Începuturile enciclopedismului amator la gurile Dunării
de Sorin Adam Matei
Publicat la 3-07-2010 | 21 Comentarii
- IH Radulescu Image via Wikipedia
În discuția pe marginea recenziei lui Paul Cernat din Observator cultural, spuneam: ”vreau să accentuez faptul că enciclopedismul pus sub lupă aici este în primul rând cel amator. Este acel enciclopedism care apasă ca un blestem asupra culturii române, de la Heliade Rădulescu la Puric”. Dl Cernat m-a întrebat imediat, de ce aș crede că Heliade Rădulescu poate fi pus în galantarul enciclopedismului amator danubian?
Pentru că Heliade este autorul a doua volume ce deschid cu focuri de artificii enciclopedismul valah: Biblicele (un fantasmatic op ce vroia sa fie un fundament pentru o carte viitoare de histo-teologo-poetică ce ar depasi Biblia si Divina Comedie) și opusul său filosofico-politic Echilibru intre antiteze, ce amestecă filosofia Hegeliana cu politologia, kabalismul și variatele sale obsesii personale și răfuieli pe masură. Ambele sunt exemple perfecte de encicopledism amator.
Enciclopedia revolutiilor de la 1848 de la Ohio University rezumă cariera de enclopedist a lui HR în acești termeni:
Heliade’s greatest enemy was his own hyper-egocentric personality and a pathological Messiah complex (he thought of himself as a Messiah of Romania). When he returned to Muntenia in 1858, he was in a state of permanent political disorientation, preoccupied with real and imagined threats from assorted enemies and traitors. His political influence after 1859 was slight. He devoted most of his efforts to fighting liberalism and renewal and became more and more conservative in his politics.
For his cultural activities, Heliade was elected to the Academic Society (the predecessor of the Romanian Academy and given a substantial national pension by the Parliament. Ion Heliade Radulescu was a religious and mistic personality, devotee of a unique God of mankind and of a human race reaching towards the same Absolute. He was forever involved in designing gigantic schemes and in viewing the inexorable panoramas of the poetic visionary. There were few subjects that this multi-talented poligraph did not tackle, ranging from fables, textbooks, epics, memoirs, polemic philosophy, Dante, and the like. When he died in 1872 in Bucuresti, he was mourned by his contemporaries as the “father of the Romanian literature.”
De la Heliade putem inainta catre Hașdeu și Densușianu, ambii exemple minunate de enciclopedism neînfrânat, unul cu fantasmaticul dicționar etimologic enciclopedic, care se baza pe ”intuiții” si speculații departe de stiința serioasă, celălalt cu a sa Dacie preistorică, plină si ea de elucubrații si fantezii.
Iorga, la rândul lui, a fost acuzat de enciclopedism amator, nu în general, ci în particular, pe felia lui de istoric. Demonstrația este făcut de nimeni altul decât Eliade (vei Turcanu, Eliade, prizonierul istoriei). Care Eliade, este și el luat la refec, pentru același defect, de Edmund Leach. Mă opresc aici, că am obosit.
Bibliografie
Istoria culturilor literare est europene
Istorie și mit in conștiința românească
Articole pe teme similare:
- Paul Cernat accentuează în Observator Cultural miza ideilor Idolilor forului
- Peste 50 de Telegrame ale Ambasadei SUA la București publicate de Wikileaks dezvăluie detalii despre foști prizonieri de la Guantanamo primiți ca azilanți în România, infiltrarea fundamentaliștilor islamici în minoritatea turcă din Dobrogea, Bechtel, Rafo, Patriahul Daniel, PSD, Băsescu, corupți, și reformă
- Stelu Șerban: Politica împotriva utopiei
- De la Pleșu la Hoară
- Caius Dobrescu: Înalt și popular pe piața ideilor
Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com
Cumpărați Idolii forului din România prin Librarie.net
Taguri: Conservatism > Eliade > enciclopedism > heliade radulescu > iorga > leach > paul cernat > Philosophy > romania
Comentarii
Comentați prin Facebook
21 Comentarii la “Începuturile enciclopedismului amator la gurile Dunării”
Adaugă un nou comentariu
DESPRE IDOLII FORULUI
Translator
Cumpără cartea
Comentarii Recente
- diogene în Isaiah Berlin si Idolii forului
- diogene în István Aranyosi respinge acuzațiile CriticAtac de ”scientism conservator”
- Sorin Adam Matei în Războiul cultural
- Catalin M în Războiul cultural
- MIA în Unde a spus Sorin Adam Matei: ”Pleşu, Liiceanu şi Patapievici au făcut un fel de cabală şi au interzis accesul noilor intelectuali la popor”?
- silviu în Emisiunea Pleșu-Liiceanu pierde zeci de mii de spectatori pe parcursul celor 50 de minute
- Sorin Adam Matei în Emisiunea Pleșu-Liiceanu pierde zeci de mii de spectatori pe parcursul celor 50 de minute
- Cristina în Emisiunea Pleșu-Liiceanu pierde zeci de mii de spectatori pe parcursul celor 50 de minute
- Cristina în Emisiunea Pleșu-Liiceanu pierde zeci de mii de spectatori pe parcursul celor 50 de minute
- Idolii Forului în István Aranyosi respinge acuzațiile CriticAtac de ”scientism conservator”
- Copilas Emanuel în István Aranyosi respinge acuzațiile CriticAtac de ”scientism conservator”
- Idolii Forului în István Aranyosi respinge acuzațiile CriticAtac de ”scientism conservator”
- Copilas Emanuel în István Aranyosi respinge acuzațiile CriticAtac de ”scientism conservator”
- Sorin Adam Matei în Dintr-un univers alternativ
- Liviu Antonesei în Dintr-un univers alternativ
Ultimele știri pe sit
- Cartea de Povești a lui Ion Creangă este acum disponibilă ca un ebook Kindle și Ipad (mobi, epub)
- Idei de schimb, noua carte a lui Sorin Adam Matei, a fost lansată, e disponibilă în format tipărit sau ca ebook (ipad, .epub, kindle, .mobi)
- István Aranyosi respinge acuzațiile CriticAtac de ”scientism conservator”
- Cum a murit comunismul românesc?
- Unde a spus Sorin Adam Matei: ”Pleşu, Liiceanu şi Patapievici au făcut un fel de cabală şi au interzis accesul noilor intelectuali la popor”?
