cel care îl ardea pe „tătar” peste degete cu nuiaua, admiţând libertatea de a sluji domestic profesorului, transpare de aici. Poate că exagerez, însă imutabilitatea valorilor, atunci când nu se referă la imutabilitatea principiului valorii, proiectează într-o cultură de tip oral primar sau în care aceste fundamente s-au transferat, insidios, culturii pe care o numim urbană.

Mecanismul mai sus menţionat este prezent în toate sectoarele societăţii noastre, de la cel învestit cu autoritate temporară într-un sat/oraş/ o formaţiune politică şi care doreşte, şi de multe ori reuşeşte a eluda o parte din îndatoriri, sau de a se sustrage compensării unor greşeli în numele unui „ştii cine sunt eu?” Autocratul, feudalul, stăpânul de necontestat.

De aceea, mi se pare destul de neverosimilă solicitarea, cât de voalată ar fi, a unei confruntări de CV-uri, care ar urma să fie validate de o terţă autoritate, probabil şi care să acorde unui grup permisiunea de a se angaja într-un proiect; o consider cu atât mai dificil de acceptat, cu cît ea apare într-un text semnat de un nume sonor în societatea noastră civilă şi în demersul de a implementa principiile democraţiei autentice în societatea noastră.

O altă marcă a oralităţii primare, în numele căreia discursul Idolilor este abordat de unii recenzenţi sau comentatori pe forum, este utilizarea surselor nescrise, sau necitite, la rigoare. Doi dintre comentatori, al căror rafinament mental nu poate fi chestionat, au scris despre carte fără a o fi citit şi declarând aceasta. Informarea prin „viu grai” sau din surse secundare, cu riscul perpetuu de a „mai dormi şi Homer câteodată” şi de a colporta informaţii nedocumentate bine sau măcar parţiale, este specifică societăţilor unde tradiţia nescrisă generează, la modul cel mai ilustru, epopei cu eroi, iar în regim cotidian inepuitabila „ gură a satului”, ca să preiau o formulare a lui Ioan Slavici. Tot din autoritatea de necontestat a „vocii”, deci a discursului scris refuzat sau abordat după normele şi valorile culturii orale se nasc şi nesfîrşitele comentarii pe forum, care au alt subiect decât cartea. Ultima parte a articolului lui Paul Cernat conţine câteva comentarii la obiect (critice sau aprobatoare, aşa cum e firesc), precum şi o lungă polemică, pe lângă carte şi cu totul pe lângă observaţiile criticului Cernat, în care se ajunge la remarce nu prea onorabile cu privire la unul din comentatori „jucărie cu cheiţă”, la „dezvăluiri” mai mult sau mai puţin iluzorii cu privire la ascensiunea socială postdecembristă a unora dintre intelectualii publici, la etalarea propriilor aluzii livreşti de tipul Barbey D’Aurevilly (mi-e greu să-l găsesc încadrabil în discuţia iniţială), la confruntări ortografice în afara normelor unei polemici urbane. Imaginea forumului este aceea a unei zile de târg într-o societate tradiţională, în care trecătorii şi participanţii direcţi la oarece discuţii aprinse pe o temă anume „îşi dau cu părerea”, neuitând să creeze momente de suspans şi/sau dezvăluire, care în discursul oral aveau rol mnemotehnic sau rolul de a trezi pe eventualul aţipit şi a-l pregăti pentru momentul de tensiune maximă. Echivalentul acestui tip de atitudine în basm este formula mediană, aceea care culminează cu întrebarea „şi când colo, ce să vezi?” sau echivalente ale acesteia. După care urmează, ăn cazul nostru, „dezvăluirile” nesolicitate şi total în afara demersului cărţii, sau „probozirea” interlocutorului cunoscut deja sau imaginar. Şi, întrucât vocea colectivă este aceea care contează într-o cultură care a conservat mecanismele oralităţii, o parte din participanţii la discuţie evită să uzeze de numele lor real, ceea ce devine neplăcut, căci e normal sa îţi asumi opiniile şi comentariile la un articol, aşa cum şi autorul acestuia onorează pe cititor şi îşi semnează articolul, fiind gata de a primi criticile.

