Jan Łukasiewicz i-a făcut pe polonezi universali, iar Nae Ionescu pe români provinciali

de Dan Ungureanu

Publicat pe 22-11-2010 | 6 Comentarii

Destinul culturii române este de a rata intrarea în universalitate datorită fascinației față de intelectualul oracular, atotștiitor. Destinul culturii poloneze este de a rămâne universală pentru că a refuzat idealul intelectualului elitar, profetic, enciclopedic, preferându-l pe cel al specialistului modest, dar profund. Dan Ungureanu, autorul acestui eseu, trage aceste concluzii comparând două personalități interbelice, una română și una polonă, echivalente prin educație și talent, dar diferite prin modelul cultural și de educație pe care l-au propus. (nota moderatorului sitului idolii.com)

1. Intelectuali polonezi, intelectuali români : două modele

Polonia şi România pot fi uşor comparate. Sînt ţări est-europene, vecine în perioada interbelică, avînd o istorie asemănătoare : România mare apare, ca şi Polonia, după primul război mondial. Ambele se formează dintr-un nucleu vechi şi bucăţi din fostele imperii, Ţarist şi Austro-Ungar. Ambele încep ca democraţii şi trec lent spre un regim totalitar în perioada interbelică.

Şi Nae Ionescu, şi Jan Łukasiewicz studiază logica în acelaşi timp, în Germania, îşi dau doctoratul în logică, cu subiecte asemănătoare, şi se întorc să predea la Universitate. Aici asemănările se opresc.  Nae Ionescu a avut un singur elev care i-a urmat în vocația filosofică, inclusiv cu niște încercări în logică, pe Constantin Noica, unanim ignorat în Europa şi în lume. Łukasiewicz a avut discipoli şi colegi logicieni, pe Alfred Tarski şi pe Tadeusz Kotarbinski, amândoi nume de referință în istoria logicii. Şcoala poloneză de logică face parte din istoria filozofiei universale ; Nae Ionescu nu figurează nicăieri. Tarski şi Łukasiewicz n‑au fost nici un moment « elite », n-au urmărit să aibă un public, ca la teatru, şi să facă politică. Ei s-au ocupat de discutat logică între egali şi au publicat articole în reviste de specialitate.  Nae Ionescu şi discipolii lui s-au ocupat în principal de intrigi politice şi de scris articole de ziar despre problemele politice curente. Nae Ionescu şi-a promovat discipolii găsindu-le posturi politice (şefi de secţie în diverse ministere, posturi diplomatice) nu ocupîndu-se de filozofie : el n-a avut discipoli, ci clienţi.

Filozofii români şi cei polonezi socializează diferit. Cei români se ocupă în perioada interbelică de ascensiune politică, ziaristică şi succes public, cei polonezi prelungesc o conversaţie între egali, strict tehnică, fără să le pese de succesul public.

« Elita » e un concept depăşit în Occident. Nu există elite în Statele Unite, nici în Marea Britanie, ci doar comunităţi de specialişti. Lexical, elita se opune masei, plebei, gloatei.

Elita e prin excelenţă anti-revoluţionară : ea n-are nici un sprijin social prin care să pornească o revoltă sau un protest. Ea se manifestă prin închidere şi solipsism.

Intelectualii români interbelici au fost închişi după 1948 ori s-au exilat în principal din cauza implicării politice. Logicienii polonezi au continuat să scrie şi să publice după ce comuniştii au luat puterea în Polonia.  Nae Ionescu îşi dăduse doctoratul cu o teză de logică aplicată la matematică, Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik, logistica, încercare de nouă fundamentare a matematicii. Constantin Noica însuşi a lucrat zece ani la Institutul de Logică al Academiei. Şi unul, şi celălalt au trecut pe lîngă şansa de a face logică matematică – sau au ignorat-o.

Cum se organizează filozofia poloneză ? Filozofii şi logicienii polonezi colaborează cu cercul din Viena, cu Gödel şi Carnap. Nae Ionescu, deşi studiase în Germania, la Göttingen şi la München, nu păstrează nici un fel de contacte cu germanii. În România, Nae Ionescu îşi creează un mic cerc de discipoli, în curînd răsplătiţi cu posturi ministeriale sau diplomatice. Twardowski, Ajdukiewicz, Czeżowski, Kotarbiński, Leśniewski se ocupă de logică şi semiotică la Lwow şi la Varşovia, şi colaborează fructuos cu matematicienii polonezi, cu Banach şi Sierpinski (paradoxul Tarski-Banach). Viena, Varşovia, Lwow. filozofi şi matematicieni publică împreună lucrări cu valoare perenă. În şcoala poloneză, evreii şi catolicii colaborau ; Nae Ionescu era antisemit. A avut discipoli, dar n-a avut colaboratori egali.  Există un motiv pentru care logica poloneză e ignorată suveran în România : fiindcă sînt prea asemănătoare şansele, prea asemănător contextul şi prea divergente roadele.

Jurnalul cercului de la Păltiniş seamănă Saturnaliilor lui Macrobiu, discuţii erudite ale unor erudiţi ; filozofia îi eliberează de totalitarismul ambiant. Dar Noica n-a discutat filozofie niciodată cu nimeni de la egal la egal, ci doar condescendent, de la profesor la discipoli. A fost un fermecător eseist, dar opera lui filozofică e desuetă. Sentimentul românesc al fiinţei e simptomatic pentru acest solipsism fără deschidere (sentimentul bulgăresc al fiinţei e la fel de bun), acest doct marivaudage. Provincial e dispreţul lui Noica pentru Michel Foucault. Cercul de la Păltiniş e închis, un maestru harismatic, o mînă de discipoli, mulţi vizitatori plini de paralizantă adulaţie, de veneraţie hipnotizată.

