Date statistice despre acest sit

Comments Posted By Dan Al.

Displaying 0 To 0 Of 0 Comments

Jan Łukasiewicz i-a făcut pe polonezi universali, iar Nae Ionescu pe români provinciali

Este un pic cam fastidioasa comparatia. Polonia, alaturi de Cehia, a fost intotdeuna o mare cultura in raport cu Romania. Punand in balanta cele doua culturi, faceti din prima clipa un neajuns culturii romane, scheletice fata de polonezi. Pe langa Lukasiewicz, ma gandesc din prima la Alfred Tarski, Tatarkiewicz, Kotabirinski sau Kolakowski (iar ultimul, in ce ma priveste, este cel mai mare filosof marxist al secolului al XX-lea, pe aceiasi treapta cu ungurul G. Lukacs). Noi putem sa ne comparam doar cu bulgarii, georgieni, ucrainenii si orice alta cultura de mana a treia.
Dar ce-i de facut cand in Romania orice carte „desteapta” este scrisa parca pentru a impresiona profesoarele de limba romana cu veleitati de artiste si nicidecum pe cineva care lucreaza in domeniul tau si isi permite o parere critica in tema. Pospaiala aceasta de cultura generala, scoasa pe rafturi de o mana de oameni dornici sa puna mana pe un urias capital simbolic (pe care apoi sa-l transforme in functie publica intr-unul din cele mai corupte state din Uniunea Europeana), aduce cu o compunere usurica pentru un „specialist” real. Dar cine ii crediteaza pe acesti obscuri in domeniul lor de cercetare ca fiind mari intelectuali? Profesorasi, contopisti snobi, amploaiati in sectorul cultural, studenti veleitari, si cam atat.

» Posted By Dan Al. On 11/22/2010 @ 11:52

De ce greșește dl. Gaspar Miklos Tamas când spune că Idolii forului sunt o revoluție iconodulă

De ce nu cred intr-un schimb malonest al elitelor? Din doua motive, pe care le-am mai argumentat altundeva: i) nu ne mai aflam in vidul de autoritate publica a primilor ani de dupa 1989 (ma feresc de termenul “Revolutie”, pretentios pentru ce s-a petrecut atunci si dupa in Romania) cand publicul-consumator-de-carte trebuie recucerit si canalizat simbolic spre altceva decat editurile Cartea Romaneasca, Univers si Minerva (faima actuala a “idolilor” se trage exact din acea perioada, apogeul gloriei lor): daca prior to 1989, “idolii” se vindeau bine, dupa, prin bulversarea creata de schimbarea regimului, ei au vandut excelent, mai bine decat oricine altcineva pentru cativa ani (pentru ca acum, atenuandu-si insusi discursul cu pretentii al primelor carti, sa “vaneze” in zadar un public redus si lenes cu productii usurele si sentimentale); in clipa de fata, romanii nu mai citesc, iar orice role figure public se rezuma la vipuri, proletari traind ca niste nababi, un model facil si sugestiv pentru ce soi de societate am secret in perioada trazitiei si ii) intelectualul roman de succes, cu autoritate si public, s-a simtit necesar in peisajul politic de dupa 1989: desi anti-FSN-ista, am avut ambasadori si ministrii din randul elitei culturale in primii ani de conducere iliesciana (Oh, the horror, the horror!), iar, cu exceptia interludiului 2000-2004, intelectualii au facut politica pe fata de partea guvernarii. Prin urmare, din 20 de ani, am petrecut un deceniu cu “logocratia” in ceafa (patru ani sub profesorul emerit Emil Constantinescu si sase sub cea a marinarului Emil Constantinescu, consiliat si infratit in cauze cu Idolii). Ce credit mai are intelectualul public, cu discursul sau sforaitor si rupt de realitate, intr-o tara, care dupa doua decenii de reforma, inca trage ponoasele elitelor comuniste? Pentru ce liberalism pledeaza Vladimir Tismaneanu, Aurelian Craiutu (amandoi, din indepartata America) sau H.-R. Patapievici cand, de-ar face dumnealor o plimbare de-o saptamana prin tara, ar descoperi mastodonti industriali parasiti in localitati insolvente cu rate ale somajului de peste 80%, comune si sate care arata ca in anii 1930, asezari intregi de batrani si nepoti (tinerii lucrand ca niste salahori in Occident, fiindca economia locala nu le ofera nimic, noi fiind in perpetua criza de antreprenori si fonduri) si, indeosebi, ar simti chiar ei ca timpul s-a oprit in loc pentru cei mai multi dintre romani in anul 1989? Are nevoie Romania, cu imensele sale probleme, de sfaturile de pe alta lume ale dumnealor? O intrebare grea. A scazut rata coruptiei in ultimii ani gratie lor sau poate nici nu stie domnul Patapievici ca in Romania se fura? Deci, cand societatea s-a schimbat la fata, iar rolul intelectualului este anulat de un public dezamagit de orice fel de elite, cui i-ati lua Dvs. locul? Sustineti vreun partid sau vreo persoana politica cu charisma, cum fac dumnealor, pentru a-si face griji ca ii veti inlocui la primele alegeri serioase? Indubitabil, nu.
Uriasa, colosala, insurmontabila problema (pana in prezent) a intelectualului roman este, asa cum scoate excelent in evidenta in ultimul sau articol doamna Mungiu-Pippidi, proasta interactiune cu cetatenii romani obisnuiti. Desi avocati ai societatii civile (indeosebi nostalgici dupa mitica epoca de aur a Grupului de Dialog Social din anii 1990-1996), intelectual roman nu trece proba dialogului de pe picior egal cu marele public. Intelectualii publici de dreapta nu-si ascund sila de romanul obisnuit, cu care interactioneaza din bal(c)on, desi, prin functiile pe care le detin, se gasesc in serviciul acestui cetatean. Cat priveste mult clamata “societate civila”, patronata de GDS, la inceputul anilor ’90, doar rau-voitorii se pot feri de studiul comparativ publicat tocmai in 2003 de catre un tanar cercetator american, Marc Morje Howard, The Weakness of Civil Society in Post-Communist Europe. Cambridge University Press, 2003, in care exact despre slabiciunea africana a societatii civile in Centrul si Estul Europei post-sovietice este vorba.
Si, in final, nu cred ca sunteti nici iconoclasti si nici iconoduli, ci doar ca ati presimtit ca elita actuala a intrat in putrefactie. Irelevanta ei sociala e cea pe care ar trebui s-o subliniati: noi avem o elita culturala care – cat de neobisuit! – nu-si face datoria, desi nu de pragmatism duce lipsa.

» Posted By Dan Al. On 07/22/2010 @ 15:42

In continuare, apreciez enorm ce doriti sa realizati prin acest proiect. Este nevoie de o schimbare a paradigmei noastre culturale! Cat mai repede, pana nu ne osificam de tot…

» Posted By Dan Al. On 07/21/2010 @ 23:42

Idolii forului în zi de târg sau despre oralitatea primară a culturii române

Discursul zigzagat, incoerent, de pe forumul OC-ului ar trebui in principal sa ne atraga atentia cu privire la solipsismul in care ne scaldam in interventiile noastre publice: fiecare forumist monologheaza, dupa cum ii convine, pe tema larga a “idolilor”, fara a initia un dialog. Singurele momente de comunicare sunt maruntele afronturi gratuite intre forumisti (dintre care unii “rafinati”, dar la fel de pugilisti in intentii ca restul). Practic, nu exista repere comune, scheme de idei comune, nimic comun. Este limpede ca nimeni de acolo nu a citit cu atentia cartea sau nu a citit-o deloc. In plus, unii, tot cei “rafinati”, nici nu iau in considerare ideea de a citi cartea prea curand. Despre ce discutam atunci?
In al doilea rand, barfa si micile devoalari tin loc de orice umbra de idee, indiferent ce voce ascultam, toate intense.
In al treilea rand, contest ideea de targ. Poti compara piata duminicala de la tara, cu zarva ei pitoresca, cu ce se palavrageste pe langa subiect pe forumul OC “intre” aceiasi 4-5 insi? Ar trebui sa mentionez ca aproximativ 6-7 comentarii, dintre cele mai lungi, sunt scrise de doi amici ai mei, pasionati de subiect, sub nu-stiu-cate pseudonime? Deci, masa critica pentru ca ceva sa devina “targ” sunt paul cernat, als, Ilinca, danT si prietenii mei obscuri?

