Chiar așa, cine pe cine beștelește domnule Pleșu? sau Cum am ajuns Ucigă-l Toaca

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 12-05-2019 | 0 Comentarii

Ion Creangă Image via Wikipedia

Citind editorialul Cine pe cine beștelește?, semnat de dl. Pleșu în Dilema Veche și preluat cu un ”bis” de dl Tismăneanu, în care folosind un ton și un limbaj cel mult șmecheresc pare a vorbi și de Idolii forului,  mi-au venit în minte vorbele cu care se deschide Moby Dick. ”Call me Ishmael”… E în acea propoziție un truc vechi de când literatura, și la fel de eficient pe cât îi este vechimea. Introducerea care ascunde pe cât spune, este de fapt un mod de ademeni cititorul în capcana poveștii… Dl. Pleșu ne face cam același serviciu când referindu-se la Idolii forului se mulțumește să o eticheteze ca o  ”antologie de bombăneli”.  Folosind această isteață categorizare dnul Pleșu pare a face cu ochiul, ca Ion Creangă la sfârșitul ședințelor Junimii. ”Cum pleacă doamna Maiorescu, vă spun una corosivă”.

Mă întreb, deci, dacă nu cumva domnul Pleșu, hazos cum îl știe o lume întreagă, nu a vrut de fapt să ne facă publicitate și ca să nu îl supere pe colegul Liiceanu, a luat cartea la mișto și a pus pe autorii ei la colț cu un limbaj demn de Coana Chirița, ca să ne facă publicitate. Ca vechi disident, sistematic luat la refec de publicații comuniste (Săptămâna) ce îi maculau reputația fără să îi pronuțe numele, domnia sa știe probabil mai bine ca oricine că ”dragostea (sau ura) ce nu își poate spune numele” e mai tare ca cea care o proclami în gura mare pe toate canalele…

Sau poate că mă înșel.  Ca să nu fie niciun motiv de confuzie, și fiind un biet nimeni, fără umor și fără gust pentru cârnații din Pleșcoi, tăiați subțire, să îi simți, ca să îl parafrazez pe Stănică Rațiu, hai să spun lucrurile și mai direct. Sunt pur și simplu uluit de modul în care domnul Pleșu folosește un limbaj cel mult peri-urban pentru a mă acuza pe mine de exact moravurile lingvistice și intelectuale ce îi aparțin domniei sale. Aș vrea să îmi arăte un singur rând scris de mine în Idolii forului sau în Boierii Minții care include cuvinte , aluzii, sau trucuri retorice ce acuză prin etichetarea capricioasă și răuvoitoare a ideilor și intențiilor de genul celor folosite de domnia sa în Dilema Veche. Aș vrea să îmi arăte unde în aceste volume folosesc cuvinte echivalente cu epitetele cu care mă onorează, cum ar fi ”mâgzălește,” ”otrăvește,” ”agitație bilioasă”… Ca și dl. Patapievici, care colportează în Idei și blocaje mitul unui eseu-atac pe care l-aș fi scris despre domnia sa și mai apoi ascuns în burta Internetului, dl Pleșu mă acuză că otrăvesc izvorul discursului public, când cel care se coboară la nivelul unei conversații mult sub nivelul academic practicat în Idolii forului, este nimeni altul decât domnia sa. Ori poate că mi-am pierdut cu totul simțul ridicolului, și o dată cu el cu simțul realității. Vedeți

Francis Bacon Image via Wikipedia

dumneavoastră, când îl invocam pe Francis Bacon în Idolii forului, eu și ceilalți autori beștelim, când domnia sa ne acuză de ”unsuroasă poftă de succes” sau ”spirit de haită”, domnia sa se comportă după toate canoanele exprimării academice recomandate de manualul APA, ediția a 6-a. Acuzarea unui adversar într-un limbaj de mahala ca este mahalagiu este o culme de orwelianism. Sunt îndreptățit să trag această concluzie nu numai de bunul simț și morala elemantară, ci și de observațiile unor cititori ai articolului care se declară fani ai autorului Minimei Moralia și care și-au declarat dezamăgirea față de acest articol cu observații de genul:

Sînt un admirator lucid al dumneavoastră. Şi spun lucid pentru că, îmi place să cred, mi-am păstrat capacitatea de a sesiza, atunci cînd obiectul sau motivele admiraţiei sînt prezente, şi elemente mai puţin demne de a fi admirate. Asta pe de o parte. Pentru că, pe de altă parte, aceeaşi luciditate mă fereşte, sper, de păcatul de a devaloriza ceea ce este demn de a fi admirat doar pentru că o idee, atitudine sau zicere mi se pare discutabilă. Ceea ce ma îndeamnă, îmi dă ghes, să vă adresez aceste cuvinte, legat de articolul dumneavoastră din Dilema Veche, este impresia pe care mi-o lasă că recurgeţi la binecunoscuta metodă de discreditare a adversarului. Cu alte cuvinte mutarea atenţiei de la ce se spune la cine spune (Uite, cine vorbeşte!).

Dar ce îl face pe dl. Pleșu să folosesască această tactică paguboasă, până la urmă, pentru domnia sa? Eu cred că domnia sa vede prea bine subțirimea poziției sale și a ideilor pe care le sprijină și nu are, de fapt, apetitul necesar să se implice într-o conversație reală despre problemele fundamentale ale lumii culturale pe care a format-o în ultimii 20 de ani. În primul rând, domnia sa refuză să discute dacă modelul pe care generația sa și grupul ieșit de sub aripa dlui Noica este unul cu adevărat modern sau nu. Dl. Pleșu, autor al unui volum ce aparține secolului XIV, nu XXI, Despre îngeri, și sponsor al traducerii bibliei în limba română într-un context în care limba română nu are încă diacriticele necesare să apară decent pe mediile digitale, refuză să discute modul în care ideologia domniei sale sau a colegilor săi, cum ar fi Sorin Dumitrescu sau Horia Patapievici, a alimentat, prin modul în care a prezentat ortodoxia și religia ca niște matrici spirituale pentru cultura post decembristă, revirimentul unui ortodoxism fundamentalist și militant ce s-a întors chiar și împotriva sa. Dl. Pleșu ignoră faptul că Idolii forului ridică problema elitismului și kitschului ideologic, propusă de dl. Caius Dobrescu, care sufocă discursul intelectual înalt, în timp ce ignoră discursul social și politic vernacular. Dl. Pleșu categorizează ca simple bombăneli articolul dlui Flonta care discută modul în care transmiterii moștenirii ideilor lui Noica a ignorat perspectivele critice. Problema deficitului de valori cu adevărat democratice în lumea intelectuală de vârf semnalată de dl. Dl. Barbu, este, desigur, o formă de beșteleală, mai ales că numea ca menționa și conceptul de nerostit în arena publică românească, anume ”egalitatea de șanse.” Articolul doamnei Mona Momescu, cealaltă coodonatoare a volumlui, intră, desigur, în categoria mârâielilor, o dată ce ridică problema para-modernității profunde a lumii culturale românești. Iar analiza pachetului restauraționist interbelic propusă de dl. Șerban este un simplu exemplu de comportament de haită, nu? Ca și a lui Alexandru Matei sau Marius Ghilezan care discută probleme importante cum ar fi comercializarea anticomunismului și devitalizarea discursului public.  Ce să mai vorbim de demonstrația făcută de dl. Aranyosi cu date, că opera științifică internațională a domnului Pleșu este sub modestă? Simplă calomnie. Lucian Năstasă Kovacs discută problema degradării actului intelectual? Nu există. Cât despre punctul meu de vedere, anume, că modernitatea românească e înghețată la același punct unde se află cea vest europeană în anu 1600, fiind dominată de idolii cunoașterii medievali, manifestată în opere cum ar fi Despre Îngeri, nu este, desigur, decât o simplă încercare de a încurca prostimea și a sădi zâzanie în lume.

Ca să nu mai întind vorba, mă gândesc ca viitoarea ediție a volumului Idolii forului să se deschidă cu declarația ”Spuneți-mi simplu, Ucigă-l toaca”….