Cultura ca spectacol

Nae Ionescu era harismatic, era spectaculos. A atras la cursurile lui un public de cucoane mondene, nu tineri cercetători. Catedra sa era un Maglavit monden, pentru un public de cucoane, nu cercuri de cercetare ştiinţifică reală. Deşi sihăstrit, Constantin Noica îi preia modelul : se vine la el în pelerinaj, e un Petrache Lupu filozofic. El fascinează fără să stimuleze. Vina nu e a lui.

2. De ce a existat dizidenţă în Polonia ? De ce n-a existat dizidenţă în România ?

De ce n-a existat  dizidenţă în România – dizidenţă politică organizată ?  Intelectualii niciodată n-au catadicsit a intra în dialog cu muncitorii. În România, fostă ţară agricolă, muncitorimea a apărut graţie industrializării din anii 1950. Muncitorimea era o creaţie a regimului, şi (foarte vag) recunoscătoare acestuia. Ungaria s-a revoltat în 1956, Cehoslovacia în 1968, Polonia în 1980.

În anii 1990, diversele institute de cercetare a comunismului au accentuat, dolorist, persecuţiile politice din anii ’50, ignorînd monumental problema : de ce nu s-a coagulat o mişcare politică de rezistenţă ?

Elita intelectuală românească a fost un grup fără contribuţie filozofică în perioada interbelică, dispreţuitoare a masei în perioada dictaturii ceauşiste, şi cu un rol ambiguu după 1990.  În perioada comunistă, Gabriel Liiceanu a putut publica operele complete ale lui Platon datorită unei politici editoriale binevoitoare. În ciuda cenzurii apăsătoare şi arbitrare, cărţile apăreau. După Revoluţie, deşi numărul de titluri a crescut, tirajul total al cărţilor în România a scăzut de şase ori. Lumea, azi, cumpără de şase ori mai puţine cărţi ca înainte de Revoluţie. Cu rare excepţii, Humanitas nu publică decît traduceri. Regimul comunist îşi plătea bine autorii. Adrian Marino, teoretician al literaturii (de cîte cărţi de teorie literară aveţi realmente nevoie în bibliotecă ?)  primea, pentru o carte, echivalentul a doi ani de salariu al unui profesor universitar (o spune singur în Memorii). E explicabil de ce îşi permitea să trăiască din scris. Ce teoretician al literaturii îşi permite să trăiască din scris, în România, în 2010 ?

În anii ’80, învingîndu-şi greaţa faţă de cămăşile cu carouri ale muncitorilor de pe şantierele navale din Gdansk, intelectualii polonezi au pus umărul la înfiinţarea sindicatului Solidaritatea. Subliniez sindicat, cuvînt care pute azi tuturor intelectualilor puterii)   Lech Wałęsa, şeful sindicatului, era de profesie electrician pe şantierul naval de acolo. Lecturile lui din Husserl, Adorno, Sein und Zeit sînt dintre cele mai lacunare. E genul de om care poartă cămaşă cu pătrăţele, bea bere Noroc, şi ascultă Ion Dolănescu, şi se uită la westernuri. Afară de Mersul Trenurilor şi Pagini Aurii nu mai are nici o carte în casă. Mînîncă, proh facinus, cremvurşti. Sołidarność a fost un sindicat muncitoresc, o dizidenţă muncitorească, în cadrul căreia intelectualii au avut un rol secund.

Singura disidenţă serioasă din Europa comunistă a fost această disidenţă muncitorească. (Ca digresiune : Solidaritatea, odată ajunsă la putere, a închis şantierul naval din Gdansk, trimiţînd muncitorii la şomaj). Intelectualii nu pot constitui o dizidenţă, ci pot doar colabora la ea.

Românii sînt inagregabili. După 1990, partidele româneşti s-au caracterizat doar prin excluderi, sciziuni, turism politic. Se explică a posteriori prăbuşirea PNŢCD prin picrocolinele lupte intestine pentru ştampila partidului duse între două fracţiuni ale acestui partid confidenţial, ajuns de la putere într-o garsonieră. Îmi explic a posteriori inexistenţa unei dizidenţe în România prin faptul că toţi membrii ar fi dorit să fie şefi. Paul Goma, al cărui statut de dizident e deasupra oricărei discuţii, s-a risipit, după 1990, în mizantropie şi acrimonie. N-ar fi putut niciodată face parte din nici o organizaţie.