Prin urmare, reacţiile la volum, cu toate criticile îndreptăţite, constituie ele însele un subiect de cercetare cu privire la stadiul relaţiilor şi la tipul de comunicare în societatea noastră contemporană. Un subiect foarte interesant, şi care, a mai fost abordat în parte. Dar care nu e nici pe departe epuizat.

Un comentariu excelent despre Idolii forului

de moderator

Publicat pe 20-07-2010 | 0 Comentarii

Dl. Vlad Mihalascu a postat acest comentariu pe situl revistei Observator Cutltural, ca raspuns la cel de-al treilea articol dedicat de dl. Paul Cernat Idolilor forului:

Nu am inteles pentru nici o clipa reactiile glandulare dupa aparitia volumului Idolii Forului. A zis cineva ca acest proiect constituie vreun verdict final sau ca e lipsit de erori si lipsuri? In loc sa apreciem intentia proiectului, aceea de a ne desuruba un pic din fixatiile noastre ruginite, ne apucam sa clevetim tateste. “Cine sunt Ei care ne comenteaza? Ce opera au Ei, ce specialisti sunt? Ce vor acesti ? Ce e rau in elitism?” si alte parascovenii care demonstreaza imposibilitatea de a empatiza cu celalalt si de a iesi din limitele propriei cutii. Ok, nu sunt de acord cu ce s-a scris in Idolii forului, dar nu ar trebui sa ma asez, macar ipotetic, in tabara lor pentru a le intelege pozitia? Daca nu sunt fanatic religios si incorsetat in marote, dar totusi sunt, sa presupunem, un bun crestin, oare nu gandesc de pe pozitia lui Dawkins cand ii citesc Ceasornicarul orb? Oare nu ii acord ceva credit inainte de a-l judeca, interpreta, critica? Oare nu gandesti ca un eretic pentru a-i intelege pe eretici? E un minim exercitiu de respect reciproc: nu sunt de acord cu tine (iata argumentele), dat te-am citit cu atentie (si nu imi pasa ce arbore genealogic ai, unde iesi in oras sau cu cine faci sex). Dar impresia mea este ca nu ar trebui sa glosam, far-fetched, pe seama minimului de decenta, ci sa apreciem reactia in cheie romaneasca: nu conteaza ce punem in discutie, ci ce nume poarta gura celui care vorbeste (validarea mesajului fiind realizata dupa identificarea din buletin). Si totul sfarseste in galceava si barfa ieftina: “lasa ca stiu Eu ca Tu esti al Aluia…. Voi, cu grupul vostru… frustratilor… vreti sa ne luati locul Noua… invidiosilor, ignarilor… Tu ai habar cate carti am scris eu? Dar daca ti-as spune cat am citit…”, niste trolleri ieftini care cred intotdeauna ca au ultimul cuvant de spus apeland la cele mai uzate tertipuri (in speranta ca prostii nu observa, cu toate ca “prostii” nici nu-i baga in seama). In Romania, intelectualii sunt ghetoizati si zavera se joaca in jurul scenarilor paranoico-conspirationiste. “Te-am vazut eu pe strada cu El… Ce aveti voi de impartit? Aha, aha, aha, va luati apararea unii la altii…”. Cam astea sunt franturile de discurs care scrijelesc subconstientul unui observator din afara: parca ar avea in fata o harmalaie de ticalosi care isi cauta cu disperare sefii de clan, imediat remontandu-se in tarana. Mama, mama, ce mai praf si pulbere e-n cultura asta! O fi discursul pretios, dar as zice ca vad o disputa la OTV cultural. Pacat ca nu faceti rating. Oare din pricina inadecvarii intre atitudinea de mahala si discursul pedant?
Si apoi miza cartii declanseaza mecanisme intelectuale stranii: oare nu cumva ne-am modernizat si ne modernizam “European” in afara Europei? Oare acesti self-made colonizers, intotdeauna veniti cu diplome de la Paris, Viena, Leningrad etc. nu sunt singura fereastra prin care privim in Europa? Oare nu cumva singura versiune a modernitatii e cea pe care ne-o ofereau elitele noastre (culturale)? Oare nu prin Heliade Radulescu, Hasdeu, Iorga, Eliade si Cioran avem impresia ca am adus totusi Europa in Romania (reciproca nu poate pacali pe nimeni)? Da, cred ca pe aceasta temelie subreda se inalta cultul intelectual al Idolilor: pentru marele public ei nu sunt eseisti, lingvisti, deschizatori de drumuri si altele (tot timpul putand fi raportati individual la tizii lor de peste hotare), ci