» Posted By Dan Al. On 07/22/2010 @ 14:35

A citit dl Gallagher cartea Idolii forului?

Si inca ceva, citind articolul Alinei Mungiu din Rom. Lib.:
1) de douazeci de ani nu a existat zi fara un intelectual public undeva in opozitie sau la putere. De fapt, conform unui studiu („MPs in Post-Communist and Post-Nations: A Parliamentary Elite in the Making”, Gabriella Ilonszki & Michael Edinger, The
Journal of Legislative Studies, 13:1, 142 – 163, 2007) in toti fostii sateliti sovietici de dupa 1990 cei mai multi parlamentari veneau de regula din randul profesorilor universitari. Nu se intampla la fel si astazi? Nu se califica un cadru academic ca intelectual? Si daca da, de ce arata astfel elita noastra politica? De unde atatia incompetenti si corupti?
2) cat de util este chiar Domnul Tismaneanu societatii romanesti? Cercetarile asupra comunismului ne-au scapat de comunisti sau de influenta sa „malefica” la nivel de mentalitati? Ne-am debarasat ca societatea de reprezentarile culturale ale ceausismului? Cat de mult bine a facut si face societatii romanesti Domnul Tismaneanu? Ce rol are un intelectual public?

» Posted By Dan Al. On 07/08/2010 @ 10:29

Nu cred ca ar trebui sa vedem in interventia d-lui Gallagher altceva decat o declaratie pripita si nesigura: pozitia sa pare a fi decuplata de la partizanismele locale, iar lectura cartii Idolii forului nu da semne ca a fost facuta (cu seriozitate).
In schimb D-ul Tismaneanu, vorbind de rolul intelectualilor publici, face tot felul de comparatii fara suport. Nu cred ca D-l Tismaneanu a citit cartea Dvs. si mi-e teama ca daca ar citi-o, in maniera ce-l caracterizeaza, ar concluziona apodictic ca semnatarii volumului sunt „resentimentari” si ca sustin „iresponsabilitatea” publica. Nu stiu cum il priviti Dvs. pe D-l Tismaneanu, dar pentru mine, vorbind din Romania, Dumnealui are acelasi zel in a darama socialismul teoretic, blindat de anti-idelogia bunul simt liberal, pe cat avea tatal lui din a construi ideologic comunismul in Romania, inarmat cu textele sacre sovietice (stiu, am patruns in „mlastina insultelor gratuite”, dar, cum d-lui Tismaneanu nu-i place sa spuna lucrurilor pe nume, mai ales in privinta celor care conduc statul roman de astazi si raporturile lor cu ceausismul real, nu cu socialismul ideologic, imi asum „mlastina”). In continuare, si-n carti, dar si in aparitiile publice, cu exceptia lui Ion Iliescu si a unora din PSD, Domnul Tismaneanu nu vede alti fosti comunisti alive & kicking in tara asta, oameni ai vechiului regim, care au perpetuat starea de disolutie sociala si cinism primitiv in afaceri de dupa 1989.
Si cum am atins acest punct permiteti-mi sa ma intorc la comparatiile abracadabrante de care se foloseste Domnul Tismaneanu pentru a justifica vita activa a intelectualului public roman. Din postul sau reiese, pe cat am putut intelege cu mintea mea slaba, ca in politica de varf a Statelor Unite sa folosesc intelectuali publici, fiind nevoie de advice-ul unor profesionisti de exceptie. Ba mai mult, efectul interventiilor lor in administratie se vede pe termen lung. Who would reasonably argue against that? Doar ca fiecare dintre exemplele sale de intelectuali publici vine cu prestigiul unor institutii, care, daca nu ma insel, suna asa: Stanford University, Columbia University, Princeton University. Cu alte cuvinte, expertii in consiliere, cu functii publice, provin din elita universitatilor lumii.
“Scriu aceste randuri pentru ca observ tendinta (nedisimulat partizana) de a stabili un fel de bariera, o granita insurmontabila intre pozitia de intelectual public si acea de demnitar, consilier, functionar public (remunerat sau nu).” Si dupa introducerea aceasta, Domnul Tismaneanu face pasul in gol, dupa mine (umil si modest). Dumnealui compara administratia de top din Statele Unite ale Americii si nevoia sa de specialisti cu administratia de stat a Romaniei, ca si cum intre elita politica americana si cea romaneasca exista vreo asemanare de substanta. Domnul Tismaneanu uita ca aveam printre cele mai corupte clase politice din Europa, printre cele mai ineficiente, printre cele mai “nelustrate” din Estul Europei si ca tot aceasta clasa politica (indiferent de partid sau de prezenta lor la putere sau in opozitie) a participat decisiv la toate variabilele sociale care mentin Romania la “fundul gramezii”. Si atunci, in aceste circumstante rinocerizante, ce fac intelectualii publici? “Intelectualul nu-si abroga dreptul la autonomie atunci cand accepta sa intre in domeniul actiunii politice (…) Daca se naste o tensiune insuportabila intre cele doua dimensiuni, evident ca intelectualul public va trebui sa opteze.” Conform domnului Tismaneanu, in urma realitatii evidente, nu se naste o “tensiune insuportabila” intre elita politica romaneasca si dreptul la autonomie al intelectualului. Dar ma intreb ce inseamna acest drept: resemnarea cu oameni incalificabili moral si profesional sau faptul ca, din cand in cand, domnul Cristian Preda, sprintar, comenteaza nebuniile din partidul de la putere? A fi ironic sau acuzator, fara a lua masuri si fara a fi ferm in ceea ce faci, tine de “autonomie”? Probabil. Preteritii nu pot intelege oricum chestiuni subtile, aprioric vorbind. Dar cu rudele Domnului Aurel Teodorescu cum se descurca Domnul Tismaneanu? Cf. http://www.observatorcultural.ro/POVESTIRI-DIN-STRADA-MICA.-Povestea-lui-Aurel*articleID_23775-articles_details.html
Stim, e vorba de o denigrare, de o calomnie incalificabila, sideranta, frizand absurdul a domnului Oprea. Vedeti domnule Tismanenau, si noi, plebeii, putem gandi totusi aprioric.
In fine, probabil ca intelectualii nostrii publici au si prestigiul si cunostintele si probitatea specialistilor americani (subliniez acest cuvant) pe care ii enumera domnul Tismaneanu. Doar ca te intrebi: intr-o societate a conflictelor dintre clanuri de interese, a coruptiei generalizate (dovedite de expertii UE), a unei elite politice aflate pana la gat in vechile structuri ale PCR, cum se poate dezvolta o floarea inocenta, udata de roua primaverii, si care poate numele “intelectual public roman”? Cum se poate un asemenea parfum in mijlocul atator miasme? Si apoi, ce ne facem universitatile acelea cu nume greu? Avem si noi, in genere vorbind, intelectuali care se legitimeaza public cu Princeton, Columbia, Stanford ca “specialisti”?