Fragmente din articol și din comentarii

” Un altul, a cărui prestaţie publică se reduce la o carte de bombăneli acre plus o antologie de alte cîteva bombăneli, se mişcă şi el elastic prin peisaj, încercînd să-şi facă un portret prin mîzgălirea cîtorva portrete ceva mai curăţele. Îţi vine să întrebi: cine sînteţi fraţilor? În numele cărei isprăvi personale vorbiţi? De ce vă irosiţi tinereţile aruncînd, otrăviţi, cu praştia? ”

Comentarii ale cititorilor la articolul dlui Pleșu Cine pe cine beștelește…

Dl. Goe

Citesc cu placere articolele d-lui Andrei P. Fara exceptie acestea degaja ceva captivant, o verva, o emotie un sentiment. Sunt gata sa induca dependenta cititorului, oricarui iubitor de vorbe bine tucluite, bine combinate, o feerie de imbinari. Dar dincolo de toata aceasta iscusinta a inzorzonarii fara excese, dincolo de armonia cuvintelor si sensurilor, adevarata fascinatia a articolelor sale rezida in capacitatea d-lui Andrei P., de a-l evoca cumva pe Iona in burta pestelui urias, domnia sa reusind performanta sa fie in acelasi timp si pestele si pescarul. Tema abordata azi nu e noua, este deja un laitmotiv ce-l insoteste pe autor pretutindeni. Orice cititor poate constata ca (si) in articolul de saptamana asta dl. Andrei P. besteleste pe cineva. Si besteleste ca de obicei: rau de tot, adica bine, abitir, cu talent si eficienta. Cei besteliti pot sa se faca mici, mici de tot si sa se duca acasa. Dar cât de mici ar mai putea sa se mai faca, de vreme ce, suntem atentionati discret, ca ipochimenii certati, sunt deja mici, niste nulitati fara nicio autoritate. Deja se intrevede paradoxul. Dl. Andrei P. afirma, si nu avem motive sa punem la indoiala acest enunt in fond discutabil, ca „o regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut”… comparabil cu cel pe care-l bestelesti, se intelege. Prin faptul ca dl. Andrei P. se rafuieste cu o periodicitate destul de riguroasa cu cei besteliti (si) astazi s-ar putea deduce ca acestia din urma au de fapt un statut destul de serios si o autoritate pe care dl. Andrei P. le-o confera contestandu-i. Sa recapitulam: o regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut… (comparabil se intelege). Sa aiba dl. Andrei P. acest statut care sa-i ingaduie sa-i besteleasca in asa hal pe ipochimeni? Eu sper ca nu.

Stelian Cântea:

Sînt un admirator lucid al dumneavoastră. Şi spun lucid pentru că, îmi place să cred, mi-am păstrat capacitatea de a sesiza, atunci cînd obiectul sau motivele admiraţiei sînt prezente, şi elemente mai puţin demne de a fi admirate. Asta pe de o parte. Pentru că, pe de altă parte, aceeaşi luciditate mă fereşte, sper, de păcatul de a devaloriza ceea ce este demn de a fi admirat doar pentru că o idee, atitudine sau zicere mi se pare discutabilă. Ceea ce ma îndeamnă, îmi dă ghes, să vă adresez aceste cuvinte, legat de articolul dumneavoastră din Dilema Veche, este impresia pe care mi-o lasă că recurgeţi la binecunoscuta metodă de discreditare a adversarului. Cu alte cuvinte mutarea atenţiei de la ce se spune la cine spune (Uite, cine vorbeşte!). Nu aş dori să înţelegeţi că sînt de acord cu cei care desconsideră opera unor intelectuali doar pentru ca au convingeri politice diferite. Nu, nu sînt de acord cu o astfel de abordare. Dar, ca om cu o oarecare educaţie, nu pot accepta că afirmarea opiniei mele, bazate pe argumente, convigeri, experienţă de viaţă, nu are nici cea mai mica şansă de a fi auzită, lasă a fi luată în considerare, doar pentru că latura creativă a personalităţii mele nu s-a materializat (încă?) sub forma unei opere scrise. Nu ştiu de ce, dar îmi vine în minte imaginea poetului Adrian Păunescu din anii ’90 cînd apărea în emisiuni de televiziune în spatele zidului clădit din cărţile sale.

Laurie:

De ce trebuie oare sa fii egalul celui criticat pentru a putea critica? Criticii sint arareori creatori (exceptii sint adeseori cei de la New York Review of Books , unde critica e facuta de autori din domeniul respectiv). Marcel Reich-Ranicki nu e un autor de nivelul celor criticati de dinsul (uneori prin tacere, ca in cazul Hertei Müller), neavind in tolba creativa decit altceva decit memoriile (altfel bine scrise), ceea ce nu-l impiedica sa fie considerat cel mai important critic de limba germana de dupa cel de-al doilea razboi mondial). Si eu consider pervers felul in care cei de teapa lui Mircea Badea isi dau cu parerea despre oameni care de bine de rau au realizat ceva in viata, insa pe de alta parte nimeni nu este deasupra criticii, atunci cind ea e obiectiva si nu partinica.De exemplu, dl Plesu crede ca dl Liiceanu e deasupra criticii datorita remarcabilei sale activitati de pina acum. De ce oare nu putem spune ca dialogul cu Herta Müller a fost un esec? Dl. Liiceanu n-ar fi trebuit sa se gaseasca pe scena fiindca era intr-o pozitie ingrata: Pe de o parte editor al dnei Müller, pe de alta parte dispretuit de dna Müller (daca pe buna dreptate sau nu asta-I alta discutie) iar ca editor e destul de greu sa raspunzi la palmele morale ale propriului autor cu palme proprii. Reactia intirziata si iritata a dlui Liiceanu, de a minimaliza activitatea politica a dnei Müller (oare a critica Romania ceausista de dincolo nu era oare mai de apreciat decit a nu face nimic in Romania?) cred nu-i face cinste.

Diego:

Va declar de la bun inceput si admiratia pe care v-o port si stupefactia pe care mi-a provocat-o articolul dvs. Reactia la comentariile celor intamplate la Ateneu nu vi se potriveste, pentru simplu motiv ca ati parut pana acum un adept al adevarului. Eu nu am fost la Ateneu, dar ma asteptam la aceasta reactie generala. Cine mi-a spus ca asa se va intampla? Cele doua aparitii TV ale Hertei Muller pe care le-am vazut acum cativa ani. Cea de la emisiunea Marinei Constantinescu si cea de la emisiunea domnului Stelian Tanase la care a aparut si doamna Mociornita.
Atat doamna Constantinescu, cat si doamna Mociornita, doua prezente o.k. ca remarcabile nu le pot numi totusi, au fost umbrite de cea a doamnei Muller, nu pentru ca acesta si-ar fi propus, ci pentru ca, prin contrast, se vedea multa parere de sine a celor doua mai sus citate. Doamna Constantinescu si-a dat putin ochii peste cap vorbind despre cultura (in ce ma priveste cultura e mai mult decat o fandoseala sau o brosa sclipitoare prinsa in piept si are efecte in lumea reala; e mai „tarie”), Herta Muller vorbea despre dosare de securitate ( o tema de care noi ne-am plictisit: ce-i drept trebuia sa ne catigam si noi painea printre „ei”, nu?). Doamna Mociornita a vorbit despre suferintele (reale!!!) ale familiei sale, a doamna Muller a vorbit despre romani in general si durerile lor.
Va suparat degeaba pe sustinatorii Hertei Muller. Caius Dobrescu nu scrie impotriva domnului Liiceanu, ci pentru Herta Muller si cei care au suferit nu durerea de a nu li se publica manuscrise, ci durerea durerea unor bocanci in cap dati de securisti vanjosi. Iritat ca si dvs., Ioan T. Morar vorbeste despre domnul Dobrescu cu „alde” (ca in „Saptamana” lui Eugen Barbu). Ce a scris Caius Dobrescu in acel articol din Observatorul Cultural spune de prin 1994, de la aparitia primului lui roman. Credeti ca il onoreaza pe domnul Liiceanu sa fie aparat astfel? Adica prin acest limbaj?

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Experții în politică: între traseism și separarea puterilor

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 22-09-2014 | 0 Comentarii

articol publicat in Foreign Policy, ianuarie 2011 în colaborarea cu Adrian Gavrilescu

Este clasa politică românească dominată de oportunişti guralivi și rapace, ale căror singure calificări sunt, așa cum le prezintă presa, apetitul și obrăznicia? Sunt experții împiedicați să își exprime părerea în arena politică? Reprezintă politica românească triumful răului moral asupra valorii intelectuale?

Părearea noastră este că clasa politică din România e nu mai puțin ”expertă” decât ar fi putut-o forma societatea română. Politicieni-experți există în România, chiar dacă nivelul de pregătire al unora dintre ei ar putea fi contestat. Hibele politicii românești sunt mai mult instituționale și culturale, nu personale. Mai precis, dacă politica românească schiopătă, de vină nu este numai calificarea intelectuală a parlamentarilor, ci mai ales imperfecta separare a puterilor în stat, sistemul electoral fals-uninominal și organizarea internă a partidelor ce impun anumite jocuri de putere in parlament. Aceste vicii structurale limitează exercitarea competențelor, atâtea câte sunt, în politica românescă. Problema nu este morala sau inteligența persoanelor, ci calitatea culturii politice și a structurilor.

O privire, chiar și trecătoare, peste CV-urile senatorilor  ne arată că avem o distribuție largă de profesii și experiențe intelectual-profesionale în Senat și că mulți senatori se ocupă de lucruri pentru care au o pregătire cel puțin decentă. O problemă mai delicată este, însă, folosirea judicioasă a abilităților lor.  Ani la rând, anecdotica analizei politice, aşa cum era ea concepută în paginile publicaţiilor sau în jurnalele televiziunilor, a reţinut multe cazuri de parlamentari aflaţi în comisii nepotrivite. Pe lista noastră observăm, de pildă, că Sorina Plăcintă (PDL), un inginer textilist, a fost plasată la comisia de politică externă a Senatului, sau că un inginer mecanic, Petru Bașa (PDL), la cea pentru relaţia cu UNESCO. Actorul Mircea Diaconu (PNL) face parte din comisia egalității de șanse iar doctorul Pașca (PNL) a fost plasat la privatizare. PSD-ul nu este, desigur, nici el lipsit de incongruități, cum ar fi Ilie Sârbu, care a absolvit seminarul teologic și a fost consilierul economic al mitropoliei Banatului până în 1989, pentru a deveni mai târziu om de afaceri, ministrul agriculturii și acum membrul comisiei pentru agricultură a Senatului. Dincolo de comicul unor situaţii de acest gen, partidele parlamentare par să fi acceptat măcar înm parte necesitatea concordanţei între competenţele profesionale ale unui deputat sau senator şi locul acestuia în mecanismul politic de tip parlamentar, încercând să renunţe treptat la parlamentarul omniscient, gregar, infailibil, logoreic şi radical, de gen Gheorghe Dumitrașcu, de acum 20 de ani.

