Patriarhul Daniel știe că măicuțele sale cântă imnuri legionare?

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 13-02-2011 | Un comentariu

Un grup de măicuțe de la mănăstirea Pătru  Vodă cântă cu un ”serafimic har” Sfântă Tinerețe Legionară de ziua părintelui arhimandrit Iustin Pârvu.

Părintele discută filosofia sa de viață după ce i s-a cântat Sfântă tinerețe legionară la aniversarea a 92 de ani, în 2011, apreciind sacrificiul legionarilor și acuzând de ”trădare” pe cei care au întors armele împotriva Germaniei naziste în 1944.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Emisiunea Pleșu-Liiceanu pierde zeci de mii de spectatori pe parcursul celor 50 de minute

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 12-02-2011 | 27 Comentarii

Rating comparativ, emisiunile "50 de minute cu Liiceanu si Plesu" si "D'ale lui Mitică"

Emisiunea „50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu” începe cu aproape 200,000 de telespectatori și se termină cu 163,000, (rating 1,4%, cotă de piaţă 3,4%) (Via Stelian Damov). Deci pierde spectatori. Mai mult, are un TBIndex de 70,1% (100% = valoarea audienței medii), ceea ce înseamnă că are cu 30% mai puțin spectatori ca emisiunile medii ale TVR 1. DPDV al popularității este sub-mediocră (despre calitatea ei intrinsică, vezi comentariul lui Petre Barbu, de mai jos). Concomitent cu emisiunea Pleșu-Liiceanu, TVR 2 difuzează emisiunea „D’ale lui Mitică”. Ea începe cu câtva zeci de mii de telespectatori și termină cu 220.000 telespectatori (rating 1,9%, cotă de piaţă 4,6%). Ea are un TBIndex de 270,3, ceea ce înseamnă că este de 2,7 ORI mai populară ca emisiunile medii ale TV 2. Pe scurt, în timp ce emisiunea Pleșu-Liiceanu pierde zeci de mii de spectatori, Mitică cucerește sute de mii. Concluzia lui Damov: pe segmentul de programare dat, emisiunea Pleșu este o frână, în timp ce ”D’ale lui Mitică” o locomotivă. Concluzia mea: emisiunea plictisește până și publicul țintă. Acesta ar fi, conform altor sondaje, în majoritate intelectuali peste 50 de ani.

Petru Barbu comenta în ”Adevărul” aceeași emisiune:

Dialogurile lor mi se par nişte exerciţii de narcisism. Admiraţia orgoliului în faţa oglinzii este o boală grea pentru intelectualul român care se plânge că nu este înţeles de popor. Mă tem că plictiseala se va instala curând nu numai în rândul telespectatorilor, ba chiar şi între cei doi prieteni. Astfel de discuţii la TV îmi amintesc de studentul Trofimov, personajul lui Cehov din „Livada cu vişini”, care trăia o mare dezamăgire: „Marea majoritate a intelectualilor pe care îi cunosc nu caută nimic, nu fac nimic şi nu sunt în stare să muncească. Nu se trudesc să înveţe, nu citesc nimic serios, nu fac absolut nimic. Toţi îşi iau nişte aere grave, fac nişte mutre întunecate şi vorbesc numai despre lucruri importante, filosofează, în timp ce, în văzul tuturor, muncitorii se hrănesc ca vai de lume…” Şi tot Trofimov spune resemnat: „Noi doar filosofăm, ne plângem de plictiseală şi bem votcă.”

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Ideologia românească a secolului XXI povestită pe înţelesul tuturor

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 7-02-2011 | 4 Comentarii

România nu are ideologii. Are, în schimb, poveşti. Cum ar fi:

[youtube]RFrseuGamt0[/youtube]

Paris si Vastang, doua personaje ce joaca rolul medieval al cersetorilor pusi sa se infrunte intr-un turnir

„Mă Paris, haide mă! Arde-l! Dă-i Parise!” Umbra unui deget ce apare şi dispare din cadru arată că filmul a fost probabil făcut cu un telefon celular. Scena se petrece pe marginea unui şosele, lângă un lan de porumb. Maşini trec grăbite în fundal către treburile unei zile de vară. Imaginile sunt şterse. Pe un petec de iarbă crescută în voie, presărată cu gunoaie, doi bărbaţi peste 50 de ani, unul înalt, chel, cu mustaţă şi cizme de cauciuc în picioare, celălalt pipernicit, cu coastele ascuţite împungând prin cămaşa cadrilată decolorată, deschisă adânc la piept, se fugăresc cu paşi de cocoş beat. Poartă mănuși de box „Champs”. Încurajaţi de un tip mai degrabă gras decât solid, cu o dicţie ce ar putea fi foarte literară dacă nu ar scăpa câte o vocală de Ferentari, cei doi aruncă pumni în vânt. Strivit însă mai mult de greutatea adversarului decât de forţa loviturilor, Paris cade a pământ. Arbitrul se crăcănează peste el şi începe numărătoarea în engleză. Mişcă palma în sus şi în jos, cu degetele răşchirate, ca la meciul George Foreman-Muhammad Ali din Congo, vestitul Rumble in the Jungle: „sics, sevăn, eit, nain, ten, nacaut, nacaut!”

