Michael Shafir: Intelectualii? Publici?

N‑aş fi crezut niciodată că un Deus ex machina mă va trimite cu câteva decenii înapoi. Definiţia intelectualului, diferenţa dintre acesta şi noţiunea de intelighenţie (rusească la origini, dar implicit îmbrăţişată mai întâi în vestul Europei, mai apoi pe continentul american), legăturile acestuia cu sfera politică şi cea civică – iată numai câteva dintre problemele care mă determinaseră să amân cu câţiva ani buni susţinerea tezei de doctorat. În versiunea ei iniţială, lucrarea (Intelectualul şi Partidul: Partidul Comunist Român şi intelighenţia creativă în pe-rioada Ceauşescu, Universitatea Ebraică din Ierusalim, 1981) fusese terminată cu patru ani înainte şi conducătoarea ei, profesor Galia Golan, era entuziastă. Se preconizase deja data susţinerii, nu mai rămânea decât să corectez inevitabilele greşeli de tipar, cu atât mai inevitabile cu cât teza era scrisă în limba ebraică. Naiv ca (mai) orice doctorand care vede în teza sa apoteoza carierei academice şi nu primul ei pas, recitirea lucrării m‑a nemulţumit profound. Scriam despre „intelectual” şi nu defineam termenul; scriam despre relaţia acestuia cu „politicul” şi nu ridicam întrebarea: „se deosebeşte această relaţie în sistemele monopoliste de tip comunist de relaţia dintre intelectual şi sfera politică în sisteme pluripoliste?” Aşa cum îmi păreau lucrurile pe atunci, teza mea era o „poveste”. E drept, binişor trasă din condei, dar o „factologie” cu relevanţă, cel mult, provincială. Drept care, am anulat susţinerea lucrării şi m‑am pus din nou cu burta pe carte. De unul singur, am studiat sociologia cunoaşterii, am parcurs zeci de cărţi şi sute de articole, teza transformându‑se în consecinţă radical. Spre disperarea conducătoarei mele de doctorat, care nu prea agrea acest gen de abordare. E adevărat că nu mi‑a pus nicio piedică.

Odată ajuns la mal, aveam să constat spre marea mea surprindere că teza deranja. Ea ridica acum probleme delicate, ceea ce nu fusese cazul când abordase avatarurile unor literaţi într‑o ţară îndepărtată (nu geografic, ci mai degrabă spiritual) condusă de un dictator semianalfabet. Un singur exemplu este suficient: putea decanul de atunci al Facultăţii de Ştiinţe Politice (un eminent cunoscător al lui Hegel şi Marx, care între timp funcţionase câţiva ani buni ca director general al Ministerului Afacerilor Externe) afirma că aparţine categoriei intelectualilor? Potrivit noii versiuni a tezei, în cazul cel mai bun intelectualul (sau ceea ce numeam eu „intelighenţia creativă”) nu putea fi nicicum înregimentat politic. Shlomo Avineri (pentru că despre el este vorba) îşi „suspendase” calitatea de intelectual pentru o perioadă. E drept că eu foloseam exemplul lui Henry Kissinger pentru a ilustra problema, dar Avineri poate fi suspectat de orice altceva decât de lipsă de inteligenţă.

Recenta controversă privind „intelectualii lui Băsescu” mă retrimite, aşadar, către anii tinereţii. Îmi pare că pentru a elucida controversa, este nevoie de cel puţin două clarificări. La prima am făcut deja aluzie: poate fi intelectualul înregimentat politic? A doua elucidare impune o oarecare nuanţare a termenului „public”.

Sărind în apărarea lui Traian Ungureanu, căruia ziarul Cotidianul i‑a închis în nas uşa după ce îşi anunţase candidatura la Europarlamentare pe listele Partidului Democrat‑Liberal, Vladimir Tismăneanu se indigna în blogul său, din care cineva mai răbdător ca mine pescuieşte din când în când memorabile panseuri pentru o viitoare colecţie: „Citesc cu stupoare diverse luări de poziţie care încearcă să sugereze o incompatibilitate între obiectivitatea jurnalistică şi susţinerea unei poziţii politice. Nu l‑a susţinut Raymond Aron (editorialist vreme de decenii la Le Figaro) pe generalul de Gaulle? Nu a susţinut Gazeta Wyborcza în Polonia direcţia civic‑liberală? Şi‑au ascuns vreodată Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca opţiunile anticomuniste? A renunţat Traian Ungureanu la facultăţile sale analitice care îl plasează la etajul de vârf a ceea ce înseamnă jurnalismul democratic românesc? Strategia dublelor standarde este întodeauna păguboasă”.