savanti, genii, astrii care au modernizat Romania. Ei nu sunt niciodata specialisti, ci intra sub specia amorfa a “literatilor”. Nu putin sunt cei din publicul actual al Idolilor locali, acel public restrans, care au impresia ca suntem europeni prin aceste personalitati sau prin cei scoliti in Occident (miticul Occident al miticilor de tot soiul). Da, are o diploma de la LSE, doua masterate la CEU, gata, e priceput, un om destept domne, o valoare, ar trebui sa ne folosim de mintile noastre sclipitoare pentru a ne dezvolta. Direct cu el/ea in administratie. De 150 de ani acordam creditul Centrului departat Idolilor nostrii locali. Cu ce folos insa? Ne modernizam institutional, cum bine ziceti, sau ne falim individual (uite ce trabuc fumez, uite ce marca londoneza au hainele mele, uite unde mi-am luat doctoratul, uite ce masina conduc, uite in ce statiune de pe Coasta de Azur ma duc in vilegiatura, uite ce fratuzisme si englezisme cu staif am pe buze, uite ce poze mi-am facut in Lisboa)? Eu cred ca defilam mentalitar cu second-hand Europeans, romani branduiti de Europa imaginatiei noastre (marele brand la care ravnim, dovada ca nu suntem inca acolo): elitele noastre scolite si plimbate prin centre culturale curat europene, de parca oamenii astia intors din tari mai rasarite nu se pot plafona, nu pot fi corupti, nu se lasa ametiti de aburii puterii sau ai prestigiului pe care publicul restrans il revarsa sub forma de mir pe fruntile lor netezite. Si, uite asa, din cult al oamenilor (sclipitori, mon cher, eruditi, de bon ton, adevarati fachiri ai informatiilor de dictionar enciclopedic) nastem dezastre institutionale si, pe toate liniile, subdezvoltare. De ce? Fiindca romanul intors din Occident nu trebui sa mai construiasca nimic: a faptuit stagiul sau in Vest totul. Gata, hai sa revarsam miere si lapte in ograda sa! Mai vrem altceva? Nu-i inadeajuns cu cat ne-a daruit Providenta? Nu ar trebui sa ii fim recunoscatori lui Dumnezeu ca mergem in doua picioare si, culmea, chiar in Prevata?
Cred ca proba finala a suficientei si inutilitatii intelectualului roman rasat este proasta comunicare cu Romania: fiecare intelectual public (care trece si de “savant” in bostanul de pe umerii romanului urbanizat) crede, ca domnul Liiceanu, in mai multe “Romanii”: mica Romania a grupului de elita si a publicului sau de cateva mii de cititori, si Romania cealalta, cea mare, a “prostimii”, a “manelistilor”, a “gloatei” stupide, egalitarista, educata precar, subnutrita si stand parca la panda (ca bandele lui Petliura din Garda alba). Problema este ca in ultimii ani cele cateva mii de cititori din alte perioade incep sa se rasfire: si cand te trezesti ca esti citit si comentat doar de colegii de breasla, cine e de vina? Mie, caruia nu ii pasa decat de prietenii de meserie si de cultura cu bani putini de la stat (Doamne ajuta ca avem si resursele alea), sau “barbarii” care se inmultesc, afectandu-mi si publicul? Cultura de masa imi decimeaza cititorii romani. Dar in afara am cititori? E, da-i incolo pe aceia. Si acolo sunt “oameni recenti”. Si intr-o zi ma voi trezi intr-o romanie mare cat casa in care stau, iar la usa, cu furcile si topoarele proletare, va fi Romania majoritara, cea “stercorala”, cea care arata ca un excrement. Cam asa imi da senzatia mie, unul dintre fostii membrii ai publicului omagiator, ca gandesc, in pofida lor, cei mai valorosi intelectuali romani. Detasati de Romania ca un organ smuls din corp, intelectualii au pretentia ca trupul sa fie sanatos. Fara ei, nu putem, cu ei, degeaba.
Iar publicul care ii admira, atat cat mai este, nu i-a citit niciodata din campul unei specializari: fie ca scriu eseuri, apoftegme de drum lung, tratate filosofice, jurnale, fie ca vulgarizeaza stiintele exacte pentru un public amorezat pe veci de “cultura generala”, noi, publicul, ii judecam in functie de emotia estetica pe care ne-o produc, de parca ar fi piese de literatura. Ei ne ofera nechezol literar din Heidegger, Popper, Kuhn, Braudel si Curtius.