Horia Roman Patapievici, tuns ca Ralph Fienes in The English Patient, stă pe un scaun pe scena Ateneului. Papionul este puţin răvăşit, cum stă bine unuia care a uitat deja că poartă papion. E înconjurat de câteva figuri estompate. „Venusienii europeni nu au fost dintotdeauna venusieni… Aş vrea să evoc e genealogie marţiană europenilor…”

Sergiu Nicolaescu, o umbră a fostei sale imagini de bărbat fatal. Gura pungită, un început de guşuliţă de bătrânel. O pereche de orchelari uriaşă ascude ochii probabil prea ridaţi pentru a fi arătaţi camerei. Joacă totuşi rolul preferat, de demnitar din tabăra opusă românilor. În această scenă e un înalt ofiţer german. Ascultă peroraţiile lui Antonescu despre nevoia de a apăra viitorul românilor chiar printr-o alianţă cu ruşii….

[youtube]xez8Y5-eiTQ[/youtube]

„Domnule General, alături de armata română Legiunea vă urmează şi dumneavoastră ştiţi că vă puteţi sprijini pe forţa a unui milion de cămăşi verzi gata să învingă sau să moară. Trăiască Generalul Antonescu” Ura, ura, se aud mulţimile surprinse pe pelicula alb-negru cu braţele ridicate şi căciulile de oaie în vânt. Vocea lui Horia Sima are o dicţie perfectă…

România, aşa cum e văzută pe aceste clipuri de pe You Tube nu vorbeşte în ideologii. Ea este un playlist de poveşti. Meciul de box al lui nea Paris cu Olandezu. Patapievici educând masele. Vocea de metal a lui Horia Sima trimiţând fiori prin oase. Sergiu Nicolaescu trecând ca o stafie prin istorie, când legionar roman, când Mircea cel Bâtrân, când paşă, când Carol I. Cu cât derulez mai mult imaginile, cu atât îmi dau seama că România e un turn Babel de pulsiuni şi pasiuni, nu de idei şi argumente. E lume ce amestecă mai multe lumi într-un consumism experienţial fascinant ca filmul Cronicile lui Riddick, populat de Necromancerii Morţi-Vii.

E şi o lume ca în picturile groteşti cu cerşetori ale lui Breughel, în care beţivi ca Paris sunt grosier luaţi în râs. Dar şi o lume obsedată de un naţionalism de manual şcolar. O lume în care intelectuali vestiţi pentru că sunt renumiţi ţin prelegeri banale despre lucruri ce par profunde pentru că sunt spuse. O lume fanatizată de visul supraomului şi al scufundării totale în masa dedicată unui ideal al renaşterii prin violenţă. O lume ce respiră obsesiile epocii electronice, de gen Muhamad Ali ori Clint Eastwood.

O societate modernă ce poate fi şi arhaică în timp ce este şi modernă. Este ca un copac arhaic, ce a crescut printr-un gard de plasă modern. Prin în el, a devenit parte din acel gard. Gardul, la rândul său, a devenit parte din copac.

În fine, România nu are ideologii, are obsesii. Ele nu se pot vindeca decât prin verbalizare, prin anamneză. Ideologia românească contemporană este una metaficţională, este o înţesălare de aventuri, personaje, acţiuni, în continuă mşcare şi transformare. În ele vedem cum Quasimodo se metamorfozează în Cassius Clay. Aflăm cum magistrul de retorică Panurge, tovarăşul de aventuri al lui Pantagruel, meşter în retorică şi silogisme, inclusiv într-o limbă de dânsul inventată, a devenit star de televiziune. Vedem ce ar fi putut ajunge Clint Eastwood dacă s-ar fi născut daco-roman.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Vacile Sacre ale României Culturale – recenzie de Lavinia Bârlogeanu

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 4-02-2011 | 0 Comentarii

Testarea adevarului cartilor sfinte prin aruncarea pe rug. Pedro Berruguete

Critica volumului Idolii forului a fost uneori virulentă. Lavinia Bârlogeanu propune în Observator Cultural o explicație foarte interesantă pentru aceste răbufniri. Avem de-a face cu ”violență sacră,” necesară ranforsării miturilor centrale ale culturii române. Cu alte cuvinte, asistăm la o ”biciuire” sacrificială a celuilalt, menită întăririi identității clasei sacerdotale ce mânuiește biciul.