Românii sînt incapabili de exactitate şi corectitudine, incapabili de a alcătui organizaţii, de a lua decizii în colectiv prin negociere, şi de a duce un plan la bun sfîrşit.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Norman Manea despre precaritatea culturii critice a intelectualității române

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 20-11-2010 | 0 Comentarii

Norman Manea, invitat în România să dea o serie de conferințe și să prezinte un nou volum de interviuri, exprimă în Observatorul Cultural această opinie despre modul în care se face și se acceptă critica în lumea intelectuală românească:

Lumea literară este o lume a personalităților accentuate, ca să spunem așa, scrisul este o meserie a vanității, cum spunea Camus. Dar lumea literară reflectă, totuși, în ciuda „specificității“, lumea, pur și simplu, societatea. Nu cred că un scriitor suedez este mai puțin vanitos decît unul român, dar cei „7 ani de acasă“ sînt altfel, acel scriitor are și experiența de a trăi într-o lume cu alte reguli de conviețuire. Eugen Ionescu credea ca multe dintre metehnele naționale se trag din acel (spus sau nespus) „știi tu cine sînt eu?“. Poate avea dreptate. Nici Caragiale nu a ignorat această umflare în pene, goală pe dinăuntru, regăsibilă în sate, ca și la Academie, cu atît mai mult între politicieni tot mai mediocri. Amuzantă pînă la un punct, în ridicolul ei, această comică infatuare; dar punctul în care devine agresivă și înveninată nu este, din păcate, prea departe.
Deloc nu idealizez „civilizația“, care își are barbaria ei, cum spunea Walter Benjamin, dar dacă privim limbajul înjurăturilor în presa de la noi, inclusiv cele „literare“, modul cum sînt „lichidați“ autori care nu au omorît în serie generații de prunci sau de pensionari, ci sînt doar vinovați de a fi scris o carte care nu este pe gustul recenzentului, sau a maestrului, sau a „găștii“ elitare dn care face parte, ne-am putea îngrozi. Un provincialism plin de ifose și narcisism de doi bani. Lipsa de modestie și de măsură, de colegialitate și de discernămînt ignoră, pînă la urmă, că „fără-de-legea“ comisă era, biata de ea, doar o încercare de a spori „corola de minuni a lumii“, un produs spiritual abia născut, încă incert, care nu poate fi învinuit decît de stăruință intelectuală și de candoare creatoare. Dacă scrutăm limbajul „înțepat“ al unor lectori profesionalizați sau/ și comentatori din presa autohtonă, ne-am putea ușor îngrozi. Noroc că știm atîția lectori solitari și solidari, care continuă să vadă în carte și în cuvînt un miracol mereu regenerat al măruntei noastre planete. Mărturisesc că nu am întîlnit în presa occidentală maniera grobiană, agresivă, condescendentă în care se complac prea mulți la noi.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Răspunsul lui Sorin Adam Matei și al Monei Momescu la articolul lui Andrei Pleșu ”Cine pe cine beștelește” din Dilema Veche

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 16-11-2010 | 2 Comentarii

Dar ce îl face pe dl. Pleșu să folosesască această tactică până la urmă paguboasă pentru domnia sa? Noi credem că domnia-sa simte subțirimea poziției sale și a ideilor pe care le sprijină și nu are, de fapt, apetitul necesar să se implice într-o conversație reală despre problemele fundamentale ale lumii culturale românești pe care a influențat-o hotărâtor în ultimii 20 de ani. În primul rând, domnia-sa refuză să discute dacă modelul pe care grupul ieșit de sub aripa dlui Noica este unul cu adevărat modern sau nu. Dl Andreescu, unul dintre coautorii volumului, discută modul în care ideologia mai recentă a școlii Noica prezintă religia ca marea matrice pentru cultura post decembristă. Ar fi interesant să auzim părerea domniei sale despre acest subiect.

Dl. Pleșu ignoră faptul că Idolii forului ridică prin articolul dlui Dobrescu problema elitismului și kitschului ideologic, care sufocă discursul intelectual înalt, în timp ce ignoră discursul social și politic vernacular. Dl. Pleșu clasifică drept simple bombăneli articolul dlui Flonta, care discută modul în care transmiterea moștenirii ideilor lui Noica a ignorat perspectivele critice. Tot bombăneli sunt și articolul sociologului Bruno Ștefan, ce pune în balanță două modele intelectuale, sau cel al profesorului Morar, ce discută etica discursului intelectual. Problema deficitului de valori cu adevărat democratice în lumea intelectuală de vârf semnalată de dl. Dl. Barbu, este, desigur, o formă de beșteleală, mai ales că făcea aluzie și la conceptul de nerostit în arena publică românească, anume, egalitatea. Articolul doamnei Mona Momescu, cealaltă coordonatoare a volumlui, intră, desigur, în categoria mârâielilor, o dată ce ridică problema paramodernității profunde a lumii culturale românești. Iar analiza pachetului restauraționist interbelic propusă de dl. Șerban este un simplu exemplu de comportament de haită, nu? Ca și cele ale lui Alexandru Matei sau Marius Ghilezan, care discută probleme importante, cum ar fi comercializarea anticomunismului și devitalizarea discursului public. Ce să mai vorbim de demonstrația făcută de dl. Aranyosi cu date, că opera științifică internațională a unor intelectuali puternic mediatizați, cum este și domnul Pleșu, este modestă? Simplă calomnie. Lucian Năstasă Kovacs discută problema degradării actului intelectual? Nu există. Cât despre punctul mai general al cărții, anume, că modernitatea românească e blocată de un model intelectual enciclopedic, amator, dominat de idolii cunoașterii premoderne, exprimată de Sorin Adam Matei, aceasta nu este, desigur, decât o simplă încercare de a sădi zâzanie.