Stats
- Total Stats
- 5 Most Commented Posts
- Sindromul Uriah Heep lansat de dl. Tismăneanu trădează o mentalitate de ”stăpân” - 38 comments
- Emisiunea Pleșu-Liiceanu pierde zeci de mii de spectatori pe parcursul celor 50 de minute - 26 comments
- Paul Cernat accentuează în Observator Cultural miza ideilor Idolilor forului - 22 comments
- Idolii forului în zi de târg sau despre oralitatea primară a culturii române - 22 comments
- Începuturile enciclopedismului amator la gurile Dunării - 21 comments
Discuta capitolele cărții
- Alexandru Matei: Despre agonia unui stil
- Gabriel Andreescu: 20 de ani de războaie culturale
- Istvan Aranyosi: Specializarea intelectual
- Daniel Barbu: Ateii credinței democratice
- Caius Dobrescu: Înalt și popular pe piața ideilor
- Mircea Flonta: Ascultați și cealaltă parte
- Adrian Gavrilescu: Gândirea unică
- Marius Ghilezan: Între declinul unor generații și patologia renunțării
- Idols of the forum: Why an intellectual middle class is to be prefered to a public intellectual "elite"
- Mona Momescu: Despre identitatea și paramodernitatea românească
- Vasile Morar: Înțelepciunea activă
- Lucian Nastasă Kovacs: Intelectualii publici și libidoul puterii
- Sorin Adam Matei - Idolii Forului: Pentru o clasă de mijloc a spiritului
- Stelu Șerban: Politica împotriva utopiei
- Michael Shafir: Intelectualii? Publici?
- Date statistice despre acest sit
- Bruno Ștefan: Specialist sau intelectual?
Fan Page
Blog Rating
Average blog rating:
Etichete
Nou la Pagini.com
- Cartea Povești de Ion Creangă poate fi acum descărcată în formatul Kindle (mobi) sau iPad (epub) imediat
- Idei de schimb versiunea Kindle (.mobi)
- Cartea Idei de Schimb de Sorin Adam Matei a fost lansată și este disponibilă ca un ebook în versiunile epub și mobi pentru Ipad și Kindle
- Depeșă Wikileaks – Ion Iliescu Văzut de Ambasada Americană în 1995: Alternativa Politică Cea Mai Viabilă.
- Mașina de întors timpul
Noutati de pe Bookiseala
- Tita Chiper – Într-o lumină orbitoare
- Dorling Kindersley – Universul
- Octavian Soviany – Arhivele de la Monte Negro
- Gellu Dorian – Alungând tristeţea, ca Paganini
- Mario Puzo – Naşul
- Mark Winegardner – Întoarcerea Naşului
- Jean Mattern – Lapte şi miere
- Jonathan Franzen – Libertate
- Stephane Allix – Moartea, celălalt tărâm al vieţii
- Wendy Holden – Galerista
Pana la primirea cartii, obsevatiile mele se bazeaza doar pe ceea ce spun aici autorii insisi ori cititorii cu o atare autoritate despre carte.
Deci, inteleg ca efortul critic al autorilor este un efort de deconstructie a unei paradigme culturale care si-a trait traiul, ca sa zic asa, si care, de aceea, nu mai raspunde, stimuleaza pozitiv nevoile actuale ale culturii romane, nici in plan intern, si nici in afara, in cel de integrare a culturii romane in circuitul valorilor, ba, dimpotriva, este o frana. De aceea, critica acestor autori inteleg ca nu se indreapta, in mod expres, impotriva unor persoane decat in masura in care aceste persoane, intr-un fel ori altul perpetueaza paradigma in discutie, monopolizind spatiul public si, intr-o oarecare masura, blocand accesul celor care nu sunt de aceeasi factura. Simplu spus, o atitudine de casta.
Demitizarea culturala, in general, si a cultului “enciclopedismului”, in particular, vin la noi ca o operatie tarzie, demult necesara. Nu suntem singurii care au fost supusi acestui “soc”, dar suntem printre cei din urma.
Inceputurile sale dinafara spatiului nostru dateaza de fapt de pe la inceputul secolului XX, urmate de alte etape, la intervale din ce in ce mai scurte, pana in ziua de azi.
In opinia mea, influenta preponderenta a culturii frnaceze — cea a savantului enciclopedist de salon literar, spatiu in care s-au format multi dintre intemeietorii culturii noastre moderne, dar si mai incolo — si mai putin a celei germane ori anglo-saxone, si-a pus asupra mentalului romanesc o pecete anume.
Unii s-ar putea intreba legitim, care ar fi pana la urma folosul acestei critici, folosul acestei “revolte” ori galceve intre mai “plebeii” rasculati si intelectualii “aristocrati” consacrati? Care ar fi profitul, spun cativa, altul decat a-i detrona pe unii pt a se aseza dansii pe vechile piedestale? Ori cheia este chiar aici, zic eu. “Revoltatii” refuza “tronul” ab initio, si cu el, un intreg model cultural. Iar “folosul”, daca trebuie sa avem vreun folos, si trebuie de pe urma schimbarilor de orice fel, este in aceea ca intelectualii intr-o cultura, vor-nu-vor, sunt formatori de opinie, iar unii dintre ei sunt pionieri; pe cale tacita, informala ei schima atitudini si mentalitati, contribuind ori intarziind progresul. In Romania cultura are nevoie de o trezire din somnul mitologiilor de toate felurile. O asezare mai sobra cu picioarele pe pamant. Dupa care poate incepe reconstructia.
Propun autorii altceva in spatiul care aparent ar ramane, eventual, vacant? Dupa cate inteleg eu pana aci, da si nu.
In masura in care acesti intelectuali stimuleaza gandirea critica, autoreflexiva a mai tinerilor intelectuali, ei sadesc samanta unui alt mod de gandire care, in timp, va genera o alta naratiune, o alta paradigma in mai buna consonata cu spiritul contemporan.
Daca ati fi fost singurul nostru cititor, auzind aceasta concluzie, tot as fi spus: misiunea acestui volum a fost implinita…
Multumesc. Si, inca o data mult succes!
Sper sincer sa aveti un ecou larg si pe termen lung printre cititori.
In alta ordine, am o intrebare. Stiu ca aveti un el de cooperare cu Amazon.com — scuze ca nu stiu cum sa-i spun altfel — si m-ar interesa daca exista cumva o posibilitate cat de mica in viitor sa oferiti si alte titluri din cultura romana? Comanda lor din tara este dublu costisitoare si in bani si in timp. Cred ca exista suficenti romani in spatiul Canada-US-America de Sud care ar fi interesati daca ar sti ca exista aceasta posibilitate de a-si procura carti.