Idolii forului reprezintă un cîştig incontestabil în planul reflecţiei şi al atitudinii, la care merită să revenim cu o scurtă exegeză. A nu recunoaşte sau, mai mult chiar, a ironiza acest cîştig sînt acte împotriva culturii şi democraţiei, în subteranul cărora mocneşte o anumită formă de violenţă. Animozitatea faţă de autoriiIdolilor pare să rezulte din ignorarea unui principiu esenţial, care spune că, pătrunzînd în spaţiul public, te supui, în mod automat, tribunalului universal al criticii. Dacă pe marea scenă a culturii principiul enunţat merge la fel de bine pentru Evanghelii şi pentru Critica raţiunii pure, mă întreb de ce n-ar fi valabil şi pentru produsele culturale sau pentru apariţiile la scenă deschisă, ale intelectualilor publici din România. Atunci cînd cineva este o prezenţă constantă a spaţiului public şi lucrează temeinic la consolidarea poziţiei sale de putere, trebuie să-şi asume faptul că, în ochii celor care observă, el se identifică total cu ceea ce face, cu ceea ce spune şi cu ceea ce scrie, fără a mai putea adăuga la toate acestea nimic altceva în apărarea sa. Nu voi vorbi aici despre reacţiile brutale spontane (Ioan T. Morar despre autorii Idolilor forului: „frustraţi doritori de nişte faimă“) sau construite (Alina Mungiu- Pippidi: „…cine demască pe scriitorul Patapievici, eseistul Pleşu şi filozoful Liiceanu? Filozoful Aranyosi, poetul Dobrescu şi alte persoane de specialitate necunoscută ca Ghilezan, Gavrilescu, Momescu etc.? Înţeleg să vină un atomist, un matematician, un economist…, dar nu unii ca ei… specialişti în firea poporului român“), de care abundă presa şi mediul virtual. Mă voi referi, pe de o parte, la violenţa originară din spatele acestor reacţii – o formă ascunsă la care se poate ajunge prin depăşirea caracterului „imediat“ al afirmaţiilor şi prin distanţarea faţă de orice consideraţie de ordin moral – şi, pe de altă parte, la violenţa originară care fondează categoria intelectualului public.
Pentru aceasta recurg la o interpretare centrată pe mituri, ştiut fiind că miturile fac posibile anumite observaţii cu privire la violenţa originară a unei civilizaţii, a unei comunităţi, a unei grupări mizînd pe interese comune etc. Faptul că ea este atît de greu de conştientizat se explică prin legătura subterană cu fenomenul sacrului: el este masca „respectabilă“ de pe faţa violenţei originare. Dar în mituri „vedem“ cum grupările se fondează pe violenţă: violenţa împotriva comuniştilor, violenţa împotriva lichelelor, violenţa împotriva mincinoşilor, violenţa împotriva colaboratorilor Securităţii şi, în ultimă instanţă, violenţa împotriva tuturor „celorlalţi“ (să ne amintim expulzarea ritualică de pe scena publică a „marii vinovate a spaţiului politic românesc postdecembrist!?“ Mona Muscă şi de justiţiarul domn Gabriel Liiceanu, unul dintre actorii principali ai acţiunii de eliminare radicală a celei care reprezenta „o ameninţare gravă la adresa unei comunităţi avînd ca ţel suprem curăţenia morală!?“ sau, de ce nu?, reacţia recentă a unui alt justiţiar din aceeaşi categorie, domnul Andrei Pleşu, care deschide jocul de-a „ghici cine e conformistul?“ şi, folosind cuvinte cu lame ascuţite pe ambele părţi, brăzdează adînc în obrazul domnului Ion Vianu, pe care-l expulzează „în afara relaţiei“ de odinioară, pentru că, spune domnia sa în Dilema veche cu nr. 362, „ai devenit judecătorul meu… şi nu mă descurc în hăţişul, enorm psihanalizabil, al portretului tău real“. Scos din relaţia comună şi, în acelaşi timp, din zona culturii, domnul Ion Vianu este invitat să-şi facă ordine în „subteran“, muncă ce ar trebui să-l ţină ocupat cam toată viaţa, aşa, ca să nu-l mai „descumpănească“ pe domnul Pleşu „dîndu-l la gazetă“) etc. Iată un tip de violenţă care fondează şi face să funcţioneze în cultură gruparea intelectualilor publici, singurii autorizaţi să se exprime în legătură cu orice problemă. Exponenţii grupării îşi fabrică, astfel, o aură sacră, la strălucirea căreia participă şi voci din media, consecinţa directă a acestei amenajări culturale fiind aceea că violenţa lor este considerată doar sub unghi benefic, deoarece este fondatoare, instituie valori. Se trece însă sub tăcere fenomenul de sacralizare aferent (cei care sacralizează nu strigă în gura mare „noi sacralizăm!“, ci o fac pur şi simplu) ori tocmai acest lucru permite degenerarea lui malignă, în sensul culturii fascinaţiei faţă de mistica genialului ce respiră aerul rarefiat al marilor înălţimi. Restul articolului în Observator Cultural

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Primul tiraj al Idolilor forului aproape epuizat

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 16-01-2011 | 2 Comentarii

Editura ne anunță că primul tiraj pentru România al Idolilor forului a fost aproape epuizat. Cartea mai poate fi achiziționată, însă, de pe situl librăriei virtuale Librarie.net la un preț foarte accesibil.

Ediția americană va fi însă disponibilă prin Amazon.com pe un timp nelimitat.

Legăturile pentru ambele ediții mai jos.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Volumul Idolii forului în topul anului 2010 realizat de revista cultura

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 14-01-2011 | 0 Comentarii

Revista cultura a rugat 13 autori, critici și jurnaliști să enumere cele mai importante cărți ale anului 2010. Volumul Idolii forului este menționat de trei ori. Detalii la http://revistacultura.ro/blog/2011/01/cele-mai-bune-si-cele-mai-proaste-carti-din-2010-voteaza-13-critici/

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Profesorul Shafir va prezida un colocviu despre populismul în Estul Europei

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 12-01-2011 | 0 Comentarii

Profesorul Shafir va prezida acest colocviu la întâlnirea organizației European Consortium for Political Research. Propuneri de lucrări pot fi încă trimise prin intermediul sitului conferinței ECPR. Acesast se va ține în Islanda, la vară, august 25-27.