Articolul dlui Pleșu este un trist exemplu al unui mod învechit de a face jurnalism, lipsit de etică profesională. Acesta confirmă întru totul una dintre tezele Idolilor forului, anume, că avem nevoie de un nou model cultural românesc, care sprijină dialogul și discuțiile de idei, nu invectivele. Noi credm că după 20 de ani de prezenţă în spaţiul românesc a instituţiilor occidentale, sau măcar afişând ca program „dialogul democratic”, „principiile umanismului” etc., pot exista opinii multiple, contradictorii, dincolo de teama că cineva, oricine ar fi, ar putea folosi ca argument „ştii cine sunt eu?”

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Studiul lui Michael Shafir dezleagă o parte din misterele anemicei dizidențe intelectuale din anii 80

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 15-11-2010 | 0 Comentarii

Michael Shafir

Michael Shafir, prefațatorul acestui volum, punea încă din 1983 pe masă o interpretare puternică și binevenită a lipsei de apetit pentru rezistența culturală reală în fața asaltului totalitar din anii 80. El propunea ipoteza unei atitudini de ketman, așa cum era aceasta descrisă de Ceszlaw Milosz, in Gândirea captivă, reluată și de alți autori de studii românistice. Un Ketman este un intelectual sau teolog care una spune și alta gândește. Ketmanii au fost prima dată identificați în Levant, unde șiiții liberali trebuiau să se prezinte în straie ortodoxe ca să supraviețuiască intelectual. Această teoria este foarte intersantă, pentru că poate explica atât pe Adrian Păunescu, cât și jurnalul de la Păltiniș, care ar fi, în ceea ce privește strategiile culturale și intelectuale, două versiuni ale aceluiași mental colectiv.

The role played by intellectuals in the four main political earthquakes that shook postwar Eastern Europe Woland and Hungary in 1956, Czechoslovakia in the 1960s and, again, Poland in the late 1970s and early 1980s) is widely acknowledged. The Polish Solidarnosc would probably have fared differently had it not been for the alliance between workers and intellectuals, the birth certificate of which was the September’ 976 manifest of solidarity with striking workers, basical ly the founding charter of the intellectual KOR (Workers’ Defense Committee). In neighboring Czechoslovakia, Hussak’s regime seems incapable of quelling the dissent manifested by that phoenix of the 1960s, „Charter 77.” Intellectual didsent since Stalin, however, has proceeded at an uneven pace in Eastern Europe. In Albania, for example, the Stalinist legacy remains strong, as it does to a lesser degree in Bulgari”, Romania, and Ea st Germany. The other states of Eastern Europe-Czechoslovakia, Poland, Hungary, and Yugoslavia have moved furthest in the direction of de-Stalinization . Compared w ith such countries, the story of Romanian intellectual dissent is unimpressive, to say the least. In this article I will examine the main factors that keep the Romanian intelligentsia from pursuing a self-assertive course in its relation ship with the Communist party, and, by implication, from acting as a catalyst in bringing about state-society confrontations.
With this purpose in mind, I will provide an analysis of the Romanian intellectual-political subculture.

…

Diss imulation may be closely connected with another aspect of Romanian politica l culture mentioned above, namely with the historical
imprint left by the political culture of foreign rulers. Indeed, the „Ketman,” that strange behavioral pattern so vividly desc ribed by Czeslav Milosz,” in which one poses as ” believer” although neither actor nor audience really expect internalization of values, originated in the Near East. The ” Ketman” also establishes a relationship of patronage, whereupon significant material advantages are bestowed on the ” new believer” who has agreed to pose as supporter of the powe rs that be. The Romanian language has, in facl, an idiomatic expression of its own for the same phenomenon : „a se turci ” (to become a Turk). This expression has two different, but related, meanings: to become a convert to Islam, and to sell oneself.

The Romanian intellectuals in general, and the creative intelligentsia in particular, were by no means immune to these traditions. Dissimulation, Ketman, and patronage were already established behavioral patterns by the beginning of the century, when Radulescu-Mutru wrote: ”Justice! Public institutions! . .. ‘Do you have somebody at the Court of Justice ?’ ‘Do you have somebody at the prefecture ?’

The incentive to „a se turci” was not to be easily dismissed either. The customarily employed ·’positive sanctions” bestowed on the politically submissive in Eastern Europe were apparently higher in Romania than elsewhere. A group of Polish writers who visited Bucharest, Professor lonescu was told by a writer who defected in 1960, remarked to their Romanian hosts that while the Dej regime ” fed writers better, the Communists in Poland allowed their writers to bark freely.”

Restul articolului lui Michael ShafirPOLITICAL CULTURE, INTELLECTUAL DISSENT, AND INTELLECTUAL CONSENT: THE CASE OF ROMANIA, ORBIS, 1983

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Adrian Păunescu și zarva mediatică ce l-a înconjurat

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 12-11-2010 | 0 Comentarii

Ilinca, o contribuitoare cu verva la acest blog, a scris o scrisoare de departe despre scandalul mediatic ce a încojurat moartea lui Adrian Păunescu ce a fost publicată în revista Pagini.com

Acum câţiva ani, vizitând un oraş din China am avut o experienţă oarecum inedită: prima încercare de a traversa un bulevard pe culoarea verde a semaforului ( şi nu sunt daltonistă, vă asigur) a fost o adevarată aventură! Maşinile se opreau, dar bicicletele nu, pietonii nici atât (normal).O adevarată cursa cu obstacole, praf, soare, claxoane de diverse tipuri, strigàte şi teama că la fiecare pas dau peste o bicicletă sau ea peste mine. Zile la rând am fost stresată de trecerea străzii printre biciclete…
Aceeaşi senzaţie stranie am avut-o zilele trecute frunzărind presa românească.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

A fost Păunescu un geniu?