Toate cele bune.
. . . am vrut sa scriu “un fel de . . . “, nu “el”! : )))
Draga domnule Sorin Adam Matei,
imi pare rau ca nu ne intelegem. Eu v-am reprosat ca-l puneti pe Heliade Radulescu alaturi de un Dan Puric, nu am afirmat nicicum ca Heliade nu ar fi un “enciclopedist amator”. Cred insa ca etica profesionala – si academica – ar trebui sa va faca mult mai atent la comparatii si contextualizari. Tarile Romane de la 1840 nu sunt acelai lucru cu Romania lui Puric. Personalitatea – ei, da, mesianica! – a lui Heliade Radulescu, un om care a facut istorie si a intemeiat, de bine de rau, o cultura, n-ar trebui alaturata nici in gluma de “mesianismul” unui Dan Puric. Dumneavoastra invocati in sprijinul afirmatiilor pe care le faceti despre Heliade un articol de dictionar neutru, banal, probabil redactat cu sprijinul unor romani, si care nu demonstreaza nimic. Exact aceleasi lucruri le gasiti in orice articol de dictionar din Romania, n-are rost sa le transformati in litera de Evanghelie numai pentru ca apar intr-o enciclopedie din SUA. As putea invoca in schimb lucrarile unor specialisti in istoria literara romaneasca si europeana sau opiniile istoricilor de meserie. Va atrag atentia ca intrati pe un teritoriu minat unde nu numai ca nu sunteti specialist, dar nici nu va pricepeti. Mai mult, cand ii introduceti in ecuatie si pe ceilalti membri ai traditiei romanesti “enciclopedice” si “vizionare” – Hasdeu, Iorga, Eliade – nu luati in calcul opera lor in ansamblu si receptia ei in contextul romanesc si european al epocii. Hasdeu nu e doar autorului lui Magnum etimologicum…, iar opinia lingvistilor in privinta sa e mult mai nuantata decat a dvs. Cred ca ar trebui sa ne pronuntam doar acolo unde avem habar. Ii putem considera, desigur, “depasiti” epistemologic pe Hasdeu, Iorga, Eliade (personalitati altminteri foarte diferite), ii putem critica, putem vedea in ei chiar niste purtatori ai unui model ideologic indezirabil, dar a face paralele triviale ca aceea dintre Heliade si Dan Puric… ma scuzati! Ganditi-va ce a insemnat un “diletant”, un “mesianic” si un “nebun” precum HR pentru Romania anilor 1825-1850, ganditi-va ca omul asta a fost unul dintre fondatorii presei romanesti, unul dintre primii autori romani de gramatici si tratate de retorica, diletante, da, dar necesare, ca a intemeiat, din nimic, institutii pe care altii le-au profesionalizat mai tarziu… Cum puteti sa-l puneti alaturi de un mim oarecare, deraiat intru nationalismul kitsch de almanah cultural? Comparaison nest pas raison. In privinta lui Hasdeu si Iorga – nu mai vorbesc de Eliade – va reamintesc faptul ca erau bine integrati in elita specialistilor din afara tarii. Toti au fost, repet, oameni ai epocii lor, si n-ar trebui sa-i evaluam doar cu criteriile epocii noastre. Ca au apartinut unor scoli de gandire diferite de cele pe care le agreati – e alta discutie. Mai e nevoie sa va spun cati scholars cu ISI si JSTOR isi construiesc CV-urile de specialisti parazitand, mediocru, operele unor asemenea “diletanti”?
Putem discuta oricat pe aceasta tema, dar ma tem ca va veti agata, pana la sfarist de “teza” dvs., nu lipsita, nici ea , de un anume misionarism. Atentie: cu toate aspectele sale intemeiate, rezonabile, ea se poate transforma – vorba lui Patapievici, nomina odiosa – intr-un “blocaj” si poate face din dvs. captivul ei. Ar fi pacat.
In acelasi timp, nu pot reduce “Idolii forului” la teza in speta, chiar daca volumul e pus sub semnul ei. Daca ma uit bine, observ ca ea nu reprezinta decat agenda dvs. si a dlui Aranyosi, cel mult a inca unul-doi colaboratori. Din fericire, “idolii forului” reprezinta mult mai mult decat atat. Ii impartasesc presupozitiile ideologice si angajamentul critic democratic si liberal, dar ma despart de evaluarile dvs. privind “enciclopedistii amatori”. “Secretul sanatatii dezbaterilor culturale” presupune cateva lucruri mimimale – intre altele, sa nu amestecam planurile si sa contextualizam corect ori de cate ori e cazul.
Cu respect,
Cu respect
Nici eu nu cred ca vorbim despre acelasi lucru. Puric nu este HR, face numai parte dintr-o serie istorica. O sa revin cu detalii peste citeva zile.
http://www.ohio.edu/chastain/dh/heliad.htm
Cred ca acesta este articolul complet din enciclopedia respectiva dedicat lui HR.
Ar trebui totusi citit ( sau citat) in intregime ca sa avem o idee clara despre cum este vazut.
Oricum, ma raliez parerii lui Paul Cernat si anume: trebuie comparat ce poate fi comparat, si asta nu numai in timp si spatiu.
Altfel, riscam sa discutam aiurea de ce merele sunt mai bune decat portocalele ( sau invers), dar de ce acum 100 de ani gustul rosiilor era altul decat in prezen. Iar opera cuiva trebuie privita in ansamblu, luand si ce este bun si ce este rau. Critica este binevenita, atata timp cat nu se uita si lucrurile pozitive din opera respectiva. Reciproca ramane si ea adevarata.
@ilinca Corect, nu comparam pe nimeni in mod direct, ii puneam intr-o serie istorica. O sa revin cu o discutie amanuntita a acestei probleme.
Subscriu obseravaţiilor lui Paul Cernat din comentariul de mai sus.