» Posted By Dan Al. On 07/08/2010 @ 09:47

Începuturile enciclopedismului amator la gurile Dunării

Domnule Matei,

Stau pe ganduri si ma intreb daca veti fi bagat serios in seama de intelighentia locala. Dupa ce v-a aparut volumul Boierii mintii, pe care nu l-am citit, ati fost frumusel marginalizat ca minor sau pur si simplu stigmatizat cu fierul rosu al mediocritatii ranchiunoase. Ceva nu e regula la mijloc si nu stiu daca e vorba neaparat de Dvs.: am impresia ca in momentul in care intelighentia autohtona a reactionat la proiectul de fata inseamna ca aveati sustinerea ferma si ascunsa a unui grup de interese din cadrul ei (ipoteza pe care o afirma si D-l Patapievici la finalul volumului Despre idei & blocaje, dovada ca stie Dumnealui cum merg lucrurile pe la noi). Prin urmare, nu cred ca acest demers este unul alimentat de intentii laudabile. Incerc sa ma gandesc ce s-ar intampla daca ar aparea un volum impecabil sub toate aspectele privind chestiunea generatiilor culturale de la noi, de ieri si de azi, si nu ar fi girat de o revista culturala, de un sir de oameni cu pozitii clare pe piata noastra de idei. Mari sanse ca volumul sa treaca neobservat. Deci fara un “clan” si o “gasca” in spate esti practic un oarecare, indiferent de valoarea contributii tale. Si cum publicul abia cumpara tirajele ridicole ale autorilor consacrati, ce s-ar petrece cu un anonim? Iata de fapt dinamismul si diversitatea culturii romane din prezent! Bine, o sa vina domnul Cernat si o sa-mi spuna ca jocuri de culise sunt pretutindeni, dar eu sa-i raspund cu ghidusie ca sunt prea putine teatre in targ si toate cu aceleasi piese colbuite…
Apreciez intentia preocuparii Dvs. Domnule Matei, dar nu si executia acestui proiect. Cu toate ca aveti un subiect de analiza care nu s-a transformat in nici un studiu de anvergura pana acum, va comportati ca un diletant si nu pareti sigur pe uneltele dvs. de analiza. In ciuda faptului ca de minoratul cultural romanesc vorbea cu furie Cioran in interbelic (si nu numai el si nu doar generatia lui) si in ultima vreme discutia a fost repusa in discutie, dar fara consecinte notabile (in linia obisnuita), de Adrian Marino sau de Eugen Negrici, nimeni nu a incercat sa se ocupe serios de acest subiect. Noi nu aveam o istorie a criticii literare romanesti in context european sau o istorie a filosofiei romanesti in acelasi spirit comparativ. Noi nici macar nu stim sigur unde ne aflam cultural pe harta Europei: banuiam ca suntem provinciali cand poate ne autoizolam intentionat de generatii bune pentru definivarea unui proiect fictiv: europenizarea. In spatele proiectului de aducerea a civilizatiei romane moderne in sincron cu Europa Occidentala, proiect la care s-a inhamat aproape fiecare generatie intelectuala romaneasca, ne ferim sa privim in fata Europa, sa ne marturisim noua insine rolul, chiar de ruda cu rang minor in marea familie. Noi imitam un vecin cu care preferam sa nu discutam din rusinea de a fi priviti de sus, desi, in intimitate, suntem primii care defilam cu resemnarea de a fi penultimii in toate. Iar orice neajuns epistemic, alaturi de o cultura publica ce se lamenteaza in fata esecurilor colective, se pune intotdeauna pe seama unui decalaj al modernizarii, decalaj intr-adevar real, dar inexplicabil pentru o societate ce pretinde a se moderniza de 150 de ani fara oprire. After all, tarile nordice sau Serbia sau Irlanda se aflau in aceiasi situatie de inapoiere ca si statele romane in urma cu un secol si jumatate. Sa fie vorba doar de vicisitudinile istorice si de poporul nostru cu obiceiuri orientale? Deci, de ce modernizarea Romaniei si eroii nationali care au participat la ea (printre ei si Heliade Radulescu, pe care nu stiu de ce il cantariti cu o unitate de masura care nu i se cuvine) are efecte atat de bizare? De ce suntem in continuare europeni second-hand sau chiar codasi? Dar suntem oare penultimii europeni? Si e ceva anormal in asta?
Revenind, am absolvit o facultate de stiinte sociale chiar vis-à-vis de Teatrul National si, pana si la aceasta universitate fara rang international, am facut un curs de metode de cercetare, in care am fost invatati cum sa definim obiectivele unui studiu, ce paradigme de analiza sa folosim, ce si cum sa citam din bibliografia de specialitate, cat de originali putem fi. Lecturile noastre predilecte erau articole englezesti pe acest subiect folosite la facultatile de profil din America. Pe tot parcursul facultatii am fost indopati cu acest framework. Un articol serios trebuia obligatoriu sa aiba o structura clara, o metoda in care se foloseste intreaga literatura de specialitate (tema fiind, fireste, una concentrata, nu generala) si o verificare empirica (informatii statistice). Produsul final, urmand aceste criterii, este adesea naucitor. Dau un exemplu la intamplare, accesibil online pe baze de date gen JStore: Luca Verzichelli, The Parliamentary Elite in Transition, European Journal of Political Research 34, 121-150, 1998. Uitati-va pe articol si veti observa modelul predominant de cercetare in stiintele sociale la nivel international. Or Dvs. nu mi se pare ca urmati aceste standarde necesare in cele doua carti ce va poarta pe coperta numele, desi sunteti un universitar american si ar trebui sa aveti uzura acestor practici curente acolo, abia la inceput aici. In Idolii forului Dvs. si Doamna Momescu ati adunat o serie de eseuri generaliste, cu subiecte distincte, pentru a critica o disfunctie premoderna a culturii romane din momentul de fata: generalismul si lipsa de repere epistemice temeinice in societatea romaneasca, inclusiv in mediul academic. Mi se pare ca ar fi trebui sa optati pentru o alta perspectiva metodologica daca doreati sa fiti veridic pana la capat. De ce nu lucrati la o carte de sociologia culturii analizand rolul intelighentiilor locale in procesul de modernizare al Europei Centrale si de Est in a doua jumatate a secolului al XIX-lea? Nu cunosc incercari similare si nu vad de ce nu ar fi un subiect de interes atata timp cat il tratati cu rigoarea necesara a domeniului Dvs. Insa, cu dezamagire va spun, produsul final de pana acum al cercetarilor Dvs. este inferior pana si “enciclopedismului amator” (o notiune pe care nu stiu de unde ati luat-o, dar pe care nu ati definit-o convingator) pe care il criticati. Pacat de mina de aur pe care o aveti sub ochi si insuficienta know-how-ul obligatoriu pentru a o exploata la maximum.