Isaiah Berlin si Idolii forului

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 20-07-2010 | Un comentariu

Un recent interviu cu dl. Liiceanu ce descrie lumea românească în termeni zoologici mi-a declanșat o serie de asocieri libere legate de esopismul românesc. Un gând a dus la altul și deodată mi-am amintit de vulpea și ariciul lui Isaiah Berlin.

Dl. Liiceanu descria deunăzi peisajul cultural românesc în termeni ce aduc aminte de Ferma animalelor. Folosind un stil esopic, bine încetățenit, domnia sa se plângea că lumea românească este ca o menajerie ce a intrat pe mâna animalelor. Acestea ar fi vinovate de același păcat ca și dobitoacele din romanul lui Orwell. Au impus un regim politic străin de legile firii. Diferența este, însă, că dacă Orwell exploda mitul bolșevic, al egalității ”originale” instaurată de porci, unde unele animale erau mai egale ca altele, domnul Liiceanu pare a fi sătul de democrația fiarelor românești pur și simplu, care ar forța elegantele girafe să împartă transportul în comun cu porcii:

Când spun, de pildă, că în natură porcii şi girafele au “arealul” lor distinct, “clubul” lor şi că doar în societate ei sunt obligaţi să meargă împreună pe stradă şi în autobuz, devine mai limpede cât de nefericiţi suntem în anumite privinţe noi, oamenii, în raport cu animalele.

Vulpea si ariciul, Google Books

Metafora bestiarului și discuția despre egalitate mi-au declanșat un șuvoi de gânduri. Problema egalității este discutată și în Idolii forului. Mai mult, cele două modele culturale descrise în volum, specialist/enciclopedist, au și două sosii animale. Într-un celebru eseu Isaiah Berlin, descria cele două tipuri de intelectuali vulpi și arici. Cum vă aduceți probabil aminte, Berlin împărțea intelectualii în cei de tipul vulpe, care știu multe lucruri și refuză să se fixeze asupra vreunuia, folosind la fiecare vânătoare un nou șiretlic  (Shakespeare, Pușkin, Goethe, Erasmus) și intelectualii arici, care știu un singur truc, dar bine, anume, să se facă ghem, ce îi scoate negrești din bucluc. Cei din urmă ar fi intelectualii care tratează orice problemă din perspectiva unui punct de vedere bine definit, ce se reazămă pe un set de principii clare, necontradictorii (Platon, Dante, Dostoievski).

Unii, cum ar fi dl. Liviu Ornea, cred că Idolii forului este o încercare inutilă, primejdioasă chiar, de a extermina vulpile. Vor idolii forului să transforme lumea într-o suburbie plicticoasă, sub gardurile vii ale căreia numai aricii își pot găsi culcușul?

Nici pe departe! Vulpile autentice, cu blană naturală 100%, nu sintetică, sunt binevenite de unii din autorii volumul nostru. Mircea Flonta sau Bruno Ștefan le fac chiar elogiul.

Cu alte cuvinte, ambele abordări intelectuale pot produce rezultate interesante, cel puțin în opinia unora din autorii volumului nostru.  Vulpile au succes în cultură, însă, în măsura în care știu măcar un șiretlic mai bine ca oricare alt animal al pădurii. Până la urmă Goethe sau Shakespeare au fost scriitori de mare subtilitate iar Erasmus un filolog erudit înainte de a fi orice altceva. În lumea românească, Eminescu a fost o vulpe ce a supraviețuit mai ales datorită geniului poetic și a faptului că a co-inventat limba română literară.

Dar nu de vulpe cred că vorbim noi în cartea noastră. Ci de cu totul altceva. Cu ce animal ar trebui să identificăm intelectualul enciclopedic amator pe care îl discută și Caius Dobrescu în capitolul său? Sau cel cumulard, impostor, discutat de Lucian Nastasă Kovacs? Eu am două animale în minte, dar aș vrea să aud și alte idei.