Aş vrea să adaug că volumul “Idolii forului” ar fi avut de câştigat mulţi cititori dacă dovedeau, cu citate, cu ceva analiză pe texte, atavismul amatorist enciclopedic la intelectualii contemporani. (Am impresia că în cazul multura dintre “pârâţi” nici măcar nu e vorba de “enciclopedism”, ci de cultură generală, de o mi-ni-mă! cultură generală). În cazul lui Dan Puric – care de altfel nici nu a fost văzut până acum mai mult decât ca enciclopedist de estradă – s-ar putea ca demonstraţiile diletantismului său să fie inutile, căci lucrurile sunt clare de la sine. Cu totul altfel este însă situaţia în cazul celorlalţi “pârâţi”, Patapievici, Pleşu, Liiceanu. În cazul lor, chiar dacă ai studiat în America sau ai publicat 15 articole în ISI, nu convingi pe nimeni aşa uşor că sunt nişte simpli diletanţi. Înţeleg prin diletantism o tratare neglijentă, superficială, fantezistă, a unei concepţii cheie, o tratare care denatureză sensul de bază fără conştiinţarea acelei denaturări. Este vorba despre aşa ceva în cărţile lor? Unde anume? Iluminaţi-mă! Şi mi-ar plăcea să se demonstreze anume denaturarea inconştientă a sensului unei idei, tratarea fantezistă, superficială. Idiosincraziile filozofice, politice sau religioase, nu întrunesc după mine condiţiile suficiente pentru a fi numite argumente, deci nu pot intra în angrenajul demonstraţiilor. Nu toţi au prejudecăţi religioase, prin urmare nu îi poţi convinge dacă spui pur şi simplu că X are o viziune religioasă. Nu toţi asociază, aşa cum se vrea, religiosul cu “tenebrele şi prostia Evului Mediu” sau cu primitivismul, cu RĂUL şi STAGNAREA. Nu toţi au prejudecăţi politice, prin urmare nu îi poţi convinge dacă combaţi o teorie economică liberală cu contrargumentele teoriilor de stânga. Deocamdată, şi una, şi cealaltă dintre teorii sunt viabile. Şi nici în ce priveşte “specializările”, nu toată lumea se întmâmplă să aibă prejudecăţi. Cu alte cuvinte simplul fapt că X are studii economice, lucrează după “specializare”, dar pe deasupra scrie şi cărţi de bucate – făsă să aibă şi studii culinare – pentru mulţi oameni nu e un argument că X îşi face prost meseria de economist sau că compune reţete proaste, de bucate indigeste. Un argument bun în aces caz este acel argument care arată că în schema lucrurilor pe care le face, X face cu neglijenţă ceea ce face, simulează, se preface că are ceea ce de fapt nu are, i.e X este un “enciclopedist amator”.
În ce priveşte cărţile lui Pleşu-Liiceanu-Patapievici. O parte dintre ele sunt cărţi de eseuri care se încadrează la filozofia culturii, fără niciun fel de pretenţii de “tratate ştiinţifice” definitive, totalizante şi nu pot face obiectul unei analize “ştiinţifice”, în urma căreia să avem o evaluare “precisă” a “originalităţii” sau “nonoriginalităţii” acelor cărţi, din simplu motiv că literatura nu se analizează cu “mijloacele ştiinţei” stricto sensu. Cât priveşte cealaltă parte a operei lor, cărţile de articole pe teme politice şi cotidiene, jurnalele, scrisorile, acestea îi plasează mai curând la “moralişti”, la “înţelepţi”, decât la filozofi. Cu toate acestea, chiar dacă suntem pe punctul să publicăm şi al 200-lea articol în ISI, e lipsit de înţelepciune să ne revoltăm că “amatorii” poartă numele de “filozof” în chip “nelegitim”: sunt tot atât de filozofi cât şi alţii, tot atât de legitimi şi de neamatori! I-au legitimat cititorii, criticii, filozofii din România.(În paranteză: Aşa cum spunema şi într-un alt comentariu, ISI este o cerinţă necesară, nu însă şi suficientă. Până şi Derrida care, după cum reiese din tabelul domnului Aranyosi, pare să fi fost un “filozof profesionist”, sârguincios (161 de articole publicate în ISI!), până şi Derrida nu s-a bucurat, şi nici acum nu se bucură, de o recunoaştere unanimă. În multe facultăţi de filosofie din România nici n-o să auzi de el. Este catalogat drept “stilist”, nu “filozof”, ceea ce în fond nu înseamnă nimic. Tot aşa Lyotard, tot aşa Žižek. Asta fără să sugerez vreo analogie între ei şi păltinişieni).
Având în vedere confuziile grave, prejudecăţile, obtuzităţile, eludările, ranchiunele, idiosincraziile pe care le dovedesc cu prisosinţă majoritatea autorilor “Idolilor forului” în abordarea celor mai elementare noţiuni de literatură şi cultură umanistă, se creeză impresia că lucrurile ar sta tocmai INVERS. “Amatori” nu sunt Pleşu, Liiceanu sau Patapievici, ci ei înşişi, autorii cărţii. Intră cu surle şi trâmbiţe “să limpezească apele” în domenii la care EFECTIV NU SE PRICEP. Nepricepere este cea care le crează un tablou atât de “distorsionat”, de “anapoda”. La fel cum, conceptul de “enciclopediştii amatori”, nu este nici pe departe obsesia noastră, a românialor din ţară, ci tot a autorilor acestei cărţi. Au plecat de două decenii din România, dar de câte ori se întorc îi vedem imobilizaţi la pătuţul aceleiaşi obsesii: : Pleşu, Patapievici şi Liiceanu.
Mă interesează să aflu ce gândeşte domnul Cernat despre toate astea.
@dragomir Volumul este dedicat problematicii enciclopedismului in general, ca fenomen sociologic, nu exegezei operei dlui Patapievici. Înțeleg, însă, de ce un fan ca dvs. rămâne în continuare uimit de demersul nostru. Dacă aveți nevoie de mai mult detalii privind valoarea intrinsică a operei enciclopedice a dlui Patapievici, consultați această recenzie al dlui Mirou, ce a rezolvat de mult problema pe care o ridicati Omul recent, recenzie de Adrian Mirou. Pentru documentare amanuntita, vedeti si postul lui Istvan Aranyosi, in care descrie modul in care cartea Ochii Beatricei pastișează idei vechi de cel puțin 30 de ani, ca și acest articol al lui Dan Ungurean, care pe un ton mai umoristic ne aduce aminte că îmbrățișarea lui Burke de dl Papapieivici, nu poate fi făcut ignorându-l pe Priestley (care a murit în 1804).