Este mai ales păguboasă atunci când standardele folosite cântăresc unităţi incomparabile calitativ sau cantitativ, sunt tentat să adaug. Când a candidat Raymond Aron pe listele partidului gaullist? A susţine o direcţie politică este una, a te înrola în rândurile celor care aspiră la o poziţie în cadrul acestei direcţii este cu totul altceva. Susţinerea lui Băsescu de către Ungureanu nu datează de ieri‑alaltăieri. Jurnalistul a avut zeci de ocazii să o facă în paginile Cotidianului şi nimeni, din câte ştiu, nu a ridicat vreo obiecţie. Opiniile lui au văzut lumina tiparului alături de ale unor înverşunaţi critici ai aceluiaşi Băsescu. Este ABC‑ul unui jurnalism democratic, şi păcat de anii irosiţi în Occident dacă dl. Tismăneanu nu pricepe elementarul.

Dar, se vor auzi voci din rândurile celor obişnuiţi să gândească în termenii dublelor standarde inaplicabile, cum se explică atunci faptul că unii politicieni (Adrian Severin este numai un exemplu) au rubrici permanente în diferite cotidiene? Simplu: identitatea politică a acestora este cunoscută şi etalată ca atare. Nu există nicio şansă ca cititorul cât de cât informat să îl suspecteze pe domnul Severin de obiectivitate politică. Nu la fel stau lucrurile cu domnul Ungureanu, care, în ciuda elogiilor tismăniene („facultăţile sale analitice care îl plasează la etajul de vârf a ceea ce înseamnă jurnalismul democratic românesc”) rămâne deocamdată cunoscut mai degrabă ca filozof al balonului rotund. Cât despre angajarea politică a celor de la Gazeta Wyborcza sau (vorbesc în cunoştinţă de cauză!) a celor de la Europa Liberă: da, ea a existat desigur, dar sub forma unei ideologii asumate de întregul colectiv. Nimeni nu deschidea Radio Europa Liberă pentru a afla de acolo care editură anonimă din Asia a polimerit‑o pe „marele savant de statură mondială.”

Problema „intelectualului angajat” este dezbătută de foarte mult timp. În ce mă priveşte, şi dacă scoatem din categoria intelectualilor pe aşa‑numiţii „intelectuali tehnici”, termenul este un pleonasm. Istoriceşte vorbind, termenul de intelectual este relativ recent, dar nu şi funcţia principală îndeplinită de intelectual în societate. Sociologul american Lewis A. Coser consideră că această funcţie este în primul rând una de definire a „valorilor de bază ale societăţii.” Dar tocmai aceasta este şi una din funcţiile principale ale oricărui regim politic, indiferent de natura sa. De unde rezultă că în timp ce între intelectuali (în sensul de „intelighenţie”) şi putere conflictul sau potenţialul conflictual este unul de natură sistemică, lucrurile diferă în cazul intelectualităţii tehnice, unde interesele pot fi convergente. A produce „mai mult şi mai bine” este un deziderat lipsit de coloratură politică inerentă. Ceea ce nu înseamnă, mă grăbesc să adaug, că un intelectual tehnic nu poate deveni „intelighent”. Numai că atunci el se referă la valori care afectează societatea în întregimea ei. Andrei Saharov sau (mai pe meleagurile nostre) Gabriel Andreescu ilustrează perfect acest traseu. Iar diferenţa nu se aplică numai regimurilor de tip monopolist. Arhitecţii angajaţi în efortul de conservare a Bucureştiului istoric nu sunt cu nimic mai puţin politic angajaţi decât este politic angajat un Andrei Pippidi în exact acelaşi efort. De cealaltă parte a baricadei se află combinaţia de interese politico‑financiare reprezentată de Primăria Generală a Capitalei.