Eseul lui Berlin poate fi citit în întregime pe net.

Sever Voinescu comenta și el eseul în acest interesant comentariu din Dilema.

Parlamentarii din… sunt acuzați că și-au falsificat diplomele

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 17-07-2010 | Un comentariu

ISLAMABAD, Pakistan — In a national scandal that has evoked outrage as well as laughter, dozens of Pakistani Parliament members have been accused in recent months of possessing fraudulent university degrees.

Related

*

Times Topic: Pakistan

In one case, a member was disqualified by the Supreme Court for holding a fraudulent master’s degree in Islamic studies. In a hearing, the man could not name the first two chapters of the Koran, the newspaper Dawn reported. Another report said a member claimed to have obtained a master’s degree 14 years before earning his bachelor’s.

Politicians have shown remarkable chutzpah in rejecting the charges of dishonesty over meeting a parliamentary requirement of a bachelor’s degree.

“A degree is a degree,” said Nawab Aslam Raisani, the chief minister of Baluchistan Province and an ally of President Asif Ali Zardari. “Whether fake or genuine, it’s a degree. It makes no difference.”

via Pakistani Legislators Face Accusations of Faking Their Degrees – NYTimes.com.

Bedros Horasangian către Mircea Cărtărescu

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 16-07-2010 | 0 Comentarii

În recentul Observator Cultural Bedros Horasangian îi cere lui Mircea Cărtărescu, care de curând a arătat semene de dezamăgire față de PDL, să fie mai ferm.

Ai şansa, dragă Mircea, a unui extraordinar J’accuse!, de la înălţimea popularităţii tale şi a prestigiului de care te bucuri în ochii mulţimii româneşti. Un real apel la solidaritate, dreptate şi adevăr. De asta au nevoie acum românii. O vorbă bună contează deseori cît doi saci de porumb. Un mesaj de-al tău, care să bulverseze o clasă politică dominată de lupte intestine şi de fel de fel de ticăloşi şi jigodii – în nici un caz de „troglodiţi“ –, pusă pe spolierea României. Nici fanarioţii nu erau atît de grăbiţi cu căpătuiala, oricît de frică le era de sosirea unui firman de mazilire.

via „Troglodiţii“ lui Emil Boc – Politic – Observatorcultural.ro.

Alina Mungiu crede că Idolii forului ar fi putut face mai mult

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 15-07-2010 | 15 Comentarii

Alina Mungiu Pippidi, Legatura imagini preluata de pe situl Romania Libera

Când dna Mungiu atacă o problemă, nu se joacă. Stârnită de discuția din jurul cărții lui Marino ce a fost continuată indirect de Idolii forului, a scris deja trei editoriale în România liberă despre ”adevăratele” probleme ale intelectualilor români. În ultimul articol se ocupă în amănunt de Idolii forului, spunând că deși în principiu e de acord cu volumul, domnia sa nu crede că autorii reuniți în carte ar avea căderea de a discuta problema pentru că, în opinia dnei sale, nu ar fi nici specialiști, nici valoroși. Domnia sa spune:

Eu nu contest defel dreptul oricui de a spune că împăratul e gol. De acord, cine lucrează pe subiecte universale ar trebui să aibă mai multe citări externe (ISI) decât Andrei Cornea (două) sau Andrei Pleşu (unul), dar Barbu, cu patru, şi Aranyosi, cu trei, nu au spart piaţa deocamdată.

În primul rând, cred că faptul că Aranyosi, născut în 1975, are mai multe publicații ISI ca Liiceanu, născut în 1942, spune totul. Și mai am și îndrăzneala de a face un pariu. Dacă o ține așa, la vârsta dlui Liiceanu Aranyosi are toate șansele ”să spargă piața.”

În al doilea rând, dna Mungiu desconsideră calificarea profesională a unora dintre autori. Dl. Dobrescu nu este numai poet, el este profesor de teoria literaturii la cea mai importantă facultate de litere din țară, are doctoratul în teoria literaturii, susținut cu dl. Martin. A publicat câteva cărți de teoria literaturii și a publicat și în Statele Unite. Dna Momescu este conferențiar și lector de limba română la Columbia University. Dl. Gavrilescu a scris foarte interesanta carte Democrație la Pachet. Cartea dlui Barbu, Republica absentă, a fost publicată în Germania, și a fost citată de cel puțin tot atâtea ori în literatura internațională pe cât a fost oricare dintre studiile doamnei Mungiu Pippidi luat în parte (vezi Google Scholar). Ori poate crede dna Mungiu Pippidi că opera dlui Andreescu sau Shafir nu este nici specializată, nici meritorie? Sau poate crede că opera dlui Flonta nu contează?