Cu alte cuvinte, în evaluarea raportului expert-generalist în politică, trebuie să ne distanțăm de patima categoriilor artificiale și de pericolul metodei de documentare anecdotică. Nepotrivile menționate mai sus sunt mai puţin imputabile parlamentarilor în cauză, din moment ce logica de partid îi distribuie într-un organism parlamentar sau altul, indiferent de competenţele personale sau experienţa profesională.  Desigur, astfel de afirmații rămân vorbe goale fără un studiu definitv asupra problemei. Statistica ar trebui să se ocupe de compoziţia actualului parlament, furnizându-ne informaţii precise asupra categoriilor de studii ale membrilor legislaturii, de vârstă, diviziunilor pe sexe, categoriilor profesionale, numărului de partide schimbate etc. Din păcate, acurateţea unor asemenea statistici continuă să fie afectată de cv-urile trunchiate oferite de parlamentari pe web, care impresionează prin vieţile profesionale decupate selectiv, din care lipsesc ani întregi. Un calcul sumar, bazat pe datele existente pentru cele trei partide importante din Senat (PDL, PSD și PNL), ne sugerează însă cel puțin două concluzii preliminare. Una, este că ”experții”–cei care activeză în comisii ce se potrivesc cu pregătirea lor–par a fi o minoritate în Senat. Aproape două treimi (65%) din senatori fac parte din măcar o comisie care nu se potrivește cu pregătirea lor ”de bază.” Diferențele între partide fac această poveste și mai interesantă. Aproape jumătate (48%) din senatorii PDL sunt ”experți,” față de numai o cincime din PSD-iștii (21.4%). PNL-iștii sunt undeva la mijloc, numai o treime dintre ei (31.8%) putând fi considerați ”experți”.

Experții sunt traseiști

Cea de-a doua concluzie ar fi că expertiza este asociată într-o anume măsură cu traseismul politic. Surprinzător, sa nu, 7 din cei 12 traseiștii – senatori care au sărit de la un partid la altul sunt ”experți.”  Proporția de 60% de experți a traseiștilor este la antipodul situației pe care o regăsim la senatorii loiali. Acolo, lucrurile stau exact pe dos. Numai o treime din senatorii care pot fi considerați loiali (33 din 102) activează în comisii ce se potrivesc cu profilul lor intelectual și profesional. Se poate deci spune că senatorii ce au mai mult capital intelectual sunt mai tentați să își vândă marfa clientului care oferă mai mult?

Răspunsul definitiv la această, și la celelalte întrebări explorate mai sus, trebuie dat de studii mai aprofundate asupra problemei. Până atunci, atenția observatorilor, a presei și a publicului trebuie să se concentreze asupra problemelor de structură. Unele dintre ele țin de modul în care se legiferează și se guvernează în România. Indisciplina votului, mandatele devenite irelevante prin transferul la alte grupuri parlamentare, calitatea precară a procesului legislativ şi durata acestuia, plus pletora de legi promulgate handicapează grav politica românească. Acestea sunt însă probleme în parte culturale și procedurale, ce pot fi rezolvate din mers. Mai grave sunt problemele ce țin de fundamentele politicii româneși. Sistemul electoral, de pildă, a fost modificat de câteva ori fără să se schimbe nimic. Votul uninominal este o posibilă metodă pentru responsabilizarea atât a partidelor, cât și a deputaților, dacă ar fi luat în serios. Așa zisul vot uninominal românesc este însă unul proporțional cu alt nume. Separarea strictă a puterii judiciare și acordarea de puteri reale Curtții Constituționale și Curții Supreme de Justiție, ar fi un alte măsuri ce ar face expertiza un factor decisiv în politica românească. Deocamdată, Curtea Constituțională oferă decizii pe care unii le consideră consultative. În fine, un al treilea punct central pentru a reforma politica românească ar fi o reală reformă constituțională, care ar reașeza relațiile dintre ramurile puterii, mai ales dintre cea executivă și cea legislativă. Numai aceasta ar da parlamentului puterea de de a conduce, nu de a fi condus. Numai atacată din aceste direcții, s-ar transforma problema ”expertizei” dintr-una personală, într-una structurală.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Cadoul perfect de crăciun sau anul nou: volumul Idei de Schimb de Sorin Adam Matei, autorul Boierilor Minții

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 15-12-2013 | 0 Comentarii

Idei de schimb de Sorin Adam Matei

Volumul Idei de Schimb (http://matei.org/idei), subintitulat ”Cum ar fi dacă grija intelectualilor ar fi pedagogia, nu teologia, a politicienilor canalizarea satelor, nu terminarea doctoratelor, iar a clerului iubirea aproapelui, nu a trecutului,” este o analiză critică a unor date și fapte ce s-au acumulat în ultimii 20 de ani și care relevă o imagine paradoxală despre România. Progresele făcute în unele domenii au pus într-o lumină și mai puternică carențele socio-culturale ale post-comunismului românesc. Cartea poate fi achiziționată imediat prin Internet, in orice format, de la cel pe hârtie la cel electronic. Vizitați Idei de schimb, pagina de prezentare și vânzări.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Două noi cărți de Istvan Aranyosi

de moderator

Publicat pe 1-08-2012 | 2 Comentarii

Colaboratorul volumului Idolii forului are în pregătire două volume de filosofie, amândouă la edituri foarte prestigioase.

The Peripheral Mind. (“Mintea periferica”) va aparea la editura Oxford University Press. Cartea scoate in evidenta neglijarea potentialului rol empiric si conceptual al sistemului nervos periferic si centrarea exclusiva pe rolul creierului in intelegerea fenomenelor mentale in filosofia contemporana a mintii. Autorul critica acest “corticocentrism” prezent atat in literatura filosofica, cat si in cea a neurostiintei. Potrivit ipotezei filosofice a autorului, starile mentale, atat cele dominant cognitive (gandirea, memoria, imaginatia, etc.) cat si cele dominant fenomenale (durerea, proprioceptia, perceptia tactila, starile emotionale, etc.) sunt realizate de module extinse ale sistemului nervos si cel hormonal, nu numai de o regiune sau alta a creierului. Astfel, autorul considera ca recentele abordari bazate pe “cautarea unei regiuni a creierului care este locul ultim al experientei constiente”, se intemeiaza pe o prejudecata. In cele noua capitole cartea ofera numeroase argumente si abordari originale care duc la o reinterpretare a unei substantiale parti a literaturii filosofice asupra fenomenelor mentale, autorul imbinand speculatia filosofica, analiza conceptuala si datele empirice din neurostiinte.

“Piesa de rezistenta” a volumui este o discutie extinsa a caracterului multi- si inter-modal al starilor somato-senzoriale, in speta interactiunile dintre perceptia tactila (atingerea activa si pasiva), proprioceptie (simtul pozitiei, orientarii si posturii corpului, a tensiunii musculare, a numarului de segmente ale corpului) si kinestezie (simtul miscarii propriului corp). Pe baza analizarii unor cunsocute iluzii tactilo-proprioceptive, precum “iluzia lui Aristotel” (iluzia de a simti atingerea a doua obiecte, pe care o avem atunci cand avem degetele de la maini incrucisate si suntem atinsi de un singur obiect cilindric intre aceste degete), autorul construieste un argument novator pentru a demonstra ca starile experientiale se extind dincolo de creier, pana la nivelul receptorilor si executorilor periferici. Legat de acest argument, autorul argumenteaza pentru asa-numita “ipoteza somatosenzoriala“ ca alternativa la ortodoxia curenta stabilita de teoria “enactivista”, bazata pe “ipoteza senzoriomotorie”. Aceasta din urma este actualmente cea mai populara abordare asupra explicarii starilor perceptuale si senzoriale, incadrandu-se intr-o traditie importanta ai carei principali reprezentanti sunt fenomenologul francez Maurice Merleau-Ponty si psihologul american James J. Gibson, parintele psihologiei ecologice. Potrivit ipotezei senzoriomotorii, actiunea (comportamentul), sau reprezentarea automata a potentialei actiuni (Gibson, Noe, Hurley, etc.) joca un rol constitutiv in perceptie. Aranyosi argumenteza ca, desi foarte populara, aceasta ipoteza nu se sustine nici conceptual, nici empiric. Ca alternativa, Aranyosi sustine ipoteza somatosenzoriala, potrivit careia actiunea (comportmentul) joaca doar un rol cauzal in perceptie si senzatii, rolul constitutiv jucandu-l evenimentele care au loc la nivelul nervilor periferici aferenti (senzitivi) ai sub-sistemului somatosensorial (proprioceptie, kinestezie, durere, senzatii termice, etc.).