» Posted By Dan Al. On 07/05/2010 @ 23:53

Paul Cernat accentuează în Observator Cultural miza ideilor Idolilor forului

Sincer, in chestiunea ISI, cred ca si in Romania ultimilor ani au aparut o multime de reviste cotate astfel, in care se publica pentru eticheta ISI, fara relevanta epistemica. Si cred ca in intreaga lume functioneaza o competitie ISI in afara stiintei. Poate ca sunt prea multe publicatii cotate ISI, dar de ce sa nu speram ca la un moment dat li se va retrage cotatia in clipa in care se va vedea ca nu performeaza? Sau poate nu… Maculatura naste cariere academice respectabile oriunde. Pe de alta parte, nici sa lasam totul la dispozitia factorilor locali nu ar trebui fiindca nu putem presupe onestitatea completa a celor celor implicati. Cati poti trisa fara temeri, cine nu ar zice nu? Unii ar zice un nu definitiv, altii… In fine. Pentru mine specialist este acel autor care face parte din bibliografia unui curs. Sa zicem ca urmez un curs despre avangardismul romanesc. La cine ma duc? La George Calinescu sau la Nicolae Manoleacu? Sau ma indrept spre Paul Cernat, care s-a ocupat in mod special de asa ceva si are o expertiza mai clara? Pentru mine cel putin intr-un domeniu Paul Cernat este oricand mai credibil decat Nicolae Manolescu, care are, desigur, meritele sale. Iata meritul specialistului. Dar nu stiu cati romani mai vechi sai mai noi, dintre cei pasionati de cultura, ar putea sa accepte experimentul mental de mai sus. In mintea lor Nicolae Manolescu este up there, pe piedestal, eternul premiant, eternul numarul unu, eternul Geniu. Obtuzitatea acetui public invatat sa adore, nu sa inteleaga deturneaza prin ricoseu lumea academica de la cursul ei firesc: cunoasterea.

» Posted By Dan Al. On 07/03/2010 @ 22:25

Domnul Cornea, despre „ceva”: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/ceva
Interesant de discutat. Mi se pare ca la mijloc e vorba de o rautate gratuita, de o mojicie inadmisibila a D-lui Lucian Nastasa Kovacs. Aici Domnul Cornea are perfect dreptate. Singura intrebare pe care o am e urmatoarea: este filosofia clasica elina tradusa complet in romana si sunt traducerile la standardul vestic? E acel „ceva” aparut in editii stiintifice ireprosabile si finalizate?

» Posted By Dan Al. On 07/03/2010 @ 15:15

De fapt, daca mi-as permite o exagerare, Domnul Cernat comite un tipic argumentum ad hominem (cum probabil gandesc cei mai multi dintre cititorii Idolilor forului): cine esti tu de imi pui la indoiala expertiza? Te compari tu cu mine, resentimentarule, care am tradus din Platon si Heidegger si care atunci cand aveam varsta de 14 ani citeam Critica ratiunii pure pe strada Caimatei? Eu sunt cineva, un intelectual, pe cand tu, ce-ai demonstrat tu? Ce articole stiintifice excelent cotata ai produs tu, x criticule? Pe cine ai convins tu de respectabiltatea ta epistemica? Perspectiva asta mi se pare aberanta: probabil ca Bruno Stefan nu este un mare sociolog, domnul I. Aranyosi nu a scris vreo carte, si nici eu, cel ce va vorbeste aici, nu sunt decat un oarecare. Si ce? Obiectul discutiei nu consta in a ne arata unora altora numarul de hartii tiparita, premiile luate pe Dambovita, cine conduce doctorate si institute, care scrie mai dificil, cine vinde mai bine, ci unul simplu: nu cumva nu producem mare lucru la nivel de continut? Nu cumva reciclam ideile altora si ne trecem numele pe coperta? Nu cumva suntem in urma cu noile aparitii din Vest? Nu cumva suntem decuplati de la cercetarea vie? Nu cumva ne prefacem in fata unor ageamii (publicul larg) si semi-amatori (colegii de breasla) ca suntem somitati si academicieni de talie mondiala? Ergo, iata intentia laudabila a alternativei Idolii forului, care deschide o cutie a Pandorei romanesti.
Al doilea sofism comis de domnul Cernat, exagerand desigur, imi pare a fi cel al unei dileme false (cf. false dilemma pe net). Iata fragmentul: „Există legitimări interne, la nivelul profesioniştilor din ţară, şi legitimări externe, care mărturisesc mai degrabă despre o regretabilă lipsă de inserţie internaţională a culturii române. Iată de ce o eventuală întrebare despre cine e mai „valoros“, G. Călinescu sau Adrian Marino, ar fi greşit pusă.” Dar de ce nu s-ar putea si o treia solutie, aceea cand este legitimat atat intern, cat si extern? A fost Adrian Marino, dat ca exemplu aici, legitimat numai de comunitatea academica occidentala sau a fost un reputabil teoretician literar in orice spatiu cultural? De ce exclude, in mod eronat si fara sa ne anunte din timp, Paul Cernat posibilitatea de a fi respectat si la New York si la Bucuresti? Iarasi, nu e vorba de a face nicaieri topuri: George Calinescu este mai sus si mai jos in scara meritelor decat Marino. Asemenea estimari sunt imposibile rational. Irationala este talia de Idol pe care o are inca George Calinescu in anumite cercuri. Repet: in spatele tonului degajat, urban si echidistant Paul Cernat nu a inteles de fapt miza de fond a acestei carti.

» Posted By Dan Al. On 07/02/2010 @ 21:27

Am citit cu atentie cronica lui Paul Cernat si mi s-a parut specios tonul pozitiv al articolului. La ce ma refer? Paul Cernat incearca sa aplice modelul propus de autori, anume criteriile internationale de validare academica, chiar pe ei, sugerand ca unii dintre colaboratorii volumului nu au la randul lor excelenta academica pe care o pretind Idolilor. Doar ca Domnul Cernat, destul de duplicitar dupa mine, in loc sa atraga atentia aici asupra unei probleme mai generale, subsumate eternului nostru provicialism (la care primii conspiratori suntem chiar noi insine), nu face altceva decat sa relativizeze discutia: ce rost are cine e mai bine cotat in publicatii pentru Cultura? Iti da recunoasterea internationala vreo calitate in plus? E Adrian Marino mai valoros decat George Calinescu? Domnul Cernat injecteaza discutia cu dubiu: pentru soarta Culturii, ce naiba?, topurile astea ISI, aparent microbiste, nu valoreaza cine-stie-ce. Am sa incerc sa ofer doua lamuriri pentru fiecare dintre cele doua probleme ridicate mai sus:
1)Autorii Idolilor nu sunt idoli, ceea ce inseamna ca nici unul nu ocupa un loc simbolic inalt in Romania, deci nu ar trebui sa le scrutam statutul prea indeaproape. Folosind modelul tripartit al lui Fr. Bourricaud si R. Boudon, pus in discutie de Dl. Paul Cernat, criticii Idolilor forului stau foarte prost la capitolele “2) cel obţinut din valoarea ideologică pe care opera/prestaţia respectivilor o primeşte din partea mediului politic, a altor intelectuali şi a organizaţiilor publice influente; 3) succesul la publicul neavizat.” Nu cred ca valoarea ideologica, de care nu ma indoiesc ca exista, a domnului Daniel Barbu de pilda a fost cu adevarat folosita de politicieni, intelectuali si alte organizatii publice din Romania (chiar daca domnul Barbu a avut experiente cu fiecare dintre acestia). Acelasi lucru se petrece cu ceilalti autori. Dar nu e vina lor. E vorba si de felul in care aceste resurse umane ar trebuie folosite de catre romani, nu de modul in care un intelectual se pliaza pe comandamentele (in Romania de azi, neideologice, din fericire) unui om politic si partidul la putere (aproape ca ai impresia ca intalnirea dintre Patapievici si Basescu, de pilda, se bazeaza pe simpatia lui Patapievici pentru charisma (sic!) Presedintelui Basescu de acum 5-6 ani si felul in care intelectualul l-a convins de aprecierea sa pe Domnul Presedinte, dar in nici un caz de admiratia lui Basescu pentru ideile din cartile eseistului, pe care nu cred ca le-a citit: e vorba de o relatie unilaterala in prima faza). Acum, cat priveste primul criteriu, “1) cel obţinut între egali, în interiorul breslei/comunităţii de specialişti”, nu opinez ferm. Ramane de vazut cat de specialisti si cat de recunoscuti international sunt autorii Idolilor, dar ar trebui sa pastram ceva rezerve.
2)Domnul Paul Cernat, ca orice bun roman crescut si educat in Romania, apreciaza Cultura ca o mare incapere, in care fiecare migaleste ceva, sub protectia Inspiratiei Divine. Ai impresia ca disciplinele inca pastreaza legaturi stranse cu trunchiul comun, “filosofic”, ca in secolul al XVIII-lea. La domnul Cernat, stiinta nu s-a rationalizat in specializari hiperelaborate. Nu neg valoarea generalistului, dar acord mai mult credit specialistului. Ma scuzati domnul Cernat! Cand lupti pe avanposturile cunoasterii, cand trebuie sa largesti campul cunoasterii sau sa-l revolutionezi, cand stai pe umerii unor giganti dar privesti in sus si inainte, atunci o metoda de a verifica exceptionalul trebuie sa existe. Oare Harold Bloom nu e cotata ISI domnule Cernat? George Steiner nu trece si el prin filtre ISI? Dar Rene Wellek? Sunt ei enciclopedisti? Da, fara indoiala ca au vocatia aceasta, dar nu doar atat: pe bucatica lor de specializare, sunt maestrii. Si da, oricand pot fi contestati (dar nu uitati, cum se e la noi drama non sequitor-ului)deoarece cunoasterea merge popperian: verificand teorii vechi, elaborand unele noi, care aproximeaza mai bine ceea ce numim Adevar. Asa merg lucrurile in mod NORMAL. Deci e nevoie de o comunitate academica internationala, bine sudata si criterii serioase. Altfel, ajungem sa fim mai buni prieteni cu Platon decat cu adevarul.