În al treilea rând, dna Mungiu crede că volumul nostru respinge ideea de intelectual generalist (or ”intelectual”, cum îl numește ea, care ar fi diferit de savant. Aici trebuie repetată precizarea pe care am mai făcut-o o dată:

Generalistul-enciclopedist vizat în acest volum este un personaj ce nu se mulțumește numai să explice variate probleme din perspectiva multi sau interdisciplinarității. El (că nu prea avem enciclopediste în România, din motive ce nu îmi scapă dar nu am vreme să le explic aici) nu este echivalentul lui Carl Sagan, Philip Ball (Critical Mass), Steven Levitt, Stephen Dubner (Freakonomics),  sau Richard Dawkins (Selfish Gene). Or Bernard Henri Levy. El nu este un specialist ce a făcut un pas către publicul mai larg, încercând să explice cum mai multe probleme converg într-o narațiune mai largă, explicabilă din perspectiva sa de specialist cu aplecări interdisciplinare. Enciclopedistul român este un personaj ce glisează între spații de discuție foarte diverse, ce nu au legături naturale, sau nu mai au legături naturale de multă vreme. El este un personaj ce încearcă să lipească la loc cortina miracolului lumii ruptă în secolele 15-17 de revoluțiile modernității. Enciclopedismul român este unul anacronic și neproductiv pentru că din el cresc fanteziile spiritualiste ale unei modernități ce nu are încredere în ea.

În fine, volumul nu a fost scris ca un exercițiu de comparare a CV-urilor. Ci, așa cum spune și dnia sa, pentru a discuta probleme. De exemplu, întrebarea ridicată de dna Mungiu, ”De ce e publicul român atras de teorii grandioase şi vagi şi de genul speculativ, şi nu de argumentaţia logică sau de cercetarea empirică?” e răspunsă de capitolele lui Matei, Dobrescu, Momescu, sau Flonta. Întrebarea ”Există mai puţin pluralism decât ne-am aştepta în presa intelectuală românească şi din ce cauză (cenzură, paradigme sistem dominante etc.)?” e discutată de Gabriel Andreescu, Vasile Morar și Mircea Flonta. Și așa mai departe.

Profil Michael Shafir

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 13-07-2010 | 5 Comentarii

Michael Shafir

Un profil al profesorului Michael Shafir în ziarul Adevărul. Știați că dl. Shafir a fost director adjunct al Departamentului de Cercetare al Opiniei Publice și Audienței al Europei Libere, apoi șeful direcției cercetare la secția română și că în prezent predă la Cluj?

„Dintotdeauna am simţit că a preda este menirea mea”, mărturiseşte profesorul. Aşa se explică cum a ajuns la anii bătrâneţii să predea la Cluj, la Facultatea de Studii Europene. Michael Shafir a decis că aventura vieţii lui nu e nici pe departe aproape de sfârşit. A fugit spre libertatate, şi s-a reîntors acasă, acolo unde întotdeauna s-a simţit bine: în Transilvania.

Partea a doua a recenziei lui Paul Cernat din Obsevator cultural

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 10-07-2010 | 4 Comentarii

Revolutia moderna incepe cu relativizarea perspectivelor... Ilustratie preluata din Wikipedia

Paul Cernat continuă recenzia din Observator Cultural cu noi considerații despre fiecare articol în parte. Recenzia accentuează bine unele din ideile avansate de autori. La observația recenziei că volumul este inegal și ”denivelat” aș preciza un lucru. Acesta reflectă un eșantion neajustat dar larg de oameni ce gândesc în mod matur despre lumea în care trăiesc. Cartea dă o măsură a lumii în care trăim, fiind o tăietură de-a curmezișul peisajului ideatic românesc. Nu este o simplă încercare de a aduna sub același cort aceleași voci binecunoscute.