In the last twenty years, transition in Central and Eastern Europe has proved to be more problematic that expected by analysts in the early 1990s. After two rather short periods of democratic enthusiasm and institutional consolidation, virtually all the countries in the region have been confronted to various shapes and degrees of populism. Our panel will try to identify the specificity of Central and Eastern European Neo-Populism by answering to series of questions such as: – How can one define Populism and determine the differences between Populism and Neo-Populism? – Is Central and Eastern Europe a more suitable framework for the development of Neo-Populism (like Latin America was in the 1960s?) – What are the main peculiarities of this region’s Populism? – Is there, in fact, a rather unitary phenomenon in Central and Eastern Europe or do we deal with a series of divergent phenomena? – How are Central and Eastern Europe (Neo-)Populism(s) connected to their Western European, Latin American, Eastern Asian or Western African counter-parts? Copy-paste or redrawing? – What are the main connections between regional Populism and Nationalism, Nationalist and Internationalist Communism, Fascism, Anti-Semitism, Racism, “Autarchism” and other “-isms” abundantly present in Central and Eastern Europe? Panel applicants are expected to deal with specific issues under the general frame of these topics in a precise, coherent and concise manner.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Junimsmul și adevăratul spirit critic

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 25-11-2010 | 0 Comentarii

Nicolae Stan publică în Viața Românească un foarte interesant studiu despre dimensiunile necunoscute ale spiritului critic junimist. Cultivarea ”metodei” și a ”regulei” pare a fi divorțată de metoda democratică iar ideologia rațunii de stat poate duce la autoritarism. Nicolae Stan sugerează, deci, că junismul a pierdut spiritul critic pe drum, așa cum se întâmplă și acum când vorbim despre modernizare, uitând ce înseamnă cu adevărat esența ei: pluralitate, relativizarea perspectivelor, dialog, refuzul răspunsurilor date în numele oricăror ”transcendențe”…

Cu un ochi detaşat am dorit să luminez paradigma modernă în care se desfăşura actul politic european în acele timpuri, şi pe care, din raţiuni specifice, politicienii conservatori români îl împlineau cu nostalgii ale unei puteri pastorale care-şi călăuzeşte turma încă ne-luminată: „Eu admit supunerea la voinţa poporului, cu rezerva însă că în orice moment să pot cerceta dacă acea voinţă nu este rătăcită ş…ţ. Aceia care au primit o cultură mai înaltă, aceia au datoria sacră de a veni, când poporul e rătăcit, să-i zică: nu merg după tine, tu ai facultatea de a simţi răul – de a suferi, n.n., N.S. -, leacul rămâne la mine să-l indic – prin acţiunea doctrinei administrative a poliţiei, n.n., N.S.-, iar datoria ta este să-l urmezi” – prin supunere faţă de ştiinţa atotcuprinzătoare a poliţiei, n.n., N.S.-15.
Acest cult al metodei însuşit de junimişti pare a nu conduce la dialog – în sensul gadamerian -, deoarece ar însemna ca purtătorii de metodă să se metamorfozeze structural în ceea ce nu pot fi, ajungând la înţelegere, la „fuzionarea orizonturilor”. Or, cei care folosesc exclusiv metoda nu au învăţat încă să întrebe deschizându-se, în acelaşi timp, către cel care primeşte întrebarea, ci ei pun întrebarea captivi propriului sine, închişi : „Cel care caută în vorbire doar ca dreptatea să fie de partea sa şi nu înţelegerea, privitoare la un lucru, va considera, fără doar şi poate, că interogarea este mai uşoară decât formularea unui răspuns. Se dovedeşte, însă, prin noul eşec al partenerului, că, în realitate, cel ce îşi închipuie că le ştie pe toate mai bine este cu totul incapabil să întrebe (…) ştiinţă poate avea doar cel care are întrebări, însă întrebarea cuprinde în sine relaţia opozitivă dintre Da şi Nu, dintre Astfel şi Altfel”.16  Lipsa „relaţiei opozitive dintre Da şi Nu” îi aparţine, din nefericire, şi întemeietorului de limbă literară românească modernă, poetul-gazetar Mihai Eminescu. Angajatul ziarului conservator, Timpul, îşi asumă în modul cel mai clar şi tranşant ideea de raţiune de stat, cu tehnica ei operaţională, poliţia (die Polizei), deşi, pe de altă parte, atitudinea lui gazetărească a survenit din credinţă şi idealism, la antipodul naturii politicianiste româneşti definită şi exprimată întocmai de „perfectul” Constantin Argetoianu: „Scoală-te tu, ca să şed eu.” De pildă, într-un articol din anul 1880, Eminescu face, ca de atâtea ori, distincţia dintre modul de a fi conservator şi modul de a fi liberal: „Sub conservator controlul este cu putinţă în toate afacerile publice, pentru că partidul el însuşi se recrutează din oameni capabili de a controla şsubl.mea: „experţi tehnocraţi”, N.S.ţ pentru cari politica e o afacere de conştiinţă, uneori şi de ambiţie; sub aşa-numiţii liberali însă orice control încetează şi se comit lucrurile cele mai nepomenite, pentru că elementele din cari se recrutează roşii sunt de acele pentru care politica nu este o afacere de onoare sau de ambiţie, ci de pungă”.17

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Despre cele două școli ale lui Noica

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 23-11-2010 | 0 Comentarii

Horia Pătrașcu, un tânar autor preocupat de fenomenul Noica și de Școala de la Păltiniș, remarcă pe blogul personal faptul că există cel puțin încă o ramură de intelectuali ce au descins (și s-au despărțit) de Noica, cea reprezentată de Vasile Dem. Zamfirescu, autorul unui Jurnal despre Constantin Noica sau de Alexandru Paleologu, autorul curajosului tom Amicus Plato: Despărțirea de Noica (descarcă textul integral de la Liternet.ro).  Aceată ramură este importantă și influența sa trebuie reconoscută în contextul discuției despre modelul intelectual dominant în cultura română ce constituie și obiectul Idolilor forului. Conform lui Pătrașcu:

Nu ştiu câtă lume ştie că există şi un alt „Jurnal de la Păltiniş”. Este vorba de Jurnalul despre Constantin Noica, publicat în două ediţii (În căutarea sinelui, Cartea Românească 1994; ed. a II-a. – Editura Trei, 1999), scris de un alt discipol de-al lui Constantin Noica, profesorul Vasile Dem. Zamfirescu. Câteva cuvinte despre autor: absolvent al Facultăţii de Filosofie, al Facultăţii de limbă germană, cercetător ştiinţific la Institutul de Filosofie, la Institutul de Antropologie, profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, profesor la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, director al uneia din cele mai importante edituri româneşti, editura Trei, unul din cei mai importanţi psihanalişti din România, membru al Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale, traducător al lui Freud, Jung şi Kant, coordonator al operelor complete Freud, autor al mai multor cărţi, dintre care le amintesc pe cele mai importante: Între logica inimii şi logica minţii (Cartea românească, 1985. Ed. a II-a. Editura Trei, 1997), Nedreptatea ontică (Editura Trei, 1995), Filosofia inconştientului (2 vol, Ed. Trei, 1998).

Din punctul de vedere al istoriei literare, Jurnalul despre Constantin Noica constituie un document de care este cu totul imposibil să se facă abstracţie. Cu toate acestea, uneori imposibilul în teorie este posibil în practică. Ceea ce constatăm în practică, studiind textele, este că din istoriografia nicasiană lipsesc referinţele la scrierea lui Vasile Dem. Zamfirescu. Nicasologii nu se referă la acest text nici măcar în treacăt, amintindu-l ca pe o altă piesă memorialistică privitoare la Noica… Să acceptăm pentru început, ca ipoteză de lucru că întâmplarea însăşi, şi nimic altceva, a făcut ca acest document să fie neluat în seamă şi să nu intereseze pe nimeni… Am putea spune că venind cu mult în urma acestui prim Jurnal, cartea lui Zamfirescu ar sta pe bună dreptate în umbra acestuia. Poate că Jurnalul de la Păltiniş este cu mult mai valoros decât Jurnalul despre Constantin Noica sau poate că Jurnalul de la Păltiniş este unul exhaustiv, care acoperă şi umple totul, orice altă mărturie dovedindu-se superfluă… Schimbând proporţiile, în aceeaşi logică, nu ar mai avea sens ca ocupându-ne de Socrate să-l mai citim şi pe Xenofon dacă tot l-am citit pe Platon.

Jurnalul de la Păltiniş apare în 1983 la editura Cartea Românească cu doar câteva pagini cenzurate, conform spuselor autorului, ceea ce înseamnă că, în esenţa ei, cartea nu avesese nicio intenţie subversivă sau contrară principalelor directive ale politicii de la vremea respectivă.

Deja o şcoală elitistă, şcoala de la Păltiniş cunoaşte în paginile acestei scrieri o extraordinar de restrictivă prezentare: sunt amintiţi doar anumiţi „elevi” ai şcolii păltinişene, iar dintre aceştia foarte puţini scapă „neexmatriculaţi”. Rând pe rând, cele mai incomode şi puternice personalităţi, care puteau revendica oricând şi pe bună dreptate privilegiul spiritual al apropierii de Noica, sunt eliminate. Există o adevărată artă a ridiculizării şi minimalizării potenţialilor adversari, a descalificării lor ca adevăraţi discipoli şi deci ca potenţiali moştenitori nicasieni. Este cazul lui Vasile Dem. Zamfirescu, Alexandru Paleologu, Petru Creţia, Sorin Vieru. Andrei Pleşu, deşi cu foarte mari menajamente, nu scapă nici el, fiind în cele din urmă demascat ca neîndeplinind cerinţele discipolatului ideal. Cele mai dure atacuri sunt cele care-i vizează pe Paleologu şi Creţia, faţă de care Noica se simţea foarte apropiat, fapt care transpare chiar în primele pagini ale Jurnalului de la Păltiniş.[10] Paleologu mai ales este cel căruia trebuie să i se nege vehement orice relaţie autentică de discipolat cu Noica întrucât la nivel factual el a fost primul „elev” al lui Noica, apoi este autorul unei cărţi despre Noica, luându-i-o astfel înaintea lui Gabriel Liiceanu, al cărui proiect de monografie „Noica” anunţat încă în prima parte a Jurnalului, nu obţine aprobarea maestrului. Cei care nu sunt nici ridiculizaţi, nici minimalizaţi sunt cei care nu prezintă nicio ameninţare, „micii nicasieni” – Andrei Cornea, Th. Kleininger, Sorin Dumitrescu. Pe aceştia, Gabriel Liiceanu îi priveşte cu condescendenţă, părinteşte, raportându-se la ei mai curând ca un maestru sau „descoperitor” al lor. În cele din urmă din şcoala de la Păltiniş nu mai rămâne decât unul singur: autorul Jurnalului însuşi. El este discipolul ideal, discipolul mult aşteptat de către Noica, cel care îl va continua pe maestru, aducând conceptul pe care acesta, fără a-l fi găsit, l-a căutat o întreagă viaţă… Din noua sa poziţie, Gabriel Liiceanu va putea aplica liniştit o nouă tactică de eliminare a rivalilor – îngroparea sub tăcere a oricărui alt punct de vedere, anihilarea prin omisiune a oricărei alte perspective. Această tactică este foarte bine cunoscută în lupta pentru putere politică – descrisă magistral de către Orwell: adversarul trebuie decupat din istorie, din realitatea trecutului prin ştergerea oricărei amintiri despre el. El nu trebuie contrazis, ci pur şi simplu îngropat sub tăcere. Nu poţi reduce pe cineva la tăcere mai eficient decât tăcând tu însuţi asupra lui. Nimeni nu se va îndoi că nu există decât un Noica – Noica lui Liiceanu şi că nu există decât o şcoală de la Păltiniş – cea expusă în Jurnalul de la Păltiniş…

Analiza lui Horia Pătrașcu este foarte incisivă, accentuând faptul că România Jurnalului de la Păltiniș este una etereală, ruptă din hic and nunc, așa cum erau aceste dimensiuni existențiale percepute de românii anilor 80.