@Dle Cernat,
Mă tem și eu că vorbim despre două lucruri. Dumneavoastră derivați din simpla propoziție ” Este acel enciclopedism care apasă ca un blestem asupra culturii române, de la Heliade Rădulescu la Puric” o întreagă teorie, bazată pe principiul similarității, al magiei primitive (dacă A arată ca B, atunci A ESTE B), pe care cu generozitate mi-o atribuiți. Dumneavoatra speculați că eu aș fi sugerat în acea propoziție că Heliade și Puric sunt personaje echivalente în valoare, statură, operă, etc. Este o pură presupunere, pe care eu nu o împărtășesc. Ce încerc eu să spun este că Puric și Heliade sunt afectați de un sindrom cultural românesc, fiind simptome ale fascinației față de discursul enciclopedic (care este, din nou, punctul central al cărții noastre). Desigur, IH Rădulescu, deși scuturat de frigurile mesianismului și enciclopedismului, a lăsat ceva în urmă, pe când dl. Puric are încă a ne pune ceva pe masă. Dar nu acest lucru mă interesează pe mine, aici. Problema este dacă există un sindrom cultural românesc ce produce enciclopedismul amator, sau dacă acesta este doar un accident al timpurilor noastre. Eu cred că istoria are un cuvânt de spus.
Deci, sunt de acord cu ideea că, desigur, enciclopedismul amator este un model cultural al intelectualității românești care i-a influențat diferit, în context diferite, și cu efecte diferite, pe cei doi. Dar nu acesta e lucrul cu adevărat important, ci faptul că avem de-a face cu un etos recurent, care a modelat și modelează comportamentele și practicile intelectuale a multor autori români, cu implicații în educație, în cercetare și în aprecierea actului cultural în genere. Desigur, acest model nu este singurul în cultura română, alături de el fiind și cel al specialistului (Ioan Bogdan, Xenopol, HH Stahl, , ca și al intelectualului ”politic” (Titu Maiorescu, Iorga, Gh Bratianu), cel al ”revoluționarului” (Dobrogeanu-Gherea, Bălcescu, Bogza, Pătrășcanu, CA Rosetti, dar si Eliade, Cioran sau Noica in etapa lor legionară), cel al ”declasatului” (Mateiu Caragiale, Bacovia, Luca Pițu, etc), etc. El este, însă, cel dominant și poate cel mai vechi.
Deci, punerea dlui Puric în proximitatea lui Heliade Rădulescu nu avea menirea de a-i echivala pe cei doi. Ce încercam să fac era să atrag atenția asupra unui serii istorice (în termenii lui Xenopol). Ea ne arată că cultura română a avut un set de răspunsuri oarecum constante la provocările istoriei, în acestea fiind inclus și enciclopedismul amator. Mai concret, eu cred că istoria culturală românească din ultimule 2 secole a fost dominat de încercarea de a filtra modernizarea și provocările ei de către personalități puternice, enciclopedice, atotștiutoare care au căutat să își asigure conaționalii că ”lucrurile sunt sub control”. Puric este numai un simptom al acestui tip de răspuns, mult mai palid, de fapt, comparat cu Heliade sau congenerul nostru, Patapievici.
Aș vrea să precizez că ideea recurenței unui anume tip de model cultural (cultural pattern) la provocările istoriei nu îmi aparține. Această perspectivă metodologică a fost enunțată de Jonas, în anii 30, pe când încerca să explice genealogia existențialismului. Tot așa cum el spunea că existențialismul și modelul intelectual pe care îl oferă acesta este o repetare, cu alți actori, alte idei și alte teme de meditație, a dramei gnosticismului, terifiat, ca și gnosticismul, că lumea nu are de fapt un sens și o direcție, tot așa spun și eu că recurența fascinației intelectuale din cultura română față de enciclopedism este produsul dificultății pe care o întâmpină cultura română în a adopta pe deplin modernitatea culturală, pe care o resimte ca o invazie, ca pe o amenințare existențială. Aceasta pare a ieși la lumină mai ales după perioade de traumă și discontinuitate istorică, cum ar fi perioada de după 1821 sau 1989.
@SAM
Este foarte bine ca limpeziti intrucatva perspectiva din care judecati lucrurile. Ma gandeam sa va sugerez aceasta, dar n-am vrut sa par intruziv ori altminteri. Plus, din motive lesne de inteles, continui sa am unele rezerve pana la citirea volumului.
Cu alte cuvinte, ar fi folositor sa reiterati, perspectiva din care lucrati, anume ca ea este cea a sociologului culturii (specialist deci), delimitand astfel aria si mai ales unghiul demersului dvs, dimpreuna cu uneltele, vocabularul, metodologia si premisele, aceasta pt a inlesni accesul celor care sunt nespecialisti (eu inclusiv) in sociologie si risca interpretarea in cheia specializarilor particulare lor, pe de-o parte; pe de alta parte, ca sa preintampinati, atat cat e posibil, eventuale ambiguitati pagubitoare.
In alta ordine de idei, o surpriza placuta, sunt bucuros ca il luati ca referential pe Xenopol, un exemplu de carturar roman de exceptionala statura (enciclopedist neamator, daca e s-o spunem), a carui teorie ca filosof al istoriei a fost pretuita mult in afara si, mai curand, neglijata ori cvasi-necunoscuta ori intleasa in cultura romana, netradus nici pana in ziua de azi decat fragmentar, si, de aceea, fara repercursiuni asupra evolutiei culturiii romanesti ulterioare. Iata un exemplu perfect, care ilustreaza zisul “blestem” in cultura romana, cultura care reuseste cumva sa se autosaboteaza constant atunci cand triaza valorile care ar putea contribui efectiv la emanciparea sa de fond (nu de forma!).
Dle Sorin Adam Matei,
unele precizari si nuantari pe care le faceti sunt binevenite. Va atrag insa atentia ca demonizati prea usor si cam suspect (“blestem” etc.) o paradigma culturala si un tip de personalitate care au produs valori importante, in contexte care, desigur, trebuie clarificate. Dar nu o putem face daca nu privim lucrurile cu calm si discernamint. Ar trebui sa ne intrebam, poate, ce anume a dus la preeminenta modelului despre care spuneti. In aceasta privinta, poate nu stiti, dar va intilniti perfect cu H.-R. Patapievici, care pune exact aceeasi problema in “Discernamintul modernizarii” si “Despre idei si blocaje”.
Heliade Radulescu si Dan Puric nu fac parte dintr-o serie istorica, fie si pentru faptul ca ultimul nu e o personalitate culturala, ci un produs subcultural. Cum ar fi daca l-as plasa si eu pe nationalistul cripto-legionar Gigi Becali in descendenta lui Nae Ionescu?