» Posted By Dan Al. On 07/02/2010 @ 17:15

Cristian Pătrășconiu și Idolii forului

Doua lucruri am de spus:
1) Cartea sufera prin absenta unei clarificari asupra istoriei recente a Idolilor si prin exagerarea rolului social jucat de acestia. Nu cred ca x Idol reprezinta azi, as we speak, ce era acum 10 sau 15 ani. Romania de dupa 1989 si mai ales cea de dinainte traia din confectionarea de personaje renascentiste la borcan. Si nu orice Romanie, ci cea cu studii superioare sau cu veleitati intelectuale: fanii Idolilor sunt no more, no less decat consumatorii cartilor lor. Faceti o statistica legata de vanzarile cartilor lor si veti gasi idolatorii lor, cati or mai fi (aceiasi care citesc revistele de idei in care Idolii sunt implicati). La fel, faptul ca se afla la carma unor instituii (pe care cred ca le conduc no more, no less mai bine decat inaintemergatorii lor) se datoreaza prestigiului de doua-trei decenii de care se bucura la nivel de public, dar mai ales in intelighentie. Nu ii inteleg pe restul intelectualilor romani care dau impresia de paralizie si ca nu au reusit sa faca altceva decat sa-i idolatrizeze maniacal pe acesti doi-trei-patru insi (cu cateva exceptii, dar si acelea indoielnice) sau sa-i lase pe altii sa idolatrizeze. De ce naiba au tacut si s-au inregimentat? De ce un preferat barfa pe la spate dialogului pe fata? De ce s-au inrolat in trena lor de laudatori?
2) Domnul Aranyosi, in felul lor scolaresc, pune punctul pe i: Idolii nu sunt idoli decat aici, la noi, iar in afara trec Mari Anonimi, desi traduceri subventionate de contribuabili s-au tot facut din operele lor intru propasirea culturii romane. Singura problema cu studiul domnului Aranyos este confuzia pe care acesta o face intre statutul de eseist cu public comun si cea de cercetator. Domnii Plesu si Patapievici nu sunt cadre universitare si nu reprezinta international nici o universitate. Atunci de ce i-ati evaluat conform standardelor ISI cand ei isi scot cartile doar la Humanitas, care numai Oxford University Press nu e? Ii fata cui se legitimeaza Omul Recent? A trecut printr-o comisie academica de evaluare pentru a aparea la nu stiu ce editura universitara prestigioasa? Nu, fireste. Si totusi domnul Liiceanu este, din cate stiu eu, si profesor. Reprezinta Facultatea de Filosofie a Universitatii Bucuresti in lume cand vine vorba de Heidegger. Deci, academically speaking, face cercetare. In cazul, prestatia ISI este jalnica, deplorabila, o pata pe obrazul facultatii pe care o reprezinta in Occident. Inteleg ca tradus Sein und Zeit (alaturi de Catalin Cioaba), ca a primit si un premiu din Germania, dar a-l traduce pe Hegel nu te transforma in Alexandre Koyeve, by comparison. Bineinteles, putem critica sistemul ISI, dar este, pana la urma, o variabila institutionala de prestigiu la nivel mondial pentru o universitate sau alta. Hai sa vedem in ce fel cercetatorii de la orice facultate din Ivy League sunt cotati ISI. Cum sta x cercetator de facultatea de filosofie din cadrul Universitatii din Cambridge in sistem ISI? Ca domnul Liiceanu cu celebrul sau tratat de peratologie, un eseu incarcat de sarm poetic? Sa fim seriosi. Si atunci sa nu ne miram ca nu existam pe harta academica mondiala, ca nu suntem nici in primele o mie de universitati din lume (in timp ce China are nu stiu cate in primele o suta, toate create in ultimele decenii). Aaa, daca vrem sa fim filosofi in ziua de azi, si sa fim socratici in secolul al XXI-lea, putem sa luam in brate fantoma lui Petre Tutea si sa gandim in Cismigiu. Pardon, Universitatea Populara Cismigiu.

