Miron Cristea și Războiul De Reîntregire a Neamului

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 8-09-2010 | 0 Comentarii

Dorin Tudoran pescuiește acest fascinant detaliu din presa de mai an ce discuta tradiția lipsei de consecvență în BOR.

Într-un articol semnat în Cotidianul, la 3 aprilie 2006, Octavian Paler mărturisea:

“Cineva mi-a arătat, zilele trecute, o copie a circularei pastorale date de episcopul ortodox din Transilvania, la Oradea, la 1 septembrie 1916, după intrarea României în război. În acea circulară, credincioşii erau chemaţi să lupte <<împotriva noului duşman (România) care râvneşte atât de păcătos la ştirbirea şi stricarea hotarelor noastre, venind că cucerească Ardealul>>. Şi cine semna acea incredibilă circulară pastorală? A treia semnătură era a episcopului Caransebeşului, Miron Cristea, care mai târziu, a devenit primul Patriarh în România întregită.”

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Eseu în Sfera Politicii despre Idolii forului

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 8-09-2010 | 0 Comentarii

Acest eseu ridică problema naturii demersului volumlui Idolii forului. Autorul crede că aceasta este, în mod teoretic, nu politic, de stânga. Deși ideea nu este nesuținută, volumul este, totuși, mult mai heteroglos decât ar sugera această  categorizare. Scopul nostru a fost intenționat de a aduce cât mai multe voci în arenă, de a conecta cât mai multe puncte de referință din peisajul intelectual românesc. Ne bucură, însă, receptivitatea generației tinere față de ideile exprimate în volum.

Legatura directa la pagina cu eseul din Sfera Politicii despre Idolii Forului

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Numirea lui Ioan T. Morar consul la Marsilia: Cu Caragiale înainte

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 8-09-2010 | 3 Comentarii

Ioan T. Morar se opunea până de curând numirii de jurnaliști în posturi diplomatice. Era într-un fel de acord cu Creangă (dacă e copil să se joace, dacă e cal să tragă, și dacă e popă să cetească) și implicit cu Idolii forului. Acum, însă, fiind el însuși numit în exact același post diplomatic a cărui ocupare de un coleg jurnalist îl indigna și-a schimbat părerea… E ca în schița lui Caragiale, în care când amploaiații luau salariul, erau raţionalişti progresişti, şi, cînd terminau banii, ajungeau pesimişti schopenhauerieni…

In februarie 2007, Ioan T. Morar publica in Cotidianul un articol in care contesta vehement nominalizarea jurnalistului Gabriel Stanescu pentru postul de consul pe probleme culturale, tot la Marsilia. Intrebat despre trimiterea sa la Marsilia, Morar spune acum, intr-un interviu pentru HotNews.ro, ca argumente in favoarea nominalizarii sunt opera literara, activitatea jurnalistica, seriozitatea si valorile de dreapta pe care le impartaseste impreuna cu cei care l-au nominalizat

via AUDIO Ioan T. Morar, propus consul la Marsilia: „Au mai fost si alti ziaristi si nu a fost nici un tam-tam”. Vezi ce tam-tam facea Morar in 2007 in cazul Gabriel Stanescu, propus consul tot la Marsilia – Media & Publicitate – HotNews.ro.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Idolii forului e un volum substituționist

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 8-09-2010 | 0 Comentarii

Dl. Tismăneanu arunca din fuga calului acum o lună și ceva afirmația că Idolii Forului ar fi animat de o ideologie substiuționistă. E haioasă fraza. Foarte nimerită, mai ales dacă substituirea se referea la modelele culturale, la obsesiile intelectuale, la ideile directoare ale lumii intelectuale. Volumul vrea să înlocuiască un model cultural bun, în cel mai fericit caz pentru secolul 16, cu unul modern, deschis, ne-elitist, cu adevărat plural.  Dacă e vorba însă de substituiri de genul celei cărei i-a căzut victimă dl. Marius Oprea… hm… oare nu ar fi un alt exemplu mai potrivit?

Cât despre momentul de jubilație pe care îl are dl. Tismăneanu când constată că GM Tamas nu e de acord cu volumul, trebuie  spus că această bucurie trebuie împărășită de toți cititorii de bună credință