Apropo de “sindromuri”: stiti cate nulitati care indeplinesc criteriile birocratice si cate (sub)mediocritati cu patalamale ISI si JSTOR exista? Tot sindrom e si acesta, dar de alt tip.
Nu pot fi de acord nici cu etnicizarea fenomenului de care vorbiti. “Enciclopedismul” cu pricina poate fi intalnit si in alte culturi europene – si nu numai europene – mai “tinere” in privinta modernizarii.
Si nu m-ati convins deloc de ce ar fi “malign” acel enciclopedism cultural. Dar aici putem discuta mult si bine.
Cat priveste cazurile obsedante ale lui Plesu si Liiceanu, eu cred ca prestatia lor de pana in 1989 nu infirma calificarea lor academica in domeniul filozofiei sau al istoriei artei. Dupa 1989 ei au devenit insa preponderent scriiori si eseisti/publicisti (lasand la o parte directiunea Humanitas-ului, ministeriatele lui Plesu sau NEC-ul). Ca scriitori, ei pot fi contestati oricit, dar, cum nu sunteti critic literar :), lasati-i sa se pronunte pe cei din bransa. La fel si in cazul lui Patapievici care, daca nu s-a impus prin cartile sale in comunitatea filozofica, mai ales in cea internationala, mai “specializata”, poate fi luat totusi in serios ca eseist tot de comunitatea literatilor.
In rest, cam cine ar mai ramane pe lista “blestematilor”? TRU? Dan Puric? Sa fim seriosi.
PS: de fapt, “enciclopedismul amator” din cultura romana nu e decat un reflex al lipsei sau al carentei institutiilor specializate (universitati etc.) Pe vremea lui Heliade Radulescu, nu aveam inca institutii profesioniste. In perioada comunista/ceausista, cand s-a format un Patapievici, sa zicem, institutii precum facultatile de filozofie (si multe altele, desigur) nu mai functionau, din motive binecunoscute si atunci, fireste, multi tineri s-au format intelectual in cadre informale, la modul diletant, sub influenta mitului salvarii prin cultura. Aici avem deja un sindrom, sau macar o anomalie de sistem. Dar nu cred ca are rost sa generalizam sau sa exageram.
@paul cernat – slabiciunea institutiilor – perfect de acord, slabiciunile instițuionale au fost solul fertil din care el s-a nascut enciclopedismul. Era nevoie, însa, și de un germene cultural care sa îi dea naștere. Patapievici nu a aparut din neant, este produsul unei fascinatii culturale pre-existente, cultivată de școala de la Paltiniș. O fascinație care intră într-o serie culturală.
“Blestemul” era al culturii, nu al oamenilor. Mă tem că iarăși imi puneti vorbe in gură.
Etnicizarea enciclopedismului de care vorbiti, din nou, vă apartine. Departe de mine gândul că fenomenul este specific României. Enciclopedismul acesta poate fi găsit în mai toate culturile paramoderne, în speciale cele mici. Mai toți vecinii noștri îl cunosc. Întrebați-l pe colegul Stelu Șerban, specialist în culturile balcanice, ce crede despre această problemă.
În fine, enciclopedismul este problematic pentru că, așa cum spuneam în capitolul meu, acesta servește de refugiu intelectual în fața complexității lumii moderne. Ne spune că totul poate fi înțeles, că există soluții la orice, că există unii inși (neapărat de geniu), care ne pot arăta calea cea dreaptă, etc, când de fapt știm atât de bine că lumea în care trăim este prin definiție contradictorie, că libertatea modernă implică relativizarea idealurilor și scopurilor acțunii umane, și că mai ales cunoașterea noastră poate fi, cel mult, ambivalentă. Ideile, desigur, nu îmi aparțin, le-am găsit la vecinul nostru polonez, mutat în Anglia, Zygmut Bauman, în a sa Modernitate și Ambivalență. Giddens are și el idei interesante despre această problematică, mai ales în Modernity and Self-identity. (Sper că ai obervat că nu citez postmodernii, din motive lesne de înțeles).
Domnule Matei,
Stau pe ganduri si ma intreb daca veti fi bagat serios in seama de intelighentia locala. Dupa ce v-a aparut volumul Boierii mintii, pe care nu l-am citit, ati fost frumusel marginalizat ca minor sau pur si simplu stigmatizat cu fierul rosu al mediocritatii ranchiunoase. Ceva nu e regula la mijloc si nu stiu daca e vorba neaparat de Dvs.: am impresia ca in momentul in care intelighentia autohtona a reactionat la proiectul de fata inseamna ca aveati sustinerea ferma si ascunsa a unui grup de interese din cadrul ei (ipoteza pe care o afirma si D-l Patapievici la finalul volumului Despre idei & blocaje, dovada ca stie Dumnealui cum merg lucrurile pe la noi). Prin urmare, nu cred ca acest demers este unul alimentat de intentii laudabile. Incerc sa ma gandesc ce s-ar intampla daca ar aparea un volum impecabil sub toate aspectele privind chestiunea generatiilor culturale de la noi, de ieri si de azi, si nu ar fi girat de o revista culturala, de un sir de oameni cu pozitii clare pe piata noastra de idei. Mari sanse ca volumul sa treaca neobservat. Deci fara un “clan” si o “gasca” in spate esti practic un oarecare, indiferent de valoarea contributii tale. Si cum publicul abia cumpara tirajele ridicole ale autorilor consacrati, ce s-ar petrece cu un anonim? Iata de fapt dinamismul si diversitatea culturii romane din prezent! Bine, o sa vina domnul Cernat si o sa-mi spuna ca jocuri de culise sunt pretutindeni, dar eu sa-i raspund cu ghidusie ca sunt prea putine teatre in targ si toate cu aceleasi piese colbuite…
Apreciez intentia preocuparii Dvs. Domnule Matei, dar nu si executia acestui proiect. Cu toate ca aveti un subiect de analiza care nu s-a transformat in nici un studiu de anvergura pana acum, va comportati ca un diletant si nu pareti sigur pe uneltele dvs. de analiza. In ciuda faptului ca de minoratul cultural romanesc vorbea cu furie Cioran in interbelic (si nu numai el si nu doar generatia lui) si in ultima vreme discutia a fost repusa in discutie, dar fara consecinte notabile (in linia obisnuita), de Adrian Marino sau de Eugen Negrici, nimeni nu a incercat sa se ocupe serios de acest subiect. Noi nu aveam o istorie a criticii literare romanesti in context european sau o istorie a filosofiei romanesti in acelasi spirit comparativ. Noi nici macar nu stim sigur unde ne aflam cultural pe harta Europei: banuiam ca suntem provinciali cand poate ne autoizolam intentionat de generatii bune pentru definivarea unui proiect fictiv: europenizarea. In spatele proiectului de aducerea a civilizatiei romane moderne in sincron cu Europa Occidentala, proiect la care s-a inhamat aproape fiecare generatie intelectuala romaneasca, ne ferim sa privim in fata Europa, sa ne marturisim noua insine rolul, chiar de ruda cu rang minor in marea familie. Noi imitam un vecin cu care preferam sa nu discutam din rusinea de a fi priviti de sus, desi, in intimitate, suntem primii care defilam cu resemnarea de a fi penultimii in toate. Iar orice neajuns epistemic, alaturi de o cultura publica ce se lamenteaza in fata esecurilor colective, se pune intotdeauna pe seama unui decalaj al modernizarii, decalaj intr-adevar real, dar inexplicabil pentru o societate ce pretinde a se moderniza de 150 de ani fara oprire. After all, tarile nordice sau Serbia sau Irlanda se aflau in aceiasi situatie de inapoiere ca si statele romane in urma cu un secol si jumatate. Sa fie vorba doar de vicisitudinile istorice si de poporul nostru cu obiceiuri orientale? Deci, de ce modernizarea Romaniei si eroii nationali care au participat la ea (printre ei si Heliade Radulescu, pe care nu stiu de ce il cantariti cu o unitate de masura care nu i se cuvine) are efecte atat de bizare? De ce suntem in continuare europeni second-hand sau chiar codasi? Dar suntem oare penultimii europeni? Si e ceva anormal in asta?