» Posted By Dan Al. On 07/01/2010 @ 18:34

Genius is in the eye of the beholder. Principala critica a celor care isi apara idolii, prieteni sau admiratori, este aceea ca, printr-o coincidenta nefericita, grupul din spatele proiectului Idolii ar vrea sa ia “locul” celor pe care ii numim generic-conspirationist “Idolii”. Aceasta acuza, vadit umorala (sa nu-i zicem “resentimentara”: vorba asta o pastram pentru tabara paranoicilor pynchonieni, nu?), cuprinde doua erori, una dintre ele functionand ca o auto-demascare: 1) aceea ca, iata, exista “locuri” calde ale celor puternici, functii, interese, retele, tot angrenajul de relatii partinice si grupuri de interese; deci exista o cutie cu comori pe care stau cu fundul idolii pana la urma (de parca ne-am fi indoit, noi, ce lucizi) si 2) grupul reprezentat de SAM, frustrat, vrea sa ajunga directori la Humanitas, presedinti la ICR sau ICCMER, sa isi scoata pe banda rulanta cartile (daca au!), sa scrie in Revista 22, sa apara la B1TV, sa ia burse NEC, sa aiba punga deschisa a Fundatiei Soros (prin intermediului nevestei D-lui Mihaies), sa scrie la EVZ, sa aiba reputatia de “valori”, de “intelectuali publici”, ma rog, ansamblul economico-simbolic al fictivului “grup de prestigiu”. O asemenea aberatie rar mi-a fost dat sa aud. In primul rand, nu exista omogenitate de interese si opinii intre autorii Idolilor…, cum se intampla in cealalta parte, unde toti defileaza macar o data in viata cu cocarda dreptei pe piept si butoniera elitista alaturi, frecand matanii in palme. In al doilea rand, nu gasim retele economice de ajutor reciproc intre autorii Idolilor… ca la amici nostrii: tu imi scoti cartile, eu iti promit ca le vand, amandoi facem profit (macar moral, daca nu altfel), tu ma trimiti cu banii lui Soros prin lume, eu scriu ca esti un critic fin, eu conduc ICR, ce zici de o conferinta stipendiata de statul roman la Columbia University, ca, vorba aia, in toata tara asta, nu am gasit pe cineva mai bun decat tine sa vorbeasca depre comunism cand tu esti specializat in literatura americana, eu scriu articole in Evz si cineva (apud Traian Ungureau) ma plateste, ca, ei na, sunt intelectual public pe banii partidului din umbra (si de la suprafata pentru cine stie sa vada). In al treilea rand, unii autori ai volumului blamat sunt prea departe de tara ca sa controleze ceva pe aici, presupunand ca au interesul (in comparatie cu paradoxalul Don Tismaneanu, care, departe fiind, are cine sa-l ajuta sa conduce lucruri pe aici, pe aproape). In al patrulea rand, argument dupa mine decisiv, ce naiba ar mai sa castige autorii din spatele Idoliilor? Daca voiau sa puna mana pe Institute si scutiri de datorii la editura (cum a facut domnul Liiceanu candva), de ce s-ar fi apucat sa scrie articole despre Idolii de mucava ai Romaniei cerebrale? Nu ar fi fost mai usor sa apara din greu la Antene, sa scapere si sa tune, sau sa scrie in Jurnalul National, in asteptarea plecarii PDL-ului de la putere si inaltarea lor din randul auditoriului? Nu era mai normal sa se dea pe langa the next Basescu ca sa le mearga bine, asa cum le merge de 6 ani, financiar vorbind, unora? Si apoi, oare nu e prea tarziu astazi ca cineva sa ia locul Idolilor? Oare nu sunt ei si acolitii lor bulevardieri (gen Patrasconiu) emanatii ale anilor ’90, cand se credea ca avem o societate civila vocala, redusa, ma rog, la acei GDS-isti care faceau cerc de lectura in jurul volumelor gen Apel catre lichele si Politice? Oare Idolii nu au fost miruiti si sanctificati intr-o alta epoca, pline de sperante desarte si orbiri de tot felul? Oare nu cumva modelul Idolului devine pe zi ce trece mai caduc? Oare Romania aia decenta care venea la lansarea cartilor Domnului Patapievici (dupa cum singur recunoaste undeva) la mijlocul anilor ’90, acei zeci de mii de cetateni pasionati de cultura si de bun-simt si de o semnatura, nu s-a atenuat? Nu cumva revista coordonata de Idoli, Idei in Dialog, a dat faliment la inceputul acestui an de bine ce vindea? Nu cumva cartile Idolilor se vand ceva mai putin prost decat Republica absenta? Intrebarea esentiala: cand resursele sunt de la stat si atarni de mila si simpatia unui Traian Basescu si grupurilor sale de interese (Evz, B1Tv), cand esti angajat la statului roman si activezi pe rutele ICR-ICCMER-ICP (Institutul de Cercetari Politice, acolo unde domnul Cristian Preda, prieten bun cu unii Idoli, este coleg cu cel pe care domnul Cornea il numeste “dispretuitor”) –NEC-Evz-B1Tv-Soros Foundation-Humanitas, cand esti atat de bine ancorat in concret (dupa 20 de ani de tras sfori si construit retele vizibile – nu mai zic nimic de cele invizibile), cine dracu ti-ar periclita pozitia? Poate publicul, care, incet-incet, nu mai da nici 2 Ron pe tine, fiindca esti plictisitor si depasit.

» Posted By Dan Al. On 07/01/2010 @ 14:55

Separarea puterilor în cultură…

Calculatoarele sunt multitasking pentru ca nu sunt oameni, iar mitul oamenilor atotstiutori, genul factotum, merge de regula acolo unde societatea a atins un nivel scazut de dezvoltare. Principiul industrial al diviziunii muncii il premerge pe cel stiintific al specializarii, iar umbra eroului civilizator bantuie doar in colturile de lume intunecate de salbaticie. Probabil ca orice vizitator strain al provinciilor romanesti acum 150 de ani nu avea de putine ori senzatia ca se afla in the heart of darkness, observand gradul deprimant de inapoierea a celor multi langa ifosele autocolonizatoare ale boierilor autohtoni, saracia lucie, chipurile animalice, desfigurate de munca alaturi de ultimele mode pariziene si cea mai rasucita mustata din regat pe cea mai fina piele de aici pana la Budapesta. Romania a ramas sub specia mentala a acestei inapoieri funciare, in care figura mesianica o are ‘telectualul-boier, depozitarilor tuturor virtutilor omenesti, cupa progresului omenirii. Ce folos ca pana la comunistii aceia ticalosi, extrasi tot de printre noi plus elemental evreiesc din Basarabia si Bucovina (nici o aluzie antisemita la mijloc, doar adevar istoric), romanii multi si mici se zbateau in mizerie? Ce folos ca epoca de glorie a interbelicului a fost nimic altceva decat Paradisul lui Ilie Moromete? Intre Capsa si Silistea Gumesti ‘telectualii au ales. Pacat ca tara este pana la gat in glodul Silistei Gumesti, asteptand Capitanii Spiritului care sa-i duca spre… un frigider mai plin, spre acea tara a untului care era RFG anilor ’60-’70 si in care, in contrapartida, magul Noica vedea salvarea prin cultura a Romaniei, Dacia Felix. Intre nationalismul sapiential al lui Noica, cu irizatii legionaroide, si national-ceausismul aceleiasi perioada – in frumosul baroc fascisto-comunist, spre a-l cita pe Don Tismaneanu – gasim legaturi ascunse intru elevarea romanitatii (de ce nu a romanilor, masa asta statistica, populatie si nu popor, imprumutand ad hoc de la Cioran?).
La noi nimic nu se separa in nimic din lipsa de cadre, de capital uman. Sau mai curand din impresia tacita ca asa stau lucrurile, ca dintre noi sunt putini alesi. In aceasta trauma a provincialului, care-si cauta neostoit desteptii satului (codasii marilor metropole), intrezarim codul genetic al romanului: seful, liderul, tatal, mama, farul sunt una si aceiasi persoana. Nu aveam incredere in posibilitatea ca un om sa fie bun in ceva si prost in altele. Noi adoram en gross-ul politic: Popescu, filosof, director, om de stiinta, maratonist, sfant si filantrop. Spre el revarsam admiratia, respectul, teama sacra, fervoarea religioasa, el este Zeu, Zamolxe al romanilor. Acesta este, din nefericire, modelul culturii romane, al industriei romane, al politicii romanesti. In postmodernism il avem pe divinul Cartarescu, in politica Basescu, in filosofie Gabriel Liiceanu si… poate Heidegger, in afaceri pe Patriciu, in televiziune pe Dan Diaconescu, toti fiorosi, puternici, coplesitori… inegalabili. Cultul exceptiei care sanctifica este tipic barbarilor, iar romanii se numara printre acestia. Ce conteaza restul care scriu, muncesc, se zbat, produc, gandesc si nu ocupa functii, dublete de functii, triplete de aptitudini incomensurabile? Ei sunt anonimii “fara opera”, “resentimentari”, cei care vor sa ii ridice de pe scaune (mai degraba fotolii capitonate cu lauri) pe mai marii zilei. Te intrebi uneori: cine a dus mai multe contributii limbii romane, Liiceanu in nu-stiu-ce volum, sau oameni de care nu se aude nimic in for, o Irina Mavrodin, un Mircea Ivanescu, o Antoaneta Ralian, cei carora le datoram infinit in eternul nostru proces de civilizare culturala? Dar, deh, ne lipsesc oameni valorosi… Ce s-ar intampla cu noi daca nu am fi dirijati cu noblete de cei care sunt simultan si arbitrii, si jucatori, si antrenori culturali? Supraoamenii lui Nietzsche, astia ne sunt elitele.