Pentru a‑şi îndeplini funcţia socială, intelectualului i se cere nu neutralitate, cu atât mai puţin indiferenţă faţă de sfera politicului, ci nealiniere formală. „Formală” în sensul cel mai strict al acestui termen, adică cel al aderenţei la o mişcare politică, la un partid politic, sau acceptarea unor poziţii de conducere proeminente dependente de sfera politică şi remunerate de aceasta. În acest sens vorbea Karl Mannheim încă din 1929, în celebrul volum Ideologie şi utopie, despre „intelectualitatea independentă” (Freischwebende intelligenz). Desigur, pentru Mannheim independenţa intelectualităţii se punea în primul rând în termeni de apartenenţă la o clasă socială, dar percepţia lui a fost extinsă mai apoi asupra întregului complex al relaţiei dintre intelectual şi sfera politică, dar şi (nicidecum în ultimul rând) cea economică. Dacă adepţii unui marxism vulgarizator şi vulgarizant percepeau relaţia în cel mai bun caz în termeni de opţiune ideologică, mai târziu ea va fi formulată şi în termeni de opţiune între păstrarea „capitalului cultural” sau transformarea acestuia în „capital politic”. În acest din urmă caz, rămâne deschisă întrebarea leninistă „Kto kogo” (cine foloseşte pe cine?). Este politicul cel care achiziţionează legitimitate (sau speră să o facă) asumându‑şi poziţii presupus generatoare de simpatii electorale în rândul unui segment semnificativ al celor cu drept la vot, sau mai degrabă avem de‑a face cu disponibilitatea posesorilor de capital cultural de a îl pune la dispoziţia politicului în schimbul transformării acestuia în capital politic sub formă de remuneraţie pecuniară sau de alt gen?
Indiferent de răspuns (eu, unul, cred că avem de‑a face cu o tranzacţie implicită mai degrabă decât cu una explicită, şi că, în consecinţă, elementul ei principal îl constituie aşteptările pe care fiecare dintre cele două părţi le are faţă de cealaltă pe fundalul unei culturi politice în care personalul domină impersonalul), este clar că cel puţin pentru perioada în care „intelectualii lui Băsescu” şi‑au angajat deschis capitalul cultural în slujba factorului politic, ei s‑au autosuspendat de la calitatea de intelectual. Devenind angajaţi făţiş într‑o confruntare a cărei miză nu este câtuşi de puţin una principială, sarcina lor este exact aceea de a de a‑i conferi o asemenea coloratură. Dacă sunt sau nu conştienţi de rolul pe care îl îndeplinesc (atât de la Joseph de Maistre, cât şi de la Hegel ştim că de obicei nu aşa stau lucrurile în istorie), mărturisesc că nu ştiu. Sunt însă convins că efortul de a nega orice asemenea „mult prea lumeşti” motivaţii indică cel puţin că sunt conştienţi de suspiciunile existente în rândul colegilor de breaslă (invidioşi, mie‑mi spui?).

Implicit, aceştia din urmă sunt relegaţi la nivelul unor făpturi limitate fie mental, fie (mai grav) motivaţional. Ei nu ar face parte din „elita” acestei ţări. Din aceasta din urmă, apud Gabriel Liiceanu, fac parte „oameni precum Horia Roman Patapievici sau Traian Ungureanu care, atunci când acceptă funcţii, nu o fac pentru a se căpătui, ci pentru a sluji ţara” (Cotidianul, 18 noiembrie 2008). Las la o parte întrebarea „neintelectuală” (dar vai, atât de bacalbaşeană): să interogăm atunci politicienii dacă intenţionează să slujească ţara („vacă sănătoasă”) sau să se căpătuiască („vacă bolnavă”)?* Mă mulţumesc să remarc că insistenţa asupra „inocenţei poziţionale” este fără îndoială unul din laitmotivele acestui grup din rândul „elitelor” noastre intelectuale. Nu este în intenţia mea de a „buzunări” pe nimeni. Există, desigur, venituri bugetare cu mult mai mari decât cele de 60‑70.000 RON obţinute, potrivit datelor oficiale, de către preşedintele Institutului Cultural Român în anii 2007‑2008. Şi, desigur, cu mult mai puţin meritate. Dar a clama, aşa cum a făcut‑o adjunctul său, domnul Mircea Mihăieş, lipsa totală a unui interes pecuniar frizează, desigur, ridicolul într‑o Românie a strângerii curelei. Şi să mai remarcăm un lucru: se insistă constant „Nu suntem intelectualii lui Băsescu” (Cotidianul, 24 noiembrie 2008). Aş dori să văd un singur articol publicat în anii 2007‑2009 în care domnii Gabriel Liiceanu, H.‑R. Patapievici, Mircea Mihăieş, Traian Ungureanu etc. au luat distanţă critică faţă de spusele sau nespusele, comisele sau necomisele preşedintelui tuturor românilor.

Este, desigur, dreptul acestuia din urmă de a‑şi numi consilieri din rândul apropiaţilor domniei sale. Este dreptul său de a numi directori de instituţii subordonate preşedinţiei din rândurile aceloraşi. Dar odată acceptată numirea, aceştia se transformă din intelectuali publici în funcţionari publici. Iar una dintre interdicţiile aplicabile oriunde acestei categorii de funcţionari este obligaţia de a se abţine de la exprimarea publică a oricărei critici la adresa superiorului ierarhic, mai ales în cazul unui superior ierarhic ales prin vot popular. Dacă o fac sau nu în cursul contactelor private cu preşedintele, nu ştim şi mai ales nu avem dreptul de a şti. La noi, se pare că lucrurile stau exact anapoda: în loc să se retragă din sfera publică, funcţionarul public ţine rubrici săptămânale în diferite cotidiene. Unde se înţelege de la sine ce poziţii va lua. În niciun caz, poziţii critice la adresa preşedintelui.