Revenind, am absolvit o facultate de stiinte sociale chiar vis-à-vis de Teatrul National si, pana si la aceasta universitate fara rang international, am facut un curs de metode de cercetare, in care am fost invatati cum sa definim obiectivele unui studiu, ce paradigme de analiza sa folosim, ce si cum sa citam din bibliografia de specialitate, cat de originali putem fi. Lecturile noastre predilecte erau articole englezesti pe acest subiect folosite la facultatile de profil din America. Pe tot parcursul facultatii am fost indopati cu acest framework. Un articol serios trebuia obligatoriu sa aiba o structura clara, o metoda in care se foloseste intreaga literatura de specialitate (tema fiind, fireste, una concentrata, nu generala) si o verificare empirica (informatii statistice). Produsul final, urmand aceste criterii, este adesea naucitor. Dau un exemplu la intamplare, accesibil online pe baze de date gen JStore: Luca Verzichelli, The Parliamentary Elite in Transition, European Journal of Political Research 34, 121-150, 1998. Uitati-va pe articol si veti observa modelul predominant de cercetare in stiintele sociale la nivel international. Or Dvs. nu mi se pare ca urmati aceste standarde necesare in cele doua carti ce va poarta pe coperta numele, desi sunteti un universitar american si ar trebui sa aveti uzura acestor practici curente acolo, abia la inceput aici. In Idolii forului Dvs. si Doamna Momescu ati adunat o serie de eseuri generaliste, cu subiecte distincte, pentru a critica o disfunctie premoderna a culturii romane din momentul de fata: generalismul si lipsa de repere epistemice temeinice in societatea romaneasca, inclusiv in mediul academic. Mi se pare ca ar fi trebui sa optati pentru o alta perspectiva metodologica daca doreati sa fiti veridic pana la capat. De ce nu lucrati la o carte de sociologia culturii analizand rolul intelighentiilor locale in procesul de modernizare al Europei Centrale si de Est in a doua jumatate a secolului al XIX-lea? Nu cunosc incercari similare si nu vad de ce nu ar fi un subiect de interes atata timp cat il tratati cu rigoarea necesara a domeniului Dvs. Insa, cu dezamagire va spun, produsul final de pana acum al cercetarilor Dvs. este inferior pana si “enciclopedismului amator” (o notiune pe care nu stiu de unde ati luat-o, dar pe care nu ati definit-o convingator) pe care il criticati. Pacat de mina de aur pe care o aveti sub ochi si insuficienta know-how-ul obligatoriu pentru a o exploata la maximum.
@dan al. Va marturisesc ca sunt foarte placut suprins de aceasta interventie. Ma temeam ca o sa avem numai fani necritici. Interventia noastra ar fi fost, desigur, fara nicio consecinta, daca nu ar fi starnit ganduri ca acelea pe care ni le impartasiti. Vreti mai mult, mai bine. Excelent. Aceasta carte este una de atitudine. Se adreseaza publicului intelectual larg si vrea sa puna o problema pe agenda publica. Articolele sunt voit deschise criticii sociale si intelectuale. Ce mi-am dorit a fost exact aceasta reactie: avem o mina de aur, hai sa o exploatam. Vad ca aveti condei bun, idei precise, dorinta de a face ceva. Ce va impiedica sa va puneti la treaba? Cat despre Boierii Mintii, bibliografia este acolo unde trebuie, in note de subsol si la lista de surse. Unul dintre capitolele ei a fost punctul de pornire pentru un articole publicat in Problems of Post Communism. Capitolul meu din Idolii forului era unul de incadrare a cartii. Daca o sa am timpul, poate o sa scriu si un studiu stiintific pe aceasta tema.
@SAM
“Idolii” au inceput sa cuvinte si ecoul lor reverbereaza in presa “dreapta’, recte Romania Libera.
Oricum, intensitatea “barajului de artilerie” intru demonizare este pentru mine indicele clar al slabiciunii si temerii de provocari, pe de-o parte, iar pe de alta parte, o revelatie in plenul ochiului public al carui fel de ‘democratie’ sunt purtatori acesti domni. Multumim! Cel putin azi ne-o spun explicit, sa nu ne mai facem iluzii.
Ma intreb totusi, cine o fi tradus articolul, caci imi vine parca greu sa cred ca Mr Gallgher ar putea gandi un asemenea paradox la adresa autorilor cartii:
“… viziunea lor asupra lumii coincide cu cea a învingătorilor economici din ultimii 20 de ani, care au produs actualul CAPITALISM DE TIP FEUDAL.” Oare ce-o fi vrand sa spuna? Distorsionari, generalizari la gramada care amintesc de altceva?
Si ma mai intreb inca, cum este posibil ca dl Gallagher sa-si formeze o opinie cand cartea abia s-a lansat si s-a tiparit doar in limba romana?! Este cumva domnia sa fluent in limba romana?