» Posted By Dan Al. On 06/29/2010 @ 22:09

Idolii forului e intenționat polifonic

Buna ziua,

Captivante discutiile din presa! Sincer, ma asteptam ca Idolii forului sa fie injurati, blamati, condamnati, trimisi pe lumea cealalta, adica a „resentimentarilor” „inveninati” (da, cred ca la noi se injura pe ambele parti, fie ca esti idol sau nu), tocmai pentru a dovedi problemele de civilizatie pe care le avem. Cine se asteapta ca acest proiect sa suscite doar dialoguri, inseamna ca nu a trait niciodata in Romania, dar tare mie ca Idolii nici nu vor pronunta un cuvant legat de acest volum, spre a nu-i face reclama (da, Andrei Cornea este a cincea roata la caruta Idolilor, el neavand succesul la public pe care il au cei grei si nefiind Idol: Liiceanu, Plesu si Patapievici).
Problema cu acesta carte acum mi-a devenit clara: stiti unde ati gresit? Esentialul: cauza proiectului nu este ce sunt Liiceanu sau Plesu de fapt, ci cum sunt ei perceputi de mentalul colectiv. Dvs. ati pornit acest proiect de la momentul prezent si nu ati elaborat o scurta istorie a intelighentiei romanesti, in functie de variabila capitalului simbolic, de dupa 1990. Multi oameni bine-intentionati au impresia gresita ca Plesu si Liiceanu erau niste cvasi-necunoscuti inainte de 1989, ca se luptau cu regimul si abia caderea comunismului le-a permis sa-si publice cartile. Multi naivi au iarasi impresia ca Noica era un fel de filosof complet detasat de cetate, de care nici nu se vorbea (deh, a facut parnaie, era tinut sub supravegherea Securitatii). Ati uitat sa elaborati o genealogie a rangurilor intelectuale. Ati uitat sa ne spuneti ce best-seller au fost Jurnalul de la Paltinis si Epistolarul in anii cei mai gri ai comunismului. Ati uitat sa ne amintiti cine publica la editura Univers sau Cartea Romaneasca, doua dintre cele mai puternice si prestigioase edituri de stat. Si, mai ales, ati omis detaliul esential: aceste relatii de putere simbolica, mai ales discursive (a la Foucault), au fost mostenite dupa 1989 in interactiunea cu marele public. Unii le-au folosit, ca niste buni manageri ai propriilor interese ce sunt, la maximum. Altii, ca domnul Cornea, mai putin, iar altii, ca domnul Victor Ieronim Stoichita, un valoros istoric al artei (mult peste Andrei Plesu) si profesor universitar in Elvetia, prea putin (cartile sale au aparut la Humanitas si atat). De fapt, domnul Cornea a sarit in apararea amicilor, dar tot din postura de “rezerva” a grupului nostru de prestigiu, pe el neconsiderandu-l nimeni de pe strada Idol sau “genialoid”. Nu cred ca economistii din multinationale au auzit de dumnealui, dar de Liiceanu si Patapievici sigur ca da (macar pentru faptul ca fac caravane de reduceri prin megacompanii in Romania si asa prind lustru de “genii”). Si, de fapt, asta e problema centrala: traim intr-o tara de ignari (politic si economic) si de inculti (educational), iar cei care sar peste media asta deprimanta omagiaza excesiv semnele normalitatii. Da, Patapievici sau Plesu sau Liiceanu sunt autori normali intr-o cultura dezvoltata. Da, nimeni nu le contesta harul, talentul, enciclopedismul, cariera, flerul si mai stiu eu ce. Problema este ca nu ar trebui sa-i idolatrizam asa cum o facem, ma rog, cei putini dintre noi care citim: luati o studenta oarecare de la Litere (unde se presupune ca sunt mai putini inculti) si intrebati-o cine sunt, dupa ea, cei mai mari intelectuali in viata din Romania. O sa zica Solomon Marcus sau Victor Ieronim Stoichita sau Andrei Cornea? Nu, ci direct Cartarescu, Plesu si Liiceanu. De ce doar ei? Si de unde aureola asta a geniului lor? Ne comportam ca la inceputul anilor ’90 si am fi intrat in sfarsit abia acum intr-un supermarket occidental: oau, ce splendid loc!, cand supermarketul stim si noi acum ce loc ocupa. Asa si cu domnii de mai sus: ei sunt normali. Sunt autori buni, vandabili si chiar de masa (nu se lauda doar cu vanzarile repurtate de cartile lor?), dar sunt oare atat de valorosi pe cat prestigiul (auto)invocat? Nu cumva prestigiul lor arata mintea ingusta si lipsa de repere adecvate a publicului cititor din Romania, oricat de minoritar ar fi el? Aparitia acestei carti este naturala dupa ce doua decenii la rand hegemonia intelighentiei romanesti au avut-o sus-numitii (mai ales la nivel de public, dar si in intelighentie). Intrebarea este: are Andrei Plesu caderea de a se exprima despre orice in masura in care o au alti intelectuali publici, dar din alt spatiu? A dovedit in domeniul sau (oricare ar fi: fizica, chimie, istoria evului mediu sau literatura) ce a reusit Umberto Eco inainte de intra in arena? Este Patapievici in domeniul sau de activitate (oricare ar fi, in cazul in care exista un domeniu la Patapievici) ce este Noam Chomsky in lingvistica? Ce li se pare atat de tezist si plin de resentiment unora in aceste intrebari, naturale in urma cotei pe care o au autorii nostrii de la Humanitas, nu inteleg. Dar hai sa punem altfel intrebarea: ati avea incredere absoluta in domnul Manolescu daca ar iesi la rampa si ne-ar explica un pic din Etica Nicomahica? Ati aprecia in intregime un studiu facut de istoria a stiintelor realizat de Mircea Cartarescu? Ati baga mana in foc pentru un eseu despre Thomas d’Aquino scris de Dan C. Mihailescu? Probabil ca nu ati avea incredere, sau daca ati avea ar insemna ca, din pricina ignorantei, extrapolati o excelenta din auzite (pe care nu puteti sa o verificati, nefiind expert la randul Dvs.) dintr-un domeniu la toate celelalte. Dar de ce sa fim rai? Poate ca toti sus-numitii ar fi in stare sa scrie un studiu corect si documentat despre orice, dar n-ar putea sa produce idei noi. Si aici este buba. Publicul nostru, auzindu-l pe Dan C. Mihailescu (ipotetic vorbind) conferentind astazi despre Aristotel, maine despre Eminescu, si poimaine despre Lovejoy sau Leo Strauss, va ajunge sa creada ca au in fata acel geniu renascentist de care au auzit la scoala (cum se intampla cu Patapievici de pilda). Dar credeti ca acest public e format din specialisti sau genii? Daca ar fi format din buni specialisti, ar sti cat de mult timp ia si cat de dificil este sa cunosti temeinic mica ta parcela profesionala si cat de rar este sa INOVEZI, iar din genii nu este sigur format. Precaritatea pregatirii intelectuale a omului cu scoala din Romania, plus un bagaj de prejudecati ceausiste (mitul Nadia Comaneci in fiecare domeniu), ii lanseaza pe Plesu sau Liiceanu pe orbita geniului. Prin urmare, nu e vina lor. Si, apoi, mai sunteti asa siguri, dragi autori ai Idolilor, ca Liiceanu sau Plescu vand ca acum 5-10-15 ani si inca se bucura de aura infaibilitatii in cercurile educate ale Romaniei? Mai sunt atat de inexpugnabili in intelighentie (chiar si aceasta carte demonstreaza ca statuile se erodeaza cu timpul)?
In concluzie, nimeni nu le interzice Idolilor sa discute, sa isi exprime liber orice opinii, sa scrie si sa publice orice doresc ei, dar nu este o dovada de inapoiere sa-i omagiem la cote Nobel cand criteriile noastre de evaluare sunt primitive? Nu cred ca Gabriel Liiceanu este in primii 10 experti in Heidegger din lume. Nu cred ca Horia-Roman Patapievici reprezinta ceva in fizica pentru comunitatea academica a fizicienilor de pretutindeni. Nu cred ca Andrei Plesu este un mare istoric al artei. Ce cred eu este ca in Romania criteriile de omologare intelectuale sunt retardate in comparatie cu modelul vestic (cu care, vezi Doamne, emulam) si ca lumea noastra academica este paralizata de la un capat la altul de nulitati. In contextual dat, desi apreciez proiectul Idolilor, cred ca tocmai carentele noastre academice le-au permis acestor autori sa ia locul, in mentalitatea populara, expertilor si savantilor pe care nu ii aveam decat cu numele.