Pe de altă parte, articolele au fost scrise special pentru acest volum, pe baza unui punctaj dat. Deci, meritele articolelor trebuie judecate și ca parte a unui program, nu numai individual. Cartea nu a fost scrisă pe Wikipedia, unde fiecare autor a spus ce a vrut, când a vrut. Capitolele volumului trebuie văzute ca piese ale unui mecanism–poate nu perfect, cum nu e nici lumea în care trăiesc autorii–ce au un efect combinat. De fiecare dată când un autor punctează bine trebuie spus că el sau ea o face nu numai în nume propriu, dar și al cărții care a prilejuit această intervenție.

O a doua precizare necesită conceptul de ”generalist.” El este folosit în carte interșanjabil cu cel de enciclopedist și acest lucru creează posibilitatea de a explica enciclopedismul debordant ce domină unele cercuri intelectuale românești ca un fel de generalism domestic, necesar în toate culturile. De aceea, trebuie spus că generalistul-enciclopedist vizat în acest volum este un personaj ce nu se mulțumește numai să explice variate probleme din perspectiva multi sau interdisciplinarității. El (că nu prea avem enciclopediste în România, din motive ce nu îmi scapă dar nu am vreme să le explic aici) nu este echivalentul lui Carl Sagan, Philip Ball (Critical Mass), Steven Levitt, Stephen Dubner (Freakonomics),  sau Richard Dawkins (Selfish Gene). Or Bernard Henri Levy. El nu este un specialist ce a făcut un pas către publicul mai larg, încercând să explice cum mai multe probleme converg într-o narațiune mai largă, explicabilă din perspectiva sa de specialist cu aplecări interdisciplinare. Enciclopedistul român este un personaj ce glisează între spații de discuție foarte diverse, ce nu au legături naturale, sau nu mai au legături naturale de multă vreme. El este un personaj ce încearcă să lipească la loc cortina miracolului lumii ruptă în secolele 15-17 de revoluțiile modernității. Enciclopedismul român este unul anacronic și neproductiv pentru că din el cresc fanteziile spiritualiste ale unei modernități ce nu are încredere în ea. Acest enciclopedism are ambiții de a împacheta universul într-o singura explicație spiritualistă ce comunică capilar cu ideologia descrisă de Sedgwick, în fascinanta sa istorie intelectuală a secolului 20 ”Against the modern world.” E interesant de remarcat că din această istorie fac parte și unii mai vechi formatori de mentalități locali (cazul Eliade) ce sunt azi celebrați ca niște refondatori culturali ai României. Este o ideologie a voinței de a opri lumea în loc, de a reduce modernitatea, așa cum spuneam în capitolul meu, la o plimbare prin parc sau la un show zadarnic pe scena unei divinități atotprezente. Critica acestei utopii este principala linie de forță a acestui volum.

În fine, recenzia se întreabă de ce este nevoie de o clasă de mijloc? De ce trebuie să fie înlocuită aristocrația culturală cu o nouă ordine culturală?  Păi eu cred că răspunsul dat de Paul Cernat este perfect:

”Sigur, e vorba aici de opoziţia între două ethos-uri distincte: unul „burghez“, critic, laic, egalitar şi meritocratic, altul „aristocratic“, ierarhic, apologetic, absolutist şi organicist, prin urmare „paramodern“ potrivit formulei – fericite! – a lui Sorin Adam Matei. Putem invoca, în acest sens, şi opoziţia „tehnocraţi“ vs. „ideocraţi“, avînd în vedere faptul că adepţii primei categorii pledează pentru valorile individualiste ale „clasei de mijloc“, iar adepţii celeilalte se revendică de la un ethos „aristocratic“, excepţionalist şi generalist, de pe poziţii de înţelepţi, moralişti sau creatori, şi par ataşaţi unui model de tip feudal, iniţiatic şi corporatist.”

Eu nu cred că ar mai trebui adăugat ceva. Pasajul spune foarte bine în două fraze ce am spus noi în 200 de pagini.

Dacă vreți, însă, putem adăuga precizarea că o clasă de mijloc trebuie să domine discursul social din aceleași motive pentru care clasa de mijloc occidentală a preluat frâiele puterii și culturii din mâinile aristocrației de drept, feudale sau ideologice, la 1688 în Anglia, la 1776 în SUA, și între 1789 – 1830 în Franța.