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 10-11-2010 | 0 Comentarii

Moartea lui Adrian Păunescu a reactivat mistica autorului genial, specifică culturii române. Păunescu nu a fost, pentru unii, numai un versificator dibace și un politician abil, ci și o întruchipare a unor multiple talente: poet, organizator de spectacole, eseist, politician, sponsor cultural, chiar arbitru în probleme științifice. Cine nu își duce aminte de modul în care a promovat ”apa vie” a lui Mânzatu, sau leacurile lui Leontopol sau Kozak (toate trei chestionabile din punct de vedere științific. Articolul din Jurnalul legat mai sus este tipic pentru un anume tip de PR științific românesc păgubos).

Din fericire, un articol ca al lui Sorin Ioniță pune multe lucruri la punct. (Ideile lui converg foarte bine cu cele ale lui Caius Dobrescu, unul dintre coautorii acestui volum):

Păunescu, cu energia şi charisma reală pe care puţini confraţi ai lui le aveau, chiar dacă ar fi fost lăsaţi să se manifeste, a fost un poet interesant pentru o scurtă perioadă în tinereţe (şi curios, exact despre acea perioadă nu vorbeşte nimeni acum), dar care a intrat iute în zodia lui „simţ enorm şi văz monstruos”. O fi fost înclinaţia lui nativă, încurajată de blocarea criticii într-un regim totalitar, factor ce a ruinat mulţi oameni de talent care şi-au pierdut astfel busola; sau o fi fost histrionism asumat, cine ştie.

Însă efectul a fost abandonarea artei autentice şi înrolarea în industria de kitsch (înţeles ca folosirea de simboluri culturale reale, dar în manieră inadecvată la context, repetitivă şi lipsită de originalitate, în cheie ieftină, teatrală şi sentimentaloidă) ce-şi revărsa produsele peste ţară. Comunismul însuşi nu a fost altceva decât un mare şi tragic kitsch social, dar cu flerul său de personal branding, Păunescu a ştiut să rupă cu tradiţia propagandei lemnoase de partid şi să creeze alta, cu adevărat vandabilă maselor, inclusiv celor mai tinere şi educate. Geniul lui real a fost acela de a găsi cheia prin care ceauşismul putea deveni un pic mai popular şi mai upmarket; şi a trăit tragedia să constate că regimul o refuză. Privind retrospectiv, reţeta e simplă, cu două ingrediente. Întâi, copierea şi clişeizarea unor teme şi atitudini la modă în Occident în anii ’70-’80, dar numai în aspectele lor superficiale şi benigne: proto-ecologism, generaţia în blugi, pacifism. Mişcarea Flacăra a fost o pastişă flower power, dar fără flower, fără power şi fără cea mai mică intenţie de rebeliune şi spargere a canoanelor – hai să fim serioşi, nici nu prea se putea -, dar suficientă pentru a da unei generaţii romanţioase iluzia că se mişcă, că e diferită şi subversivă, când ei erau de fapt nişte hippy cu aprobare de la partid. Blugii şi părul mare au devenit la scara istoriei româneşti o nouă formă fără fond, de care văd că unii au rămas mândri până astăzi.

Vezi și aeste două articole din Pagini.com despre modul de a face politică al lui Adrian Păunescu:

Reforma șopârlelor: Adrian Păunescu îi cere lui Ceaușescu să se revizuiască dar să nu se schimbe nimic

Adrian Păunescu și regimul sultanal al lui Nicolae Ceaușescu

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Actualitatea articolului ”Catarii de la Păltiniș” de Nicolae Steinhardt

de Nicolae Steinhardt

Publicat pe 3-11-2010 | 0 Comentarii

Articol publicat de N. Steinhardt în Familia, în 1983:

În foarte atrăgătorul, curajosul şi meşteşugit redactatul Jurnal de la Păltiniş (Cartea Românească, 1983), Gabriel Liiceanu evocă – pe un ton degajat, intimist*, fervent – câteva momente şi câţiva ani (1977-1981) din viaţa nu lipsită de perioade fericite, dar şi bogată în viraje, decepţii, suferinţe şi mari necazuri, a lui Constantin Noica. Abia de prin 1974, la Păltiniş, deasupra Sibiilor, şi-a agonisit acel pe care nu mă sfiesc a-i socoti filosoful nostru actual cel mai de seamă (şi unul dintre marii noştri scriitori) liniştea şi împlinirea. Dezbărat de solicitările vremelniciei – politică, eros, dibuiri ideologice, acte de bravadă, păreri de rău, speranţe excesive ori întristări şi îngrijorări prea puse la inimă – el poate, în sfârşit, da satisfacţie năzuinţei sale capitale, adevăratului său ideal dintotdeauna: profesoratul. A refuzat, ce-i drept, o carieră universitară dintre cele mai onorabile, dar şi banală, îngrădită de scheme şi orarii şi îndatoriri protocolare. Totuşi a învăţa pe alţii, a-i îndruma, a-i stârni întru cercetarea marilor probleme ale cunoaşterii, a le fi dascăl fără program oficial şi frecvenţă obligatorie (dar şi sever, exigent, cerându-le asiduitate în lectură şi scris, atenţie, rigoare, poftă de informaţie şi bibliografie pusă la punct, muncă neîntreruptă, ba şi zel în lucrările filosoficeşti) se arată a fi fost menirea lui proprie, talentul lui hărăzit spre însutită rodire. Nu-i altul decât cel socratic şi iată că acum, la peste şaptezeci de ani de viaţă, C. Noica i se poate încredinţa. Cu bucurie şi pasiune, fireşte. Cum tot cu imensă bucurie şi lesne detectabilă pasiune îi răspund cei trei fideli, recunoscători şi entuziaşti principali discipoli ai săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin (zis Sorel) Vieru. Şi ne este dat, prin Jurnalul de la Păltiniş, a lua cunoştiinţă de palingenezia unui moment glorios şi emoţionant din istoria filosofiei: al liberei discuţii dintre maestru şi învăţăcei în deplină sinceritate, abnegaţie şi aprigă dorinţă de însuşire a metodelor celor mai prielnice aflării adevărului ori măcar depistării drumului care duce într-acolo, povăţuitorul nemărginindu-se a preda, ci dezvăluindu-şi fără falsă pudoare vulnerabilitatea, ezitările, aprehensiunile.
Maestrul deci nu-i pedant, nu-i convenţional, nu-i scorţos; însă nici îngăduitor nu e. Stabileşte planuri de lectură de-a dreptul spăimântătoare, vrea referate, lucrări, conspecte, volume! E zâmbitor şi amabil, când e vorba de metodologie şi esenţe devine straşnic. Iar discipolii pare-se că acestea le vor şi ei: trudă, sârguinţă, progres. Filosofic, se-nţelege, nu moral ori material ori vulgar profesional. Filosofia e pentru ei toţi singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului. Iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana. Disciplină deopotrivă streng şi fröhlich, atotcuprinzătoare. Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului.
Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală, trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? Oameni de ispravă, eventual, mai ştii, totodată neexistenţi, nuli, de niciun folos: vieţi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari – purii, perfecţii – recurgeau la termeni mai precişi, mai nefăţarnici: massa damnata. (Ei, de fapt, născocitorii formulei gogoliene).
Aşa-i şi la Păltiniş, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor catari convinşi că doar ei — ştiutorii, curăţiţii, — deţin cheile tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui Ernst Cassirer, vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric. Cruntă şi logică aristocraţie: catară, nevizitată de complezenţă ori menajamente. Vorba lui Hegel: asta e! Numai la Păltiniş – ne spune Liiceanu – (şi tot astfel s-a crezut la Darmstadt ori la Shankiniketane ori la Dornach) – există mântuire. Nu te teme turmă mică: numele voastre, singure, sunt trecute în Cartea Culturii şi Cunoaşterii; numai devotamentul vostru va fi luat în seamă şi răsplătit.
Neîndoielnic, dragostea celor trei consecvenţi călători şi fermi ucenici e impresionantă: la fel admiraţia purtată călăuzitorului, la fel incontestabilele lor merite personale. Cu toate acestea, momentul Păltiniş nu semnifică unicul prilej de manifestare a unui devotament deplin pentru C. Noica. Au mai existat şi altele, astăzi, pare-se, definitiv date uitării şi de maestru, şi de ciracii săi. (Şi firesc este: întotdeauna euforia prezentului obnubilează trecutul). Au mai fost inşi care l-au iubit, admirat şi respectat pe C. Noica. Bun şi frumos lucru au făcut şi fac acei care-i luminează, îi îmbogăţesc şi-i îndulcesc ultimul pătrar al vieţii în ascetica şi activa lui însingurare de la Păltiniş. Şi oricine ia aminte că nu puţin sau uşor lucru este a-i studia temeinic pe Hegel ori a traduce dialogurile platoniciene şi scrierile lui Heidegger! (ori neimportant aportul acesta românesc la erudiţia universală). Şi nu-i fără valoare nici jertfa străbaterii distanţei de la Bucureşti până pe înălţimile sibiene cu trenul şi apoi cu un autobuz dintre cele mai asemănătoare cu o dubă. Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă-n scoarţă a ediţiei Oassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod pe care niciun tratat nu-1 poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (Sau nici o cât de susţinută râvnă culturală). Iată cum băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat şi ei o dublă ispravă: dovedirea unei incontestabile nicasiofilii şi asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoaşterii, ontologie, morală şi chiar în logică, fie ea aristotelică sau modală.
Din punct de vedere catar, nu au la ce se aştepta. Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor şi îndârjiţilor catari despre soarta „celor mulţi nefericiţi” un adevăr absolut? Şi de ce oare s-ar înfăţişa Păltinişul nu ca un focar de lumină şi cultură, ca un loc de seninătate atotînţelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist? Nu aşa cred că i-a conceput C. Noica, el care a mai încercat experienţe propedeutice şi la Andronache, la Mogoşoaia (răspunderea eşecului, acolo, o port în parte eu), la Câmpulung, pretutindeni pe unde l-au purtat accidentele vieţii şi boldurile imaginaţiei; el care – aidoma lui Socrate – nu şi-a reprezentat relaţiile cu ceilalţi oameni decât în duhul libertăţii şi dintr-o perspectivă egal deschisă tuturora în scopul izbăvirii psihiei din pripoanele şi capcanele prejudecăţilor şi tabieturilor mintale.
Cine, în clipa inexorabilei evaluări, mai ştie care a fost împăratul şi care oşteanul, care domnii şi judecătorii şi care supuşii, care filosoful şi care băcanul? Incertitudinea, relativitatea, coincidenţa contrariilor atunci se vor manifesta mai derutant şi mai înfricoşător ca oricând. Să fie aşadar bucuroşi cei în cauză de binele pe care-i fac, de minunatele cunoştinţe pe care le-au deprins, de talanţii lor puşi la dispoziţie şi nerămaşi strânsi în ştergare, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea (o cât mai largă, binevoitoare, mărinimoasă, indulgentă compasiune) pentru mai puţin dăruiţii decât ei, pentru cei care-şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire.