Vezi aici contextul mai larg din articol (reprodus integral pe blogul dlui Tismaneanu, unde l-am citit eu intai.)
“În România însă, statul taie fără milă din finanţarea destinată învăţământului superior, promovările şi titularizările cadrelor didactice universitare fiind, aparent, temporizate pentru o bună bucată de vreme. Ca atare, nu prea întrezăresc grădina Eden la care visează SORIN ADAM MATEI şi grupul său în speranţa aglutinării tinerilor intelectuali dornici să îşi aprofundeze cunoştintele de specialitate. Deloc întâmplător, membrii grupului deţin cu toţii posturi sigure – fie ele universitare, fie dintr-un alt resort. În unele cazuri, viziunea lor asupra lumii coincide cu cea a învingătorilor economici din ultimii 20 de ani, care au produs actualul capitalism de tip feudal: marile cauze ce presupun un angajament intens al intelectualilor au fost, chipurile, câştigate, prin urmare societatea civilă ar face bine să-şi mai restrângă ambiţiile; este de-a dreptul insolent ca o comisie a statului să se mai preocupe de crimele trecutului comunist; originile tulburi ale actualului sistem politic trebuie acceptate fără tot felul de cercetări iritante; cetăţenii ar trebui să-şi poată vedea de grijile cotidiene fără a mai fi supuşi unui bombardament ideologic cu privire la marile controverse ale trecutului. Cu puţini ani în urmă, profesorul Daniel Barbu, unul dintre membrii grupului de intelectuali din jurul universitarului american Sorin Matei, încă susţinea că apariţia lui Vadim Tudor pe scena politică a ţării ar constitui, de fapt, o dovadă a vigorii democraţiei româneşti, din moment ce aceasta găsise loc şi pentru un asemenea spirit impetuos.
O privire succintă asupra istoriei României de la 1900 încoace ne arată că, ori de câte ori intelectualii ţării au venit cu idei constructive în vederea vindecării unora dintre multele ei maladii, au ajuns curând penalizaţi pentru gestul lor, vidul rezultat fiind umplut cu voci şi/sau idei extremiste. Indiferent cât de neobişnuit poate părea fenomenul la doar 20 de ani de la căderea totalitarismului, atractivitatea ideilor de stânga creşte constant. Statul se află sub un asediu în mare parte justificat, dar alternativele sunt fie nihiliste, fie promotoare ale versiunii unui izbăvitor, cu Che Guevara pe post de substitut al lui Zelea Codreanu. Declinul accelerat al României poate lesne conduce la o „priză” mult mai mare a ideilor de stânga în rândurile oamenilor decât în oricare dintre etapele epocii comuniste. Aşadar, Ion Iliescu şi Adrian Păunescu se pot consola – „opera” lor încă mai are şanse să dăinuie după ce ei nu vor mai fi.”
http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/intelectualii-pe-calea-ghetoizarii-192605.html
PENIBIL . . .
Dl. Gallagher este cel puțin neinformat asupra tematicii cărții. Dacă ar fi aruncat un ochi măcar pe acest sit, dacă nu pe carte, ar fi văzut că aceasta este, de fapt, o invitație la lărgirea dezbaterilor sociale, la implicarea mai multor, și a diferitelor tipuri de intelectuali în dezbaterea publică. Mesajul este exact pe dos, cum ar veni. Sunt foarte suprins de această intervenție, pe care nu o înțeleg de loc.
De acord cu “largirea dezbaterilor sociale”, poate isi da seama si intelectualul roman ca misiunea lui pe pamint depaseste stricta specializare, ceea ce numim azi “competentele”, si ca Dumnezeu l-a daruit cu harul intelepciunii si al cuvintului tocmai pentru a putea lumina calea altora spre adevar, bine, frumos etc.Si a lupta cu forta atitudinii, a ideii si a cuvintului pentru pastrarea valorilor, materiale sau spirituale, in aceasta lume care oscileaza intre lipsa de repere si idolatrizare. Numai ca spiritul dezbaterii se invata, cu cit mai devreme cu atit mai bine. A propos de articolul din Romania libera: pe vremuri, cind nu se faceau decit asa-zisele “dezbateri ideologice” am studia si in liceu polemica Maiorescu-Gherea, acum cind suntem liberi sa discutam “polemica” a fost scoasa din manualele de literatura. De ce ? Cui ii e frica de Gherea? In adevaratele democratii se citeste si Confucius, si Aristotel, si Mao, si Marx sau Lenin, si Sartre, si Biblia, si Tora, si Coranul dar si Darwin. etc etc. Si apoi se dezbate. Cu sistemul asta e mai greu ca unii sa devina idoli. Dubito ergo cogito.
Dar noi vorbim aici (eu mai putin), si in acest timp majoritatea intelectualilor stau la caldurica rezervei, a conformismului si a ideii “intelepte” ca “omul e sub vremuri”, deci ca oricum nu se va intimpla nimic. Atita vreme cit dezbaterile nu vor avea un tel clar, care sa antreneze o decizie de actiune, “spectatorii” pot spune: O mie de vorbe doi bani nu fac. Poate ca tocmai de aceea nici nu prinde dezbaterea la romani, au fost prea saraci ca sa mai aiba timp sa chibzuiasca. “De e rau sau de e bine/Tu te-ntreaba si socoate” e o injonctiune, asta inseamna ca nu prea exista obisnuinta. Noi ar trebui sa invatam de la japonezi, asa cum au facut americanii, sa dezbatem solutiile, macar asta, in vremuri de criza. Dati o cautare pe net pentru cuvintul “chibzuinta”, romana e pe cale sa-l piarda. Asta cere sa stai pe ginduri, ca si dezbaterea in fazele ei ascunse. E ca la campionatele de sah.
Stinga vs dreapta: ce-ar fi ca adevarul sa fie la mijloc ? sau validitatea sa sa fie contextuala ? unii accepta mai greu conceptul de “complexitate” (Morin), tocmai de aceea implicarea intelectualilor de specializari diferite este imperios necesara.
Unora le poate fi teama de avizul specialistilor, ei dezbat pe argumente si mai putin pun baza pe retorica, sunt sau/si inteligenti sau/si profunzi, nu ar trebui sa poata fi anihilati usor. Din fericire pentru ”idoli”, nu se implica. INCA. Daca i-ar vedea marele Stefan ( cel al lui Dealvrancea) sau Eminescu…sau…sau…(toti cei care nu s-au temut de opozitie)
@sandina excelente observatii