În continuare îmi propun să supun unei analize comparative cele două jurnale de discipolat nicasian, cel al lui Liiceanu şi cel al lui Vasile Dem. Zamfirescu…. În Jurnalul… de la Păltiniş „Constantin Noica se poate considera – şi se consideră, cred – un om fericit. Un om fericit este acela care descoperă în toate etapele şi actele vieţii sale un acord subtil între întâmplările acestei vieţi şi sensul pe care el i l-a conferit. (…) El a cunoscut fericirea aproape ca pe elementul unei înzestrări biologice şi a ştiut să o plimbe peste viaţă şi lume cu graţia iresponsabilă pe care nu o au decât sfinţii şi înţelepţii.” … Dacă România lui Gabriel Liiceanu – aşa cum apare în Jurnalul de la Păltiniş – pare o ţară occidentală, liberă, democratică, deschisă, o ţară din care oamenii vin din şi pleacă în Germania, Franţa sau Anglia, o ţară conectată la restul lumii, România lui Vasile Dem. Zamfirescu – mult mai aproape de adevărata ei înfăţişare – va fi zugrăvită ca o ţară închisă, supusă unei dictaturi samavolnice, din care nu se pleacă în Occident decât după un întreg şir kafkian de aprobări şi verificări şi cu un angajament faţă de Securitate al celui care solicită paşaportul. Cine refuză să semneze acest angajament, cine refuză deci colaborarea cu Securitatea – chiar şi în această formă „nevinovată” – îşi refuză sieşi plecarea în străinătate. În acest sens o extrem de interesantă relatare a lui Vasile Dem. Zamfirescu ne dezvăluie „bunele practici” ale epocii şi cât de deschisă era de fapt ţara la acel moment. Astfel, în 1969 solicită un paşaport pentru o bursă DAAD de trei luni în Germania. Totul pare să meargă bine şi chiar foarte bine până într-o zi în care este contactat de un ofiţer de securitate care îi sugerează „destul de clar că plecarea în Germania depinde de bunăvoinţa mea faţă de ei, bunăvoinţă care mi-ar aduce şi alte avantaje, de ordin material”. Încălcând interdicţia de a mai relata şi altcuiva vizita securistului, Vasile Dem. Zamfirescu îi povesteşte lui Noica cele întâmplate, răspunsul magistrului fiind unul extrem de evaziv: „Securitatea nu mai este ce a fost, iar solicitările de colaborare sunt foarte numeroase.” Zamfirescu decide singur să respingă oferta securistului, înfruntându-l: „<> <> mi-a replicat repetând o lecţie de psihologie bine învăţată. (…) M-am enervat teribil, am strigat la el şi l-am întrebat pe un ton ridicat, cum îşi permite să mă facă mincinos. Ne-am despărţit imediat în termeni foarte reci. Chiar a doua zi, m-am dus la Al. Tănase, directorul Institutului de Filosofie, şi, relatându-i totul, l-am rugat să aducă la cunoştinţa secretarului general al Academiei protestul meu împotriva practicilor Securităţii. Aşa mi s-a părut că mă apăr cel mai bine.”[30]

În Jurnalul de la Păltiniş există un du-te-vino între Occident şi România. De cum deschidem Jurnalul dăm peste Andrei Pleşu abia întors din Germania (p. 35) şi peste alte câteva pagini îl vedem pe Noica pregătindu-se să plece în Anglia (p. 43). Puţin mai încolo, Noica se întâlneşte cu traducătoarea în limba germană a Despărţirii de Goethe (p.61). La pagina 158 îl regăsim din nou pe Andrei Pleşu care îi relatează lui Noica „săptămâna petrecută în Germania, în urmă cu două-trei luni, la un oarecare simpozion.” La pagina 163 aflăm că însuşi autorul scrierii a fost în 1971 în Germania (de fapt prima sa deplasare în Germania), iar la pagina 212 Sorin Vieru tocmai a susţinut câteva prezentări în Germania…. Încetul cu încetul, discursul din Jurnalul de la Păltiniş alunecă spre o foarte subtilă şi niciodată numită ca atare apologie a inconfortului, a neajunsului, a lipsei şi a lipsurilor. Bunăstarea ar fi inamicul numărul unu al fiinţei noastre naţionale, scrie Gabriel Liiceanu. Lipsa confortului material este condiţia – necesară – a confortului spiritual. „Unei lumi care nu cunoaşte răsfăţul bunăstării, sau care nu-l poate cunoaşte decât cu preţul renunţării la propria-i fiinţă morală, îi rămâne şansa de a trăi mai autentic, adică mai aproape de esenţa umană, într-un confort al spiritului. Şi tocmai acest lucru i-a apărut lui Noica a fi <>. Orice coborâre în infern poate fi suportată, dacă paradisul culturii e cu putinţă. Şi în mod paradoxal, paradisul culturii putea fi găsit mai lesne aici.” … „Voinţa de cultură este cea care decide asupra împlinirii sau ratării unui destin uman (…) Iar pentru neîmplinirea acestui destin, nimeni nu cunoaşte scuze; de vreme ce <> înseamnă că nici un argument sociologic nu poate fi invocat pentru a-i scuza pe cei ce nu au intrat în cultură sau care s-au ratat, rămânând în ea.”[39]