* Plină de farmec e descrierea ritualurilor: ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare) în stil peripatetician.

NOTĂ: Reluăm acest articol publicat de Steinhardt în 1983 pentru a exprima încă o dată în contextul apariției volumului Anatomia Resentimentului nevoia de a aduce discursul critic la un nivel urban, academic, ce ridică probleme de structură. O interesantă discuție a criticilor școlii Noica a făcut-o și Emilia Guliciuc în Noica’s Philosophical School, ANALELE UNIVERSITĂŢII DE VEST DIN TIMIŞOARA, SERIA FILOSOFIE ANNALES UNIVERSITATIS OCCIDENTALIS TIMISIENSIS SERIES PHILOSOPHIA VOL. XI, 1999, p. 151-161. Vezi în special citatele din Paleologu. Vezi și excelentul eseu al lui Peter Demeny din 2008 despre moșetnirea Școlii Noica, apărut Observator Cultural, care rememorează câteva reacții celebre în epocă la Jurnalul de la Păltiniș:

”Dupa ce a fost eliberat in 1964, a pornit prin tara in cautarea unor tineri talentati, elaborindu-le un plan de lucru si analizind, interpretind impreuna cu acestia textele fundamentale ale filozofiei. Nu avem ocazia aici si acum sa examinam aprofundat fenomenul in sine, insa merita sa mentionam citeva lucruri legate de acesta. Ideea de la care maestrul a pornit in cautarea discipolilor sai este elocventa in privinta conceptiei sale axiologice, respectiv a structurii sale ideologice. Printre 22 de milioane de oameni (cifra aproximata de el ca reprezentind numarul total al locuitorilor Romaniei) dorea sa gaseasca 22 de tineri care manifesta un talent iesit din comun pentru filozofie. Dar, in acest fel – asa cum Ion Ianosi ii reproseaza autorului Jurnalului de la Paltinis, Gabriel Liiceanu, in Epistolar, volum ulterior, care contine materialul polemicii legate de lucrarea mentionata – i-a exclus pe ceilalti cetateni nu doar din categoria geniilor (in mod evident, atit de multe genii nu exista), ci si din rindul acelora care macar merita osteneala. „Imi displace […] profund nefericirea la care sint condamnati toti ceilalti“ – sustine Ianosi10.

Insa nu doar „bacanii“ sau pensionarii nu sint demni de a fi fericiti, ci nici aceia care – desi sint inteligenti – se ocupa si de alte lucruri decit de cele cu adevarat importante, recte filozofia…. Pe cei despre care crede ca nu isi urmaresc vocatia, fiind preocupati de „frivolitati“, ii condamna categoric, chiar daca este vorba de unul dintre cei mai buni prieteni de-ai sai, Alexandru Paleologu… In Jurnalul de la Paltinis Liiceanu isi citeaza maestrul, mai precis verdictul aspru al acestuia cu privire la Paleologu: „El nu este in stare sa-mi vada destinul, pentru ca el insusi a ramas in orizontul judecatii culturale“. Aceasta credinta orgolioasa in superioritatea proprie, aceasta tendinta de a dispune de ceilalti o sesizeaza si Nicolae Steinhardt, care, in mod sugestiv, isi intituleaza astfel recenzia despre Jurnalul de la Paltinis: Catharii de la Paltinis, exprimindu-si parerea despre convingerea in cauza prin urmatoarele fraze ironice: „Nu te teme, turma mica: numele voastre, singure, sint trecute in Cartea Culturii si Cunoasterii; numai devotamentul vostru va fi luat in seama si rasplatit.“

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Experții Români în viziunea lui Lucian Sârbu

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 2-11-2010 | 7 Comentarii

Lucian Sârbu, care a scris o amplă revistă a dezbaterilor culturale legate de Boierii minții, Omul recent și alte aventuri intelectuale trecute, pune acest clip pe net (editat, totuși, în mod exagerat), ca să reflecte mai mult asupra discursului oficial românesc:

Consilierul Fota (vezi CV – nn) … este imaginea fidelă a elitelor noastre de tip Elena Ceauşescu. O carte apărută recent, ‘Idolii forului’, a făcut de altfel o radiografie destul de transparentă a acestui tip de intelectual validat numai de ceilalţi intelectuali, locali, care îl înconjoară. El nu se defineşte prin înscrierea într-un circuit universal de valori, ci numai prin felul mai mult sau mai puţin talentat în care înoată în balta locală. Uitaţi-vă la Fota: el nici nu a absolvit vreo universitate din străinătate, nici nu a profesat în vreun mediu concurenţial. Nu, „titlurile”, „validările” sociale şi educaţionale, experienţa profesională, competenţele, a avut grijă să şi le ia cuminte, în România, în instituţii de sub aripa statului. În rest a adunat un morman de diplome şi certificate pe care le putea lua oricine ar fi mers la seminariile şi trainingurile la care a fost el. Ilustrul consilier Fota e produsul perfect al unei ţări care a dat o chimistă-academician de renume mondial pentru care formula apei se citea „codoi”.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Sindromul Uriah Heep lansat de dl. Tismăneanu trădează o mentalitate de ”stăpân”