» Posted By Dan Al. On 06/29/2010 @ 16:21

Bruno Ștefan: Specialist sau intelectual?

Buna ziua,

Intai de toate vreau sa va marturisesc aprecierea sincera pentru intentia acestei carti. Nu stiu daca acest volum nu sufera la nivel de continut sau daca nu este altceva decat o prima tentativa bine pusa la punct de a sparge tacerea in legatura cu anumite tabuuri ale intelighentiei locale, dar simpla sa aparitie reprezinta o improspatare a atmosferei noastre intelectuale, inchistata in aceleasi repere si idei de foarte mult alti ani. Doua intrebari: de ce apare abia acum o asemenea carte? Si de ce ideile de forta ale cartii nu s-au dezvoltat mai de mult, acum zece ani de pilda, cand idolii, iertati-ma, erau aceiasi si lucrau la fel? De ce ceilalti intelectuali, cei care nu fac parte din clanul elitei, nu au cartit, nu s-au exprimat, nu s-au organizat in nuclee separate, nu au incercat sa puna mana pe resurse si nu au exercitat la randul lor o oarecare influenta publica? De ce vocile disidenta ale anilor ’90, lasand la o parte inversunatii si partizanii proletcultisti, au fost atat de mute? De ce i-am lasat pe acesti intelectuali anticomunisti si procrestini, conservatori si parohiali sa devina idoli in for? De ce nu am avut o contrapartida a lor?
Si acum am sa va aduc mustrari: primo, in lumina celor de mai sus, autorii care semneaza articolele din volum fac parte din intelighentia romana. Sigur, nu sunt atat de vizibili si simbolici ca idolii, dar sunt acolo, de doua decenii si mai bine. De pilda, Idei in Dialog a fost ani la randul bastionul discursiv al dreptei romanesti, indiferent ca a avut sau nu cititori. Aici gaseai si conservatorism, si teologi, si pe Idoli (sau despre Idoli), si glorificarea interbelicului intelectual, si anticomunism, si dragostea basesciana, intr-un cuvant, era dreapta nostra cu creier. Dar unde este stanga? Unde sunt postmodernii, neomarxistii, stangistii nostrii? In Observator Cultural? Scuzati-ma, dar daca in Idei in Dialog ii gaseai amintiti la tot pasul, intr-o forma sau alta, pe William Buckley, T.S. Eliot, Russell Kirk sau K.R. Popper, in OC nu intalneai nimic din Foucault, Derrida, Lyotard, Althusser, Zizek si altii. O sa-mi spuneti: dreapta e elitista. Dar stanga nu are la randul sau un discurs excelent inchegat? Este filosofia de stanga proletara, in sensul de gregara? Sa fim rezonabili. Prin urmare, inainte de a ne intreba cum, sociologic vorbind, suntem condusi de triumviratul Liiceanu-Patapievici-Plesu, ar fi mai onest sa ne intrebam: a fost cineva care a oferit, in mod organizat, o alternativa la fel de responsabila ca influenta constanta a capitalului simbolic de dreapta in Romania ultimelor doua decenii? Impresia mea este ca nu: intelighentia romana a fost ori de dreapta, ori a zacut paralizata.
Secundo,citindu-va articolele, se vede ca rana adanca a Idolilor nostrii este lipsa recunoasterii academice dincolo de Dunare, adica acolo unde conteaza. Dar hai sa folosim un pic modelul rotii, cel utilizat de Patapievici in penultima sa carte. Nu vad de ce o cultura sanatoasa nu are nevoie si de oameni de cultura generala, de pseudo-enciclopedii ambulante care, in fata multimii, sa lege butucul rotii, planul inteligibilitatii comune (cel oferit de scolile publice), de cicumferinta rotii, acolo unde specializarea la varf creste domeniul cunoasterii existente (cercetarea academica). Patapievici este util pentru felul in care te ia de mana si, situandu-se undeva intre butuc si extremitatea spitei, iti arata pe unde ar trebui sa treci ca sa ajungi in buna regula la capatul spitei. Rolul sau este al unui formator intermediar. Intr-o cultura sanatoasa, Patapievici ar trebui sa fie, atunci cand se ocupa de stiinta, prietenul liceanului sau al studentului in anul 1. Diletantismul sau ajuta la o prima familiarizare, ca din avion, cu zona vasta a unui domeniu al cunoasterii sau a intersectiei dintre mai multe domenii. Cred ca si in Occident exista vulgarizatori de talia lui Patapievici, daca nu chiar mai responsabili decat el (acestia fiind universitari renumiti adesea), care au grija ca fluxul de idei intre compartimentele gandirii sa se desfasoare corespunzator. Care e de fapt problema? Pai, una singura: aceea ca un vulgarizator talentat trece in Romania drept geniu enciclopedic (model revolut si imposibil astazi) sau specialist, expert. Ne deranjeaza impostura: un vehiculator al ideilor altora, idei care sunt deja datate si au facut candva scoala, are capitalul simbolic al unui savant original, care a adus contributii inovatoare in ramurica sa de specializare. Dar de ce se intampla asta? Am sa aduc un exemplu din Occident: cand Karl Raimund Popper a scris acel capitol malitios si nefundamentat despre Hegel in Open Society and Its Enemies, universitarul Walter Kaufman a reactionat printr-un eseu precis despre lipsa de probitate a lui Popper in tratarea lui Hegel. Deci un specialist in Hegel pune la punct, fara manie si partinire, un generalist. Altfel spus, varful spitei regleaza tensiunea cunoasterii din acele sectiuni ale spitei care se apropie de butuc. Acum, spuneti-mi Dvs., exista universitari romani care, temeinic si stiintific, sa amendeze anumite generalizari nefundamentate sau ingustime a surselor din cartile unui Patapievici? Exista? Tare mi-e ca nu si, in acest caz, vorbim de fapt de o problema a celor aflati in avanposturile cunoasterii si nu a unor diletanti valorosi precum H.-R. Patapievici. Avem o critica ideologica coerenta si cu ambitus a Omului recent in Romania? Nu cred. Si atunci, cand, student la anumite facultati din Romania, descoperi specialisti care nu pot explica ideile de baza ale lui Tocqueville mai bine decat o face generalistul Patapievici prin Omul recent, cine nu-si face meseria? Nu cumva Idolii s-au inaltat pe mediocritatea si lipsa de comunicare cu publicul intelectual al cercetarii academice din Romania? De ce blaman butucul sau inceputul spitelor si lasam la o parte vidul arborescent al coroanei cunoasterii din Romania?

» Posted By Dan Al. On 06/09/2010 @ 13:00