In capitolul final Aranyosi ofera si cateva speculatii si analize in domeniul neuro-eticii. Astfel, autorul ofera o serie de argumente originale legate de problema acceptabilitatii morale a avortului in contextul datelor empirice asupra dezvoltarii nervoase a fetusului si de problema acceptabilitatii morale a cererilor de amputare a unui membru, adresate medicilor de catre pacienti suferind the diverse dereglari ale auto-perceptiei integritatii corporale.

God, Mind, and Logical Space (“Dumnezeu, Minte si Spatiu Logic”) va fi publicata la editura Palgrave Macmillan. Lucrarea acopera mai multe subdomenii ale filosofiei: metafizica, filosofia religiei, filosofia mintii, filosofia limbajului si logica. Tema unificatoare este dezvoltarea unei conceptii neortodoxe asupra notiunii de spatiu logic, cu aplicatii in filosofia mintii si in filosofia analitica a religiei. In teoriile standard asupra bazei ontologice a logicii modale spatiul logic este definit, in general, drept spatiul tuturor posibilitatilor. Originile aceastei conceptii standard sunt in mod clar identificabile in filosofia lui Leibniz. Sintagma “spatiu logic” apare pentru prima oara in fizica, in contextul termodinamicii generalizate a lui Ludwig Boltzmann (in germana logischer Raum), iar mai apoi in filosofie, in opera lui Wittgenstein, Tractatus Logico-Filosoficus. Potrivit propunerii lui Aranyosi, avem nevoie de o notiune de spatiu logic mult mai cuprinzatoare decat cea standard, pentru a putea oferi o analiza a tuturor enunturilor cu continut modal (adica enunturi care contin operatorii logici “este posibil ca” si “este necesar ca”). Autorul denumeste principiul care sta la baza analizei tututor enunturilor de acest fel “Totalitarism Logic”. Astfel, “spatiul tuturor posibilitatilor” este inlocuit in sistemul propus de catre Aranyosi cu “spatiul inchis sub toate operatiile logice supra propozitiilor” sau “plenitudinea absoluta”.

In prima parte a volumului autorul elaboreaza aceasta noua conceptie de spatiu logic si propune a doctrina numita “Logicalism” (a nu se confunda cu doctrina in filosofia matematicii numita “Logicism”, potrivit careia matematica este reductibila la logica), care consta in trei teze ontologice:

Egalitarismul Logic (toate obiectele si starile de lucruri in Spatiul Logic au un “drept egal la fiinta”, adica nu exista vreo ratiune de a discrimina pozitiv/negativ o regiune sau alta a spatiului logic in termeni de existenta/nonexistenta),

Relativitatea Existentiala (existenta este un termen relativ, adica nimic nu exista pur si simplu, ci totul exista relativ la o regiune a Spatiului Logic, anume regiunea care descrie respectivul lucru ca existent) si

Deflationismul Ontic sau teza “Sein = So-Sein” (a exista-relativ-la-o-regiune-R inseamna a fi descris sau reprezentat de catre R ca existand intr-un anumit fel).

Notiunea de Sein se traduce prin fiinta/existenta, in timp ce So–Sein inseamna fiinta-intr-un-anumit-fel/existenta-intr-un-anumit-fel.

Aranyosi radicalizeaza o teza a lui Ernst Mally (student al metafizicianului austriac Alexius Meinong), cea a independentei So-Sein fata de Sein. Teza lui Mally este ca totul exista-intr-un-anumit-fel (adica poseda So-Sein), indiferent daca exista sau nu (adica indiferent daca poseda sau nu Sein); de exemplu, desi Sherlock Holmes nu exista, el poseda proprietatile de a fi un detectiv, de a fi foarte inteligent, etc.. Propunerea radicala a lui Aranyosi este o teza aproape nihilista in privinta Sein: nimic nu poseda existenta dincolo de existenta-intr-un-anumit-fel; de exemplu, nici noi, nici Sherlock Holmes nu existam ca atare, ci doar existam-intr-un-anumit-fel, adica So-Sein-ul epuizeaza Sein-ul.

Partea doua a cartii este dedicata unor probleme din filosofia mintii. Aici gasim si poate cea mai controversata idee a lucrarii, notiunea de “transistenta”. Aranyosi radicalizeaza o teorema a sociologiei, Teorema Thomas, potrivit careia: “Daca oamenii definesc o situatie ca reala, atunci ea este reala in consecintele sale” (W. I. Thomas & D. Thomas 1928). Acest adevar profund enuntat de catre Thomas avea sa fie declarat teorema de catre marele sociolog american Robert K. Merton in 1938 si reprezinta o piatra de temelie pentru ceea ce urma sa devina o influenta scoala sociologica si antropologica, interactionismul simbolic, cu aplicatii in sociologia miscarilor sociale, criminologie, etnometodologie si alte subdomenii ale sociologiei si antropologiei.

Versiunea radicala propusa de catre Aranyosi este o interpretare ontologica a teoremei, astfel ca ea devine

Teorema Logica Thomas: Daca oamenii definesc o situatie nonactuala ca actuala, atunci ea este (a) actuala in consecintele sale si (b) prezenta in lumea actuala altfel decat prin a exista.

Aceasta prezenta-fara-existenta este denumita de catre Aranyosi transistenta. Pe baza acestei teorii autorul elaboreaza diverse aplicatii si abordari elegante ale unor probleme clasice in filosofia mintii si metafizica.

In fine, in a treia parte, Aranyosi propune a alta teza radicala, Panteismul Logic, potrivit caruia Dumnezeu este identic cu Spatiul Logic. Autorul ofera diferite argumente pentru a demonstra ca Panteismul Logic este singura doctrina teologica capabila sa sustina faimosul argument ontologic legat de numele fondatorului scolasticismului medieval, Anselm de Canterbury, un argument a priori menit sa demonstreze existenta lui Dumnezeu pe baza unor premise pur conceptuale. Panteismul Logic este o doctrina revizionista, bazata pe o conceptie impersonala, abstracta, “rece” asupra notiunii de divinitate, incompatibila cu notiunea de Dumnezeu specifica religiilor clasice si “cartilor sfinte”, insa autorul argumenteaza ca este singura doctrina coerenta si capabila sa raspunda nenumaratelor probleme conceptuale si logice cu care conceptiile religioase actuale ar trebui sa se confrunte.

Ambele volume sunt preconizate sa apara in 2013.

Pentru a urmari activitatea stiintifica a autorului vizitati blogul sau academic, la: http://istvanaranyosi.net/news.php

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Ochiul de sticlă al Beatricei

de moderator

Publicat pe 17-07-2012 | 0 Comentarii

Acest articol, de Istvan Aranyosi, unul dintre co-autorii volumului Idolii forului, este publicat la rugămintea autorului. Articolul a fost inițial publicat pe blogul Calculemus.

In urma cu doi ani am raspuns pe blogul Calculemus unui atac importiva mea, cauzat de publicarea capitolului meu din volumul Idolii Forului (redactori: Sorin Adam Matei si Mona Momescu, Editura Corint, 2010). Atacul venise din partea lui Andrei Cornea (“Idoli si idolatri (II)”, Revista 22, 22 Iunie, 2010), care scria la acea vreme:

“Cred că suprema aberaţie din acest volum se află în textul lui István Aranyosi, “Specializarea intelectual: cazul intelectualilor filosofi din România. Un exerciţiu de logică.”.

Ce il deranja atat de mult pe Andrei Cornea? Il deranja faptul ca am scos in evidenta absenta oricarei activitati publicistice recunoscut academice la nivel international al catorva intelectuali “superstar” din Romania numiti “filosofi” fara a avea opera filosofica de o calitate minim acceptabila. In rapsunsul meu de pe blog am dat ca exemplu o carte recenta a lui Horia-Roman Patapievici, care este total lipsita de originalitate.

Ochii Beatricei (photo credit: Humanitas)

Dat fiind ca problema plagiatului este fierbinte zilele acestea, reiau cateva idei aici, impreuna cu pasaje pe care Patapievici le-a “subtilizat” de la alti autori in volumul mai sus amintit.

Andrei Cornea sustinea sus si tare intr-o discutie online cu Sorin Adam Matei ca volumul Ochii Beatricei (Humanitas 2004, 2006), al lui H.R. Patapievici, este scris din perspectiva unui fizician, ca este despre spatii non-Euclidiene, si ca nimeni altul decat un fizician precum d-l Patapievici nu ar fi avut indrituirea si cunostintele sa aiba o asemenea abordare asupra lui Dante.

Problema este ca ideea d-lui Patapievici este preluata, inclusiv metaforele si analogiile, din articolul “On Dante, Hyperspheres, and the Curvature of the Medieval Cosmos”, Journal of the History of Ideas 60.2 (1999) 195-216, scris de William Egginton, acesta din urma preluand si dezvoltand ideea originala de interpretare a lui Dante de la R. Osserman, The Poetry of the Universe (New York, 1995), 112-13). Egginton este departe de a fi un fizician; se ocupa de teorie literara. Ideea insa apare pentru prima oara in Mark Peterson, “Dante and the 3-sphere”, American Journal of Physics — December 1979 — Volume 47, Issue 12, pp. 1031-1035:

“We describe three different methods of visualizing the ”closed universe” S3, and point out language in Dante’s Divine Comedy which suggests that he visualized his universe in the same ways, making his universe topologically S3.”