de Ilinca

Publicat pe 31-10-2010 | 38 Comentarii

Dl. V. Tismăneanu anunță într-un articol intitulat „Sindromul Uriah Heep” o culegere de articole împotriva resentimentarilor culturii române. Remarc în această frază o punere ”la punct” a unei mase nenumite de persoane și mișcări de idei care colportează:

un scenariu fantasmagoric în care un grup de intelectuali [notă: Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici, Andrei Plesu, Teodor Baconschi, Andrei Cornea, Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies, Catalin Avrameescu]… sunt anatemizați, stigmatizați, demonizați, “demascați” ca oportunisti, personaje cameleonice, impostori, arivisti, cripto-fascisti, “suflete de slugi” si cate altele…. [Acest scenariu]
este mai presus de toate o expresie a rationamentelor meschine zămislite de ranchiuna, auto-dispret, marginalitate, ratare si insecuritate valorica.

Văd pentru a nu ştiu câta oară imposibilitatea autorului de a privi oamenii direct, în ochi, şi nu de sus, din turnul de fildeş inaccesibil muritorului de rând. De asemenea, nu pot să nu constat că aceleaşi şi aceleasi personaje sunt aduse în discuție, prezentate ca victime ale imbecilității unora şi altora, ale răutății unor incapabili, în viziunea autorului, de a recunoaște valoarea unor genii.

Personal am o atitudine critică față de unele din acțiunile și declarațiile publice ale unora dintre aceste personaje publice. Nu mă consider nici mai mult, nici mai puțin decât ceea ce sunt: o cititoare oarecare, cu o anumită curiozitate intelectuală. Nu văd, însă, de ce aş fi invidioasă dacă l-aș critica pe Cătălin Avramescu, obscur consilier prezidenţial, ce se mândreşte cu un CV de universitar cu care nu aş avea curajul să candidez nici măcar la una din universitaţile acelea hulite şi amintite de Mircea Mihaieş (poate vă mai amintiţi de faimosul său articol reacţie la cartea ” Boierii Minţii”). Sau pe domnul Andrei Cornea ce tocmai a ţinut sa ne arate în ultimul număr al Revistei 22 cât de puţin cunoaste situaţia „pensiilor si problemelor aferente,” atât în ţara, căt şi in Franţa, dar nu se sfiieşte sa infiereze cu mândrie patriotică protestele respective. Sau poate ar trebui să fiu invidioasă pe domnul Teodor Baconschi, fost ambasador la Paris, cunoscut mai degrabă datorită preferințelor sale pentru viața de lux pe banii contribuabililor? Ei bine, nu sunt invidioasă (nu am de ce), nici ranchiunoasă (ar fi culmea!), dar dacă-mi spun părerea sunt acuzată (ca atâţia alţii) de cele mai negre și joase intenții!

De ce? Ar trebui ca toți să avem aceleași păreri, să apreciem aceleași persoane, să zâmbim tâmp şi apreciativ la orice articol scris de cei amintiți de V. T. și, bineînțeles să nu deranjăm cu întrebări, păreri și comentarii?

Poate vă întrebaţi ce are de-a face sindromul Uriah Heep cu toate acestea? Presupun că domnul Tismăneanu (in stilul obișnuit de acum) ne sugerează că „sluga” vrea să ia locul „stăpânului” prin orice mijloace, eventual că acesti „stăpâni” nu pot fi contestaţi decât de persoane „egale” şi atunci, cum îşi permit unii sa o facă? Şi de ce fenomenul se amplifică? Pentru că asta este problema de fapt: acest fenomen se amplifică. Şi este foarte bine.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Criza financiară din învățământ a ajuns acum și un banc

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 30-10-2010 | 0 Comentarii

1. Daniel Funeriu se duce in magazinul Victoria sa isi cumpere cravate si camasi.
Dupa ce isi cumpara cravate, vrea sa ii dea 5 lei spaga vanzatorului, insa acesta refuza:
– Nu pot sa primesc, d-le ministru, pentru ca am fost si eu profesor universitar si stiu ce salarii mici sunt in invatamant.

Nervos, Funeriu se duce la raionul de camasi. Isi cumpara cateva camasi si vrea sa ii dea spaga 5 lei vanzatorului, care il refuza:
– Nu pot sa primesc, d-le ministru, ca am fost si eu profesor universitar si stiu ce salarii mici sunt in invatamant, ii spune vanzatorul.

Super-nervos, Funeriu iese din magazin si vede un cersetor in fata magazinului. Se gandeste putin si vrea sa ii dea 10 lei cersetorului.
La care acesta ii spune:
– Nu pot sa primesc, d-le ministru…
Deja cu nervii la pamant, Funeriu il intrerupe:
– Sa nu spui ca si tu ai fost profesor universitar.
– Nu, ii raspunde acesta, eu chiar sunt profesor universitar, dar am o fereastra acum!

2. „Intrebare catre Guvernul Romaniei:
– Cum se pune corect accentul, profesoooor sau profeeeesor?
Raspuns din partea Guvernului:
– Pe profesor nu se pune accentul deloc.”

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net