Atunci când consultăm celălalt document asupra epocii, perspectiva nu mai este deloc roză. Nici măcar căbănuţa filosofului nu este atât de idilică: „… amfitrionul ne prezintă palatul său. Cu câtă mândrie ne spune că poate decide doar el cui să fie închiriate camerele spaţioase, dar căzute în paragină şi care, pe deasupra, par umede. La etaj e camera unde locuieşte şi lucrează domnul Noica. Înăuntru, doar 3˚. Temperatura scăzută s-ar datora, după locatar, doar faptului că nu s-a făcut focul timp de o săptămână. Totuşi, acoperişul e lipsit de pod pe două din cele trei laturi ale sale, aşa încât nu e de conceput că încăperea poate fi locuită într-o iarnă geroasă. Rudimentarele înlesniri de civilizaţie din cameră sunt folosite ca material demonstrativ al teoriei că inconfortului îi lipseşte foarte puţin pentru a se transforma în confort. (…) Plec întristat, dar şi uimit de darul lui C.N. de a transforma negativul în pozitiv sau, mai bine zis, de a vedea întotdeauna doar partea bună a lucrurilor.”

În vreme ce Gabriel Liiceanu se află la Heidelberg cu o bursă de doi ani, Vasile Dem. Zamfirescu continuă să fie refuzat de autorităţile statului comunist. Închiderea societăţii comuniste se deschide doar pentru unii: „[Noica] mă întreabă dacă am mai întreprins ceva cu bursa mea. Răspunsul negativ îl întâmpină cu îndemnul de a continua să încerc, chiar dacă <>. Cu totul firesc vine vorba de G.L., care se află în străinătate.” Pactul cu diavolul este pregătit. Astfel, atunci când i se plânge securistului din cadrul institutului, acesta se oferă să-l ajute în schimbul unui „memoriu” în care să treacă persoanele pe care le cunoaşte în Occident.

Cea mai interesantă observație făcută de Pătrașcu este însă aceea referitoare la caracterul mesmeric, seducător-manipulator al modelului de educație ”nicasian”

În Spaţiul mioritic, Lucian Blaga arată că românii, ca şi alte popoare, au stat sub două influenţe culturale: influenţa franceză şi influenţa germană. Ambele culturi au jucat deci un rol civilizator. Doar că, în vreme ce influenţa exercitată de germani a fost una catalizatoare, înlesnind exprimarea originală a energiilor spirituale, influenţa franceză este una „modelatoare”, impunând o raportare la ea total obedientă… Dacă Jurnalul lui Gabriel Liiceanu – ca şi evoluţia ulterioară a autorului – stă sub „puterea” franceză a magistrului său, Jurnalul lui Vasile Dem. Zamfirescu dezvăluie cealaltă faţă a lui Noica – cea germană – şi puterea sa de influenţă. Gabriel Liiceanu este vizibil marcat de vorbele de spirit ale maestrului, de maximele, aforismele şi sentinţele sale pe care le înregistrează cu devoţiune, în vreme ce Vasile Dem Zamfirescu le notează cu maximă prudenţă şi ironie, neuitând niciodată să le sublinieze – oricât de spirituale ar fi fost – natura lor de „vorbe”.

Apetitul lui Gabriel Liiceanu pentru întruparea „franceză” a spiritului este revelată de slăbiciunea – mărturisită încă din primele pagini ale Jurnalului – pentru Emil Cioran. Mai târziu va recunoaşte că cel de-al doilea maestru al său a fost Emil Cioran, regretând – într-un fel – că nu a fost primul. În vreme ce în Jurnalul de la Păltiniş referinţele la Cioran sunt extrem de dese, în Jurnalul despre Constantin Noica numele acestuia nu a apare nici măcar o singură dată. Dintre marii interbelici, Vasile Dem. Zamfirescu alege – îndemnat într-adevăr de Noica – să se ocupe de editarea operei filosofice a lui Camil Petrescu – Doctrina substanţei, operă în două volume ce stă direct sub auspiciile fenomenologiei husserliene. Nu întâmplător, Gabriel Liiceanu alege dintre germani să se ocupe de Martin Heidegger – traducând din opera sa împreună cu Thomas Kleininger, apoi cu Cătălin Cioabă – adică de cel mai „francez” dintre filosofii germani, de cel care a fost mai curând părintele filosofiei franceze din secolul XX decât un întemeietor de şcoală filosofică în Germania.

Predilecţia pentru fragmentarism, pentru lipsa sistemului (Cearta cu filosofia), pentru eseul filosofic s-a accentuat din ce în ce mai tare la Gabriel Liiceanu, transformându-se în cele din urmă în „literatură personală”. Configuraţia „franceză” a spiritului său a făcut să repudieze – pe urmele lui Cioran – filosofia ca pe un exerciţiu ipocrit şi fără legătură cu viaţa reală. Activitatea sa de editor poartă şi ea urmele acestei sensibilităţi „franceze” pentru fragment, încercare, discontinuitate. În douăzeci de ani de conducere a editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu nu a dat decât operele complete ale lui Emil Cioran. Nici vorba de un Kant, Schopenhauer sau Hegel, nu opere complete, dar nici măcar o operă fundamentală a lor. Lucru greu de înţeles, deşi posesor exclusiv al drepturilor de editare a operei lui Noica, nici până în ziua de astăzi nu există o ediţie critică a operelor magistrului său, cel de la care îşi extrage întreaga legitimitate în lumea filosofică românească. Centenarul Noica a trecut fără să lase din acest punct de vedere nimic în urmă.

De partea cealaltă, Vasile Dem. Zamfirescu a lucrat, în umbră, nespectaculos, dar „nemţeşte”. Operele sale au un caracter sistematic, urmărind – constant – o temă centrală: relaţia dintre suflet şi spirit, dintre natură şi cultură. De asemenea, în calitatea sa de editor, Vasile Dem. Zamfirescu a „ctitorit” în limba română operele complete ale lui Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung. Editura condusă de el are un profil foarte bine conturat – aducând publicului din România operele fundamentale din domeniul psihologiei, psihanalizei, psihoterapiei de care acesta a fost decenii de-a rândul în mod premeditat privat.

Dar Jurnalul lui Vasile Dem. Zamfirescu este cu totul fermecător şi dintr-un alt punct de vedere. El aduce în spaţiul nostru balcanic, exclamativ, al „of”-ului şi „vai”-ului, al „wow”-ului, o cu totul altă aşezare: una în care admiraţia nu este contradictorie ironiei şi în care autoironia – prea des văzută ca simptom al dezabuzării şi blazării – poate însoţi un entuziasm de lungă durată. Citind Jurnal despre Constantin Noica dai peste un don Quijote autoironic – unul care nu încetează să se lupte cu morile de vânt deşi ştie că nu le va învinge niciodată (povestea refuzurilor repetate ale „serviciului paşapoarte”), peste un om care atunci când face un gest absolut eroic şi absolut nobil (acela de a refuza colaborarea cu Securitatea contra plecării la studii) ştie să se ia pe sine în râs şi nu dă glas şi curs unor exclamaţii auto-compătimitoare şi auto-admirative cu care, în aceleaşi condiţii, alţi cronicari ai Păltinişului ar fi umplut pagini întregi.

Ce diferenţă este între narcisismul discipolului abia mascat în elogierea maestrului şi iubirea „critică” faţă de Noica, aşa cum reiese din Jurnalul lui Vasile Dem. Zamfirescu. O iubire care iubeşte văzând defectele, lipsurile, gafele, sofismele, scăderile celui iubit – o iubire mult mai adevărată decât iubirea celui care, lăudându-l pe cel iubit, pe sine caută să se pună-n faţă.  Citește restul articolului despre Fețele lui Noica

Vezi și articolul lui Ovidiu Pecican despre Școlile lui Noica.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Gaspar Miklos Tamas e dat afară de la Institutul Maghiar de Filosofie, Istvan Aranyosi explică situația pe Critic Atac

de moderator

Publicat pe 22-11-2010 | 7 Comentarii

Recent, Gaspar Miklos Tamas a fost anunțat că va fi pensionat înainte de vreme de la Institutul de Filosofie al Academiei Maghiare. Noul director al institutului spune că este vorba de o încercare de a profesionaliza instituția, de a aduce cercetători noi, care publică mai des în reviste de specialitate. Dl. Gaspar crede că e vorba de o epurare politică. Un grup de intelectuali maghiari a pornit o campanie de strângere de semnături pentru a cere revizuirea acestei decizii. Sorin Adam Matei, Caius Dobrescu și Michael Shafir au semnat acest apel. S-ar putea ca și alțti autori ai Idolilor forului să o fi făcut, dar nu știm încă cine.

Incidentul face parte dintr-o serie de evenimente ce sugerează că Ungaria este în plină derivă politică și jocurile politice ar putea să fie la baza acestei decizii.

Istvan Aranyosi, un alt autor al acestui volum, a exprimat  o opinie diferită pe forul Critic Atac . El crede că dezbaterea de la Academia Maghiară este vârful unui aisberg pe care generația noastră trebuie să îl confrunte.  El crede că dl. Gaspar Miklos Tamas reprezintă tipul de filosof specific estului Europei ce participă la dezbaterile publice în detrimentul participării la viața comunității profesionale. Acest tip de filosof apare prea mult în presa mondenă și prea puțin în revistele de specialitate, crede Istvan. Desigur, aici se poate spune că dl. Tamas nu mai are nevoie de publicare în reviste de specialitate, pentru că a spus ce a avut de spus. Problema mai delicată pe care o ridică Istvan este dacă cultura intelectuală din care a ieșit dl. Tamas a validat deja demersul său în același fel în care a fost validat demersul altor filosofi europeni sau americani. Biografia sa este, cum știm, una bogată, însoțită de epurări și puneri la index, de participare plenară în viața publică, inclusiv ca politician. Opera sa cu adevărat științifică e mai subțire ca a altor congeneri europeni, spune Istvan. Se poate însă răspunde că pentru o biografie extraordinară e nevoie de un tratament extraordinar? Sau că în acest caz calitatea, nu cantitatea contează? Istvan sugerează că nu putem face excepții, pentru că modele ca d-nul Gaspar Miklos Tamas au puterea de a forma și influența publicul, prelungind hibele comunismului și reacțiilor intelectuale pe care le-a provocat dincolo de granițele lui istorice. Voi ce părere aveți? (Situl Critica Atac a respins cu vehemență această perspectivă. Caius Dobrescu a intervenit și el în conversație, accentuând nevoia unui dialog pe această temă, refuzând poziția confortabilă că aici e vorba numai de politică, nu și de valori profesionale și intelectuale).

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net