(Traducere: “Descriem (in acest articol, NB) trei metode diferite de a vizualiza “universul inchis” S3 si scoatem in evidenta pasaje din Divina Comedie a lui Dante care sugereaza ca Dante isi vizualiza universul in acelasi fel, adica tratandu-l, topologic vorbind, drept un univers S3”.)

Desigur, Patapievici ii citeaza pe Egginton si pe ceilalti insa doar la bibliografie, fara sa-i mentioneze in text, sa indice clar parafrazele si sursa analogiilor si sa citeze ceea ce este de citat. Mai mult, se vaita (Ochii Beatricei, pp. 51-52) la sfarsitul cartuliei sale (aceasta avand doar 56 de pagini, adica in jur de 20 mii de cuvinte) cat de rau ii pare ca altii au mai spus exact ceea ce el a descoperit despre Dante. Desi este extrem de improbabil ca cineva sa descopere exact aceleasi idei extrem de ineresante si originale pe care altii le-au scris deja, nu este imposibil; dar este total neprofesional, diletant si ridicol sa insisti sa publici cartea, in special refuzand sa indici foarte exact sursele (cartea nu are note de subsol deloc, cu exceptia uneia care indica faptul ca volumul se bazeaza pe o conferinta sustinuta de catre Patapievici)

Ochii Beatricei a castigat in 2005 premiul Uniunii Scriitorilor din Romania. Nu s-a gasit nimeni sa citeasca volumul inainte ca el sa se publice, sa vada ca ideea principala este a altcuiva, ca ceea ce a adaugat autorul roman este aproape zero. Mai mult, textul publicitar la cartea d-lui Patapievici include exact un pasaj despre hipersfera lui Riemann si o imagine (cea cu atingerea propriei cefe prin intinderea mainii in fata, intr-un unvers cu spatiul extrem de curbat) care ii apartin lui Egginton. Cititorul autohton ramane, dupa obisnuita publicitate desantata acordata autorului roman genialoid, cu ideea ca Patapievici a avut originala idee de a intepreta imaginile descrise de Dante prin prisma notiunii hipersferei lui Riemann, ceea ce este complet fals.

O alta sursa a lui Patapievici, nementionata nici macar la bibliografie, este primul capitol din cartea lui Ioan Petru Culianu, Out of this World: Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein (Boston: Shambala Publications Inc., 1991) — analogia lingurii (vezi citatele de mai jos). Culianu insusi il parafrazeaza pe Edward Abbott, autorul unei faimoase carti care discuta idea unei lumei bidimensionale si a lumilor multidimensionale, Flatland. A Romance of Many Dimensions (1884). Bineinteles, Culianu nu comite plagiatul de care se face vinovat Patapievici in Ochii Beatricei (il citeaza pe Abbott in text, iar analogia cu supa si lingura ii apartine, Abbott utilizand o alta analogie, cea a perceptiei unui triunghi ca o linie dreapta variind in lungime in lumea bidimensionala).

In cele ce urmeaza am sa dau cateva citate comparative din Patapievici, pe de o parte, si Egginton si Culianu, pe de alta, din care reiese foarte clar nivelul de “originalitate” al intelectualului amator autohton. Traducerile din engleza in romana imi apartin. Cartea Ochii Beatricei am cumparat-o online, sub forma de E-book, de pe site-ul commercial al editurii: http://www.libhumanitas.ro/horia-roman-patapievici-ochii-beatricei-humanitas-2010-ebook.html

In cazul in care cineva are dubii ca aceste pasaje indica plagiat, sugerez acesarea paginii Harvard Universitydedicata definirii si analizei tuturor tipurilor de plagiat

Update (11:37, June 16, 2012): 

Un comentator anonim si cu email fals imi atrage atentia ca in varianta tiparita pe hartie a cartii ar exista toate referintele. Nu stiu daca este adevarat, eu am platit cu carte de credit pentru e-book pe situl mai sus amintit al Humanitas. Comentatorul anoni,m sugereza ca din cauza asta n-as fi cinstit, ca sa folosesc un leitmotif din ultimele zile. In cazul in care e-book-ul pentru care am platit pe 11 iulie, a.c., la 19:11, nu contine referintele din textul tiparit sau notele de subsol, imi voi cere banii inapoi de la editıra, iar autorul ar face bine sa se asigure ca versiunea e-book a cartii sale sa corespunda cu cea tiparita.

Dincolo de acestea, daca cineva are curiozitatea sa aceseze pagina Harvard dedicata plagiatului, va realiza imediat ca pasajele de mai sus se incadreaza la “inadequate paraphrase” – cazuri in care se citeaza in text, dar intr-un fel care nu clarifica precis contributia autorului curent versus cel din care se parafrazeaza.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Cartea de Povești a lui Ion Creangă este acum disponibilă ca un ebook Kindle și Ipad (mobi, epub)

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 6-03-2012 | 0 Comentarii

Casa lui Creangă din Humulești

Revista online Pagini.com oferă pentru descărcare imediată Poveștile nemuritoare ale lui Ion Creangă în format multiplu: ebook (Ipad și Kindle) dar și tipărit, pentru Europa de vest și America. Versiunea ebook poate fi descărcată imediat.

Volumul include poveștile

Capra cu trei iezi,

Ursul păcălit de vulpe,

Punguţa cu doi bani,

Povestea lui Harap-Alb,

Povestea porcului,

Soacra cu trei nurori,

Ivan Turbincă,

Dănilă Prepeleac,

Fata babei şi fata moşneagului, și

Păcală,

plus o scurtă biografie.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Idei de schimb, noua carte a lui Sorin Adam Matei, a fost lansată, e disponibilă în format tipărit sau ca ebook (ipad, .epub, kindle, .mobi)

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 7-10-2011 | 0 Comentarii

Volumul Idei de Schimb (http://matei.org/idei), subintitulat ”Cum ar fi dacă grija intelectualilor ar fi pedagogia, nu teologia, a politicienilor canalizarea satelor, nu terminarea doctoratelor, iar a clerului iubirea aproapelui, nu a trecutului,” este o analiză critică a unor date și fapte ce s-au acumulat în ultimii 20 de ani și care relevă o imagine paradoxală despre România. Progresele făcute în unele domenii au pus într-o lumină și mai puternică carențele socio-culturale ale post-comunismului românesc. Printre faptele ce constituie punctele de plecare ale acestui volum se numără:

>>În satele României există 3.200 de școli generale. Multe dintre ele au nevoie urgentă de reparații. În același timp, Biserica Ortodoxă a început construcția unei catedrale mamut ce va costa aproximativ 400 de milioane de euro. Din acești bani s-ar putea cheltui 125.000 de euro pentru repararea fiecărei școli rurale românești.
>>Conform unui sondaj MSN, bărbații români se declară printre cei mai virili din lume, deși sunt printre cei mai predispuși la boli cronice de inimă. Ei spun că fac amor mai des şi că se bucură de el mai mult ca brazilienii şi italienii, în acelaşi timp fiind mai susceptibili să moară de infarct ca ei.
>>Românii din Brașov sunt mai puțin mândri de orașul lor ca imigranții coreeni de orașul lor de adopție, Los Angeles.
>>Accesul la apa curentă în România este comparabil cu cel din Pakistan, iar proporția străzilor pavate pe cap de locuitor este similară cu cea din Guatemala.
>>Copiii intelectualilor români au de 7 ori şi jumătate mai multe șanse de a termina facultatea, faţă de copiii celor ce nu au studii superioare.
>>România are mai multe telefoane mobile la suta de locuitori (120) ca Statele Unite (90).
>>Școlarii români medii citesc mai prost ca majoritatea copiilor europeni. Elevii din clasa a patra citesc mai prost ca elevii din alte 21 de ţări dintr-un eşantion de 35 de naţiuni.

Aceste cifre, strânse din literatura de specialitate sau adunate de Sorin Adam Matei și de colegii săi sociologi din mai multe țări, relevă un adevăr crud. România rămâne o eufemistică „țară în curs de dezvoltare”. Problema „dezvoltării” nu este, însă, una pur materială. Ea este și produsul unei stări de înapoiere intelectuală. Rămânerea în urmă a infrastructurii, chiar și în contextul unei adevărate și încurajatoare revigorări sociale și economice din ultimii 20 de ani, e produsul unei carențe în planul dezbaterii adevăratelor probleme românești. Volumul reunește articole sau rezumate de studii pe care profesorul Matei le-a publicat în perioada 2001-2010 în mai multe ziare și reviste (Evenimentul Zilei, Adevărul, Observator Cultural, Cultura, Esquire, Tribuna, Journal of Communication, Journal of Dispute Resolution). Rescrise în bună parte pentru a crea o imagine globală a problemelor lumii românești contemporane, articolele pun întrebări cum ar fi: ce proiecte social-ideatice promovează România  de după 1989? Cât de potrivite sunt ele cu viața modernă?