Intelectualul în sensul coserian‑manheimian are, pe de cealaltă parte, nu numai dreptul, ci şi datoria de a exprima public asemenea critici, dacă şi atunci când este nemulţumit de un aspect sau altul al performanţei oficialităţilor. Alt-fel, sub Ceauşescu am fi fost cu toţii „intelectuali”, că de cârcotit cârcotea, slavă Domnului, orice român, de la ultimul ţăran la tovarăşii din Comitetul Central. Rezultă de aici că funcţia de intelectual, altfel spus salvgadarea potenţialului său critic, este incompatibilă cu înregimentarea, făţişă sau ascunsă, în activitatea politică prin asumarea unui rol în orice structură politică remunerată sau „numai” simbolică. Cu alte cuvinte: intelectuali, nu mergeţi cu girofarul!

* Aluzie la schiţa Epizootia, a scriitorului Anton Bacalbaşa, creatorul celebrului personaj cazon moş Teacă, prin care ironizează stereotipia şi absurdul vieţii militare. Vrând să îi instruiască pe soldaţi cum să se comporte în caz de epizootie, căpitanul Teacă se prezintă la un post şi îl admonestează pe soldat că nu a reacţionat corect, acesta trebuind să întrebe: Cine‑i acolo? Vită! răspunde căpitanul. Ce fel vită, bolnavă, ori sănătoasă? Bolnavă (continuă căpitanul Teacă, intrând în rol, fără a sesiza comicul involuntar al posturii în care s‑a plasat singur, din elan pedagogic şi obtuzitate. Vita sănătoasă avea permisiunea de a trece, în vreme ce aceea ce se declara bolnavă era oprită.) (n. ed.).

Teme de discuţie

1.      Credeți că Traian Ungureanu poate fi considerat deopotrivă jurnalist și om politic?
Click aici ca să vă spuneţi părerea şi să vedeţi ce spun alţii.

2.      Sunteți de acord cu sintagma “Intelectualii lui Băsescu”? Vă rugăm argumentați pro sau contra.
Click aici ca să vă spuneţi părerea şi să vedeţi ce spun alţii.

3.      Sunteți de acord cu ideea că, pentru a-și îndeplini funcția socială, intelectualul trebuie să evite alinierea formală?
Click aici ca să vă spuneţi părerea şi să vedeţi ce spun alţii.

__________

Ce scrie autorul în Idolii forului

Ascultă sumarul

Profesorul și analistul politic Michael Shafir semnează prefața volumului. El este o autoritate mondială în politologia estului european, analizele sale pentru variate think tank-uri americane și articolele sale științifice fiind lecturi obligatorii la Departamentul de Stat american. Observând lumea postcomunistă, el se întreabă, cum a făcut-o și cu alte ocazii, dacă intelectualii care au ales să devină ”sfetnici” politici, mai ales cei grupați azi în jurul președintelui Băsescu, mai pot sau mai trebuie să fie și critici imparțiali sau inspirați de o morală ce trece dincolo de politică? Mai simplu, pot intelectualii ce se aliniză cu președintele în funcțiune să îl critice? Ar trebui ei să îl critice? Pot fi ei criticați dacă nu amendează acțiuni politice ce nu par a fi în acord cu morala superioară pe care ei cred că o profesează? Contribuie ei prin ”reținerea” pe care o manifestă în criticarea actelor controversate ale președintelui Băsescu la asanarea moravurilor politice din România, sau nu?

__________

Despre Michael Shafir

Născut la 4 ianuarie 1944 la Bucureşti. Profesor universitar, şeful catedrei de Relaţii Internaţionale, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Doctor în ştiinţe politice din 1981, titlu acordat de Hebrew University of Jerusalem. Cea mai reprezentativă publicaţie: volumul Romania: Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change, Frances Pinter (Publishers), London and Lynne Rienner Inc., Boulder, 1985.

Cea mai importantă realizare profesională: simpozionul internaţional Between Denial and ‘Comparative Trivialization’: Holocaust Negationism in Post-Communist East-Central Europe, Jerusalem, The Hebrew University of Jerusalem, The Vidal Sassoon International Center for the Study of Anti-Semitism, ACTA no. 19, 2002. Locuieşte în Cluj-Napoca.