VOLUMUL POATE FI COMANDAT IMEDIAT ONLINE ÎN FORMAT ELECTRONIC SAU TIPĂRIT

Ideile din acest volum refuză soluțiile ușoare, șablon, împrumutate de aiurea pentru a impresiona publicul cu orice preț. Ele se opun critic atât clișeelor libertarianismului la modă, care proclamă virtuțile statului minimal, cât și ale radicalismului monden, bun de pus pe tricou, alături de figura lui Che Guevara. Ele interoghează atât anarhismul aproape nietzschean al tinerilor care se refugiază în paradisul artificial al drogurilor și muzicii, cât și cultul moaștelor Sfintei Parascheva. Mai mult, volumul pune o întrebare cheie: de ce nu se potrivesc aceste soluții cu adevăratele probleme ale României?

Articolele au o natura critică și analitică, supunând discuției publice multe alte probleme uitate sau ignorate de elitele culturale și politice, cum ar fi inegalitatea șanselor în educație, disprețul față de lumea rurală, modul în care faima și prestigiul cultural sunt construite în viata publică, felul în care fundamentalismul religios se intersectează cu tehnologia de vârf, venalizarea bisericii și revoluția economiei de piață din România, or faptul că identitatea românească este una hibridă, de frontieră. Faptul că o parte din articole se bazează pe cercetări sociologice și sondaje de opiniei special în care autorul a participat personal adaugă o notă de sobrietate analitică discursului său. Articolele sunt în același timp și chemări la depășirea sechelelor socio-culturale românești, propunând noi modele culturale și de comportament.

O recenzie recentă a volumului Idei de schimb de Lucian Sârbu remarca:

Chipul unei epoci îl întrevezi după cronicile care se scriu despre ea. Asta nu înseamnă că volumul despre care urmează să vorbesc e unul scris de un jurnalist, ci de un sociolog al comunicării, Sorin Adam Matei, cunoscut în România pentru cărțile sale anterioare: „Boierii minții” și „Idolii forumului” (volum colectiv coordonat în colaborare cu Mona Mamulea). În aparițiile precedente Sorin Adam Matei punea sub semnul întrebării paradigma modernizării românești din perspectivă culturală. Concluzia era că în ciuda aparențelor și autocaracterizărilor suficientizante de cultură „europenizată”, „modernă” (chiar „postmodernă”) ș.a.m.d. în realitate spațiul cultural românesc e dominat de niște relații simbolice și de putere de tip neofeudal în care câteva „grupuri de prestigiu” formate din intelectuali lipsiți de o specializare anume (așa-zișii „boieri” ai minții) produc o fascinație cvasi-mistică asupra publicului intelectual de la noi. De aceea autorul preferă să instituie termenul de „paramodernitate” românească, adică o modernitate dubioasă, paralelă, de fapt, cu modernitatea. O modernitate în care un discurs intelectual în aparență foarte actualizat, „adus la zi”, se împletește talmeș-balmeș cu fascinații religioase și atitudini profetice și în care aparenta ancorare în actual a elitelor e dublată de o înțelegere îndoielnică, anacronică, a funcției și rolului social al culturii.

Dacă în primele două volume autorul discuta, așadar, condițiile intelectuale ale modernității românești, în volumul „Idei de schimb” el ajunge să discute condițiile materiale și, din acest punct de vedere, „Idei de schimb” nu reprezintă altceva decât o completare necesară a volumelor precedente. Nu e de ajuns să vedem de ce avem intelectualii pe care îi avem; trebuie să vedem și de ce avem publicul cultivat pe care îl avem.

S-ar putea spune, pe scurt, că volumul reprezintă o radiografie a contrastelor materiale care macină societatea românească de azi. În „Idolii forului” Sorin Adam Matei se întreba de ce nu e posibilă o „clasă de mijloc” a spiritului în România, adică de ce nu e posibilă existența unei masse de intelectuali critici, bine specializați pe felia lor de competență și lipsiți de complexe față de intelectualul-geniu care a citit multe, dar nu s-a specializat în nimic – atât de vizibil în spațiul public românesc? Răspunsul se poate găsi în „Idei de schimb”: pentru că în România, de fapt, nu prea există condițiile materiale necesare pentru crearea unei clase de mijloc în general.

…

Ar mai fi multe de spus, dar trebuie să lăsăm cititorului plăcerea de a descoperi singur toate „ideile de schimb” propuse de Sorin Adam Matei. Și care nu sunt deloc puține. În ceea ce-l privește pe autor cred că „Idei de schimb” încheie o veritabilă operă de disecție cultural-rembrandtiană: începută mai întâi cu „capul” („Boierii Minții”), continuată cu membrele și extremitățile (colecția de eseuri colective din „Idolii forului”) opera de disecție ajunge concret la scormonirea printre intestine, ficați, stomacuri, inimi („Idei de schimb”). Concluzia acestei trilogii sui-generis pare a fi următoarea: pentru a vindeca organismul (cultura română) trebuie mai întâi să-i înțelegem și să-i corectăm mecanismul (eșafodajul social-economic). Suntem pregătiți să o facem? Sunt elitele noastre pregătite să o facă? Iată câteva întrebări al căror răspuns numai deceniile viitoare ni-l vor putea da.

http://www.booktopia.ro/Books/?book=1&bid=8444&reviews=1

Sorin Adam Matei este un universitar american de origine română, născut la Braşov în 1965. În prezent este Associate Professor la Purdue University, Indiana, Statele Unite. A studiat istoria la Universitatea Bucureşti, cu o aprofundare în studii est europene la Budapesta, în cadrul programului european al Universităţilor Californiei şi Wisconsinului. A mai studiat la universităţile americane Tufts (Fletcher School of Law and Diplomacy, masterat) şi a Californiei de Sud (USC, Anneberg School for Communication, doctorat). Este specialist în sociologia comunicaţiilor şi a culturii, analist al relaţiilor dintre forţele sociale şi fenomenul cultural. A publicat zeci de articole ştiinţifice dedicate apariţiei şi răspândirii formelor de comunicaţie şi socialitate virtuale şi este autorul unei serii de cercetări inovatoare despre impactul reprezentărilor mentale asupra percepţiei spaţiilor sociale şi ale celuilalt. Articolele sale științifice au apărut în Journal of Communication, Communication Research, American Behavioral Scientist sau Journal of Computer Mediated Communication. A creat platforme de cercetare și comunicare cum ar fi VisiblePast.net, ThoughtArk.com sau Ubimark.com. Sorin Adam Matei este autorul unei analize detaliate a rolului grupurilor intelectuale în modelarea socieţii post/paşoptiste româneşti. A lansat în cultura română conceptele de paramodernitate şi grupuri de prestigiu. Volumele sale Boierii minţii și Idolii forului au marcat momente importante în dezbaterea de idei despre evoluţia modernităţii româneşti chestionând succesul tranziţiei post-comuniste în lumea culturală. CV la http://matei.org/cv

Volumul reprezintă și o noutate tehnologică, fiind lansat simultan pe Internet, ca un ebook, și în librării. Versiunea tipărită este legată de filme, documente,statistici, și pagini de web prin tehnologia 2d Code, ilustrată de imaginea din stânga. Dacă o scanați cu telefonul mobil, aceasta vă va duce automat la pagina volumului – http://matei.org/url/idei. Acolo puteți comunica cu autorul, cu alți cititori sau puteți comanda atât versiunea electronică, cât și pe cea tipărită

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

István Aranyosi respinge acuzațiile CriticAtac de ”scientism conservator”

de moderator

Publicat pe 12-09-2011 | 5 Comentarii

Socrate Image via Wikipedia

Istvan Aranyosi, autor al unui capitol al volumului Idolii forului,  răspunde pe sitului CriticAtac unui articol ce acuza contribuția sa din Idolii forului de ”scientism conservator”…

Multumesc coordonatorilor CriticAtac pentru a-mi fi acordat posibilitatea de a raspunde articolului cu titlul “Un filosof pur si simplu”, avandu-i ca autori pe Veronica Lazăr si Andrei State, publicat pe site pe 22 noiembrie, 2010. Imi va fi iertata incetineala in a raspunde, sunt ardelean.

Ma mir in primul rand ca niste contributori la un site prestigios, precum CriticAtac, colaboratori la diverse publicatii din Romania, oameni ai caror semnaturi apar in reviste de cultura, etc. au gasit ca trebuie sa discute niste comentarii ale unui om care, practic, nu a publicat nimic in Romania, nu scrie pe Vox Publica sau pe Contributors.ro, etc., scrie doar niste comentarii de utilizator la subsolul unor bloguri (de vreo doua-trei ori pe an!). Sunt magulit ca mi se acorda aceasta atentie nemeritata.

M-a mirat si faptul ca am fost criticat de oameni destul iritati, atat de la “dreapta” (Andrei Cornea si niste bloggeri, “twittereri”), cat si de la “stanga” (CriticAtac). Ma bucur si ca ceea ce scriu uneste “stanga” si “dreapta” intelectuala din tara. Pana si taberele culturale, precum “22” versus “Observatorul Cultural”, pareau a fi cazut la pace cand veni vorba de a critica ceea ce am scris in volumul Idolii Forului.

S-a zis ca ceea ce scriu este “absurd” (Cornea despre capitolul din Idolii Forului) sau ca sunt prost-crescut (CriticAtac despre comentariul meu de utilizator/cititor de blog). De unde atata ofuscare? As putea spune ca nu inteleg, dar as fi nesincer. Cred ca am atins un nerv, iar acest nerv nu mai are de a face nici cu stanga, nici cu dreapta, nici cu grupurile culturale din tara. Ceea ce deranjeaza este ca cineva trece dincolo de obisnuitele discutii care mai de care mai abstracte, mai teoretice, despre “cultura romana”, “reforma”, etc. si intreaba direct: care este baza academica, in termeni de productie intelectuala serioasa (recunoscuta international de catre breasla domeniului respectiv), a auto- sau hetero-intitulatilor intelectuali straluciti romani (sau maghiari)? M-am concentrat pe filosofie deoarece activez in domeniul asta. Ceea ce afirm este ca aceste mari nume sunt niste mituri, niste inventii.

Ma voi concentra acum pe unele afirmatii ale Veronicăi Lazăr si ale lui Andrei State (L&S, in cele ce urmeaza) din articolul lor.

Voi neglija partile care au de a face cu domnul G. M. Tamás (GMT, in cele ce urmeaza) si pe cele care au de a face cu urecherea si caracterizarea mea de catre L&S, nu ca nu as avea destule de comentat in privinta lor, ci din cauza ca nu mi se par atat de importante in comparatie cu afirmatiile mai generale si mai teoretice ale autorilor. Ma voi centra, deci, pe acestea din urma. Voi da cate un citat si il voi comenta scurt.

“Înseşi criteriile distincţiei academice – despărţirea grîului ştiinţific de neghina eseistică – după care se ghidează dl. Aranyosi, criterii care ar fi doar ridicole, dacă n-ar fi şi periculoase, se numără printre acele invenţii de dată recentă ale unui sistem universitar profund aservit intereselor pieţei, asaltat de aspiranţi pe care se străduieşte să-i claseze şi ierarhizeze într-o luptă mereu pierdută împotriva inovaţiilor adaptative ale imposturii.”

Despărţirea grîului ştiinţific de neghina eseistică nu este o inventie recenta. Nu de azi, de ieri se stie ca, de exemplu, Pitagora a ramas influent de-a lungul secolelor mult mai mult prin gandirea sa matematica decat prin misticismul numerologic. Misticismul numerologic a avut influenta asupra unor grupuri esoterice (de exemplu, francmasonii) fara importanta si influenta epistemica, adica fara mare contributie la cunoastere. In mod similar, filosofia, asa cum se practica de mai mult de doua mii de ani, este mult mai influentata de catre Socrate, Platon si Aristotel decat de presocratici. De ce? Presocraticii practicau pseudostiinta, bazata pe speculatii slab fondate empiric. In acelasi timp, Socrate a inventat analiza conceptuala, Platon a inventat ontologia analitica, iar Aristotel etica si bazele stiintelor empirice (nu spun ca presocraticii n-au avut influenta mai tarziu asupra unor stiinte, vezi atomismul si corpuscularismul, doar ca filosofia, asa cum s-a practicat in cea mai mare parte a ultimilor 2500 de ani, incepe cu Socrate). Pe urma, in Evul Mediu, atat in Europa, cat si in lumea Islamica avem de a face cu dezvoltarea unor scoli, cu reguli, cu programe curiculare pentru cam toate domeniile stiintifice de baza care exista astazi (fizica, medicina, matematica, filosofie, etc.). L&S par sa creada ca aceste lucruri tin de ultimii 20 de ani, de procesul Bologna, etc.

“Numărul articolelor nu distingeau un filosof bun de unul prost în urmă cu şaptezeci, cincizeci sau treizeci de ani. (Altminteri, un Wittgenstein sau un Kripke ar fi trebuit, la vremea lor, pensionaţi şi ei de urgenţă.) Poate lucrurile erau pe atunci mult mai simple şi mai fireşti, ori poate doar revistele academice erau mai puţin presate de cei somaţi să-şi construiască cariere.”

Nicaieri nu spun ca numarul articolelor in sine ar distinge un filosof bun de unul prost. Insa numarul zero sau aproape zero al studiilor filosofice publicate poate ar ridica un semn de intrebare. Sau cand cineva scrie un numar de doar 4-5 articole intr-o cariera academica de 40 de ani, articole care se pot considera ca satisfacand un minim standard academic (de exemplu, nu sunt scrise la misto, superficial, cu glumite, cu patetisme in reviste culturale, adica de masa), poate ar trebui sa ne intrebam ce treaba are acea persoana cu viata academica. De ce nu se dedica exclusiv eseului ”cultural”?

“ Însă dl. Aranyosi nici nu-şi închipuie că cineva poate fi capabil să publice în reviste academice renumite, dar preferă să n-o facă, ori s-o facă din alte raţiuni şi după alte ritmuri decît cele dictate de necesitatea urmării unei cariere.“

Asta imi aminteste de o discutie care exista la un moment dat in filosofie, si anume daca se poate un om numi curajos chiar daca nu a fost confruntat niciodata in viata sa cu vreo situatie care ar fi facut posibila manifestarea curajului. Dincolo de asta, nu inteleg : daca poti, dar nu vrei sau daca vrei s-o faci “dupa alte ritmuri decat cele dictate de necesitatea urmarii unei cariere”, atunci de ce mai urmezi cariera respectiva? Ce ar fi sa aplicam aceasta indulgenta a L&S la cazul chirurgilor? Probabil ca un chirurg genial pe placul L&S ar opera pentru prima oara mai peste 15-20 de ani de la terminarea facultatii, dupa ritmul specific geniilor!

“ (…)Aranyosi încarnează, de fapt, portretul noului mandarin universitar, asiduu şi rapace, contemplativ şi tehnocrat. Unui asemenea personaj, lumea îi apare dată numai ca idee, iar pentru a o înţelege mai bine (sau mai corect), îi pare suficient să construiască algoritme interpretative tot mai performante, orice problemă concretă putînd fi descrisă şi rezolvată, în realitate la fel de bine ca şi în minte, în termeni de calcul, altfel spus făcînd cu totul abstracţie de determinaţiile istorice, economice, sociale, politice ş.a.m.d.; în cel mai bun caz, acestea ar trebui considerate ca simpli itemi într-un sistem de derivare.“

L&S supra-teoretizeaza intr-un mod neoriginal (aud asemenea obsesii despre “tehnocratie”, “scientism”, etc. la tot pasul cand vine vorba despre filosofia pe care o practic (cea analitica, dominanta in ultimii 2500 de ani), de la oameni care nu au studiat filosofie, doar autori, precum Badiou) si hilar niste lucruri simple pe care le-am spus. Nu e niciun algoritm performant, calcule, scheme. E vorba de faptul ca in Romania (dar si in Ungaria, de exemplu) sistemul de recunoastere academica nu prea are de a face cu criteriile academice. L&S nu propun nicio alternativa la asa-zisul “scientism” al meu. Inseamna ca ei se simt bine in actuala stare de fapt. Ma bucur pentru ei.

Apropo de cine construieste scheme si derivari predeterminate, v-as sugera sa cititi unele articole de pe site-ul dumneavostra, de exemplu, despre “revolta napastuitilor” din Anglia (spun Anglia, pentru ca, daca ati observat, Scotienii si Irlandezii n-au participat la huliganisme). Ca sa-l mentionez pe d-l GMT, el insusi a cazut prada unei asemenea constructii mentale si unui “algoritm interpretativ” atunci cand, in urma cu cativa ani, dupa ce un cetatean de etnie roma a fost injunghiat la Budapesta intr-un tramvai, a afirmat, fara sa astepte date empirice, ca este un caz de atac cu motiv rasist. Mai tarziu, cand s-a aflat ca cetateanul a fost injunghiat de un co-etnic pe motive de cearta pe bani, d-l GMT si-a cerut scuze, spre cinstea lui. Intamplarea e cunoscuta sub numele de “cazul Mortimer” in presa ungara. (La fel, cei “de dreapta” tind sa aiba scheme si algoritmuri interpretative, de exmplu, cu arabi care sunt autori ai unor crime sau atentate inainte ca datele empirice sa fi sosit). Deci, nu eu sunt acela cu schemele mentale de tip sablon. Slava Domnului, am citit (si am inteles) un pic de filosofie ca sa-mi fac o parere competenta despre o scriere filosofica sau pretins filosofica, fara sa ma uit la numarul de articole publicate de acel autor.

“În general, idealismul acesta analitic este expresia unui apolitism de factură scientistă, care poate sluji orice regim politic; a făcut-o şi o va mai face. Însă el generează, în situaţii de criză, o repolitizare de tip conservator şi elitist, fiind expresia celor care în curînd nu vor mai fi mulţumiţi cu înţelegerea teoretică a lumii, ci vor simţi nevoia s-o şi pună, ştiinţific, în practică.”

Filosofia pe care o practic, cea analitica, nu slujeste niciun regim, deoarece, spre deosebire de unii autori pe care L&S par sa-i placa, se bazeaza pe critica logica, onesta, directa a ideilor, nu pe obscurantism pretentios si pe argumentul autoritatii. Cine a slujit nazismul — Pozitivismul Logic (Carnap, Schlick, Neurath, Popper, etc.) sau Idealismul German si Heidegger? (Precizez ca, de altfel, nu sunt un adept al pozitivismului logic –ma ocup, printre altele, si de metafizica analitica si teologie filosofica, reinvigorate dupa era pozitivista, si sunt mai mult rationalist decat empirist). Pe langa asta, ca sa ma conformez sablonului si cliseelor din citatul de mai sus, parca socialismul se asocia ideii de planificare scientista, iar elitismul de tip conservator obscurantismului misticist, nu?

In fine, ma bucur ca incercati sa teoretizati si sa ma incadrati in sabloanele dumneavostra, sa ma (de)construiti ca pe un tip umanoid, dar sa stiti ca sabloanele nu se potrivesc intotdeauna. Ar merita cateodata sa aruncam o privire si la datele empirice. Pe langa asta, chiar m-ar interesa care sunt ideile L&S despre cum ar trebui sa arate sistemul academic. Poate ii vor explica unui filosof simplu.

Ankara, 6 septembrie, 2011.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Cum a murit comunismul românesc?

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 12-09-2011 | 0 Comentarii

Image via Wikipedia

Vasile Gogea discută pe blogul său anunțarea de Vladimir Tismăneanu a deschiderii unui posibil muzeu al comunismului. În treacăt, Vasile discută și moartea regimului comunist în România, făcând apropos la opinia lui Adrian Cioroianu, care crede că comunismul a fost distrus de bișnițari, nu de intelectualii disidenți (cum ar crede aceștia din urmă).

Părerea mea este că comunismul românesc nu a fost „răsturnat” nici de intelectuali, nici de bișnițari. El s-a uscat pe vrej, ca un bostan răscopt, care a crăpat din cauza putrezirii țesutului intern. Comunismul românesc, ca orice creație omenească, a crescut, s-a maturizat, a îmbătrânit, și a murit de moarte aproape naturală. Spun ”aproape naturală”, pentru ca urmând un scenariu de roman naturalist, rudele mai sarace ale defunctului nu au avut răbdare până la capăt sa își dea ultima suflare, ci profitând de faptul că argații și pălmașii au început să dea cu pietre în geamul dormitorului și să forțele ușa, i-au pus muribundului perna pe față, ajutându-l să se ducă pe lumea cealaltă. (Departe de mine, însă, de a crede în teoria consirației. Cele două evenimente au avut loc în dârdora evenimentelor, fiecare parte reacționând instinctiv la situație. Mai mult, pălmașii și argații au fost foarte fericiți să îi lase pe vătafi și pe bucătari să ia frâiele gospodăriei în mână, atâta timp cât erau lăsați sa fure și ei ce se mai putea din hambar și de pe câmp).

Da, comunismul român a murit ca un bătrân arghirofil.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Unde a spus Sorin Adam Matei: ”Pleşu, Liiceanu şi Patapievici au făcut un fel de cabală şi au interzis accesul noilor intelectuali la popor”?

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 3-09-2011 | Un comentariu

Când împăratul e gol... Image by duncan via Flickr

Cristian Ghinea atacă cu o suficiență rău-voitoare presupusa teorie a conspirației pe care o promovează cărțile ”Boierii Minții” și ”Idolii Forului”. Caracterizarea criticii ideologiei și structurii sociale a grupurilor până mai ieri dominante în cultura română ca o simplă teorie a conspirației este o denaturare grosolană a ideilor mele. Mai mult, faptul că dl. Ghinea face această caracterizare fără cea mai mică încercare de a demonstra că lectura sa este corectă și justificată de textele mele mă face să vă întreb ”unde a spus Sorin Adam Matei lucrul acesta”, ori, și mai potrivit, ”ar fi putut spune Sorin Adam Matei așa ceva?” Dacă ar fi frunzărit măcar paginile Dilemei Vechi, unde apare atacul său, ar fi găsit și acest text, scris imediat după ce dl. Patapievici a dat verdictul pe care dl. Ghinea îl urmează orbește, anume că tot ce aș spune eu nu este decât o derivată a teoriei cabalei universale…

Ecologie, nu tenebrologie

Cea mai mare problemă este interpretarea ideii de grup de prestigiu ca ‚grup mafiot’. Cîţiva dintre comentatorii Dilemei, în special d-nii H.R. Patapievici, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu cred, de exemplu, că volumul meu este o încercare de a explica morfologia şi fiziologia lumii intelectuale româneşti prin lentila teoriei conspiraţiei. În lectura d-lui Liiceanu, de exemplu, cartea mea încearcă să demonstreze că un grup anume, cel pe care domnia-sa îl reprezintă, ‚a acaparat, prin abilităţi de tip mafiot, pîrghiile puterii culturale’. D-l Patapievici adaugă că în cartea mea aş fi afirmat că personalităţile grupului de la Păltiniş sunt ‚consecinţe intenţionate ale manevrelor grupurilor de prestigiu’ care ‚sunt confecţionate în culise, în mod secret şi fără control public, de către grupuri subterane care conspiră’. D-l Andrei Pleşu pare a sugera într-un registru comic-ironic–care face destul de greu de precizat dacă autorul e serios sau nu–că volumul meu îl acuză de a face parte dintr-o cripto-ceauşistă diversiune elitistă, care a construit încă din anii optzeci ‚maligne strategii de dreapta, pentru o dezlanţuită acţiune viitoare de purificare etnică şi culturală’, făcînd liste negre şi conducînd campanii de dezinformare.

Nici unul dintre conceptele menţionate mai sus nu poate fi întîlnit în cartea mea, textual sau perifrastic. Nicăieri în volum nu folosesc termenii de ‚mafie’ sau ‚mafiot’, de ‚culise’ sau ‚manevre de culise’, de ‚liste negre’, ori ‚dezinformare’. Viziunea celor trei pare a ignora eşafodajul sociologic şi istoric al volumului în care propun o ‚ecologie’ şi nu o ‚tenebrologie’ a lumii intelectuale româneşti.

În carte spun că lumea culturală românească se organizează pe criterii ‚paramoderne’, e adică o lume în care oamenii se adună şi se promovează reciproc pe criterii de prietenie şi prestigiu, ca în societatea tradiţională. Valoarea de piaţă, popularitatea, adeseori urmează, în loc să preceadă, acest prestigiu. Mai mult, puterea grupurilor pe piaţă este produsul capacităţii lor de a capta şi controla resurse ne-economice: funcţii şi instituţii de stat, subvenţii, burse şi donaţii filantropice. Grupurile de prestigiu reprezintă, de aceea, polul tare al lumii intelectuale româneşti. La celălalt pol se află o slabă, dar prezentă, piaţă de idei şi producţie culturală. Aceasta, deşi are o anumită autonomie, este încă în parte domintă de o ierarhie de grupuri închise (unele faţă de altele şi faţă de publicul larg).

Grupurile de prestigiu deformează mecanismele pieţei pentru că, deşi ele administrează reviste şi edituri ce vînd produse culturale pe piaţă, nu de aici îşi extrag ele puterea economică ori simbolică în primul rînd. Nu de aici primesc ele ‚semnalul de declanşare’ al lansării unuia sau altuia dintre starurile lor. Grupurile se reazimă pe resurse din afara pieţii şi se folosesc, cînd îşi plasează produsul, de alte metode decît studiul de piaţă.

Restul articolului poate fi gasit la http://www.pagini.com/blog/2010/06/22/ecologie-nu-tenebrologie/ (Dilema nu pare să fi arhivat acest articol)

Într-un interviu pe care l-am dat revistei Tribuna în 2005, mai afirmam:

teoria conspiraţiei presupune că în România anilor de după 1989 a existat o piaţă perfect funcţională de idei, bunuri culturale etc. care a fost ulterior confiscată de grupurile de prestigiu. În fapt, grupurile au precedat piaţa, care a crescut de fapt în crevasele lor. Piaţa e ca un copac care a crescut pe ruinele unui templu căzut în paragină, adaptându-se cum a putut terenului.
Piaţa a fost distorsionată de la bun început de grupurile de prestigiu, pentru că ea a apărut în interstiţiile lor, ca zeii lui Epicur, care trăiau în golurile”materiei. Grupurile au devenit puternice pentru că au lovit publicul nu după, ci cu mult mai înainte de 1989, cu mesajele lor îmbătătoare: naţionalism, postmodernism, ortodoxism, existenţialism-păşunist etc. Ele sunt produsul unei istorii locale, sunt fructul unei evoluţii istorice şi nu au trebuit decât să aştepte să le cadă para coaptă a prestigiului prerevoluţionar în poală ca să o transforme în putere de toate felurile, inclusiv capacitatea de a vinde mai mult şi de a fi auziţi de alţii, după 1989. Vorba lui Woody Allen, „80 percent of success is showing up”, succesul în viaţă e garantat în proporţie de 80% de simplul fapt că ai fost omul potrivit, la momentul potrivit. Din acest punct de vedere, poate că domnii Patapievici, Liiceanu, dar şi alţi membri din diverse alte grupuri de prestigiu, cum ar fi Vadim, Păunescu, Theodorescu etc. sunt tot ce poate să producă mai bun şi mai „tare””cultura română în acest moment şi în această formă.

Restul interviului poate fi gasit la adresa http://www.pagini.com/blog/2010/05/13/cine-e-sorin-adam-matei-e-postmodern-sunt-idolii-forului-o-prostie-de-stanga/ . Un alt articol relevant este ”Ce nu știe împăratul…”

Pentru o analiză a încercărilor de dezamorsare a criticilor aduse grupurilor de prestigiu prin etichetarea ca ”teorii a conspirațiilor” vezi și cărțile Isabelei Iețcu-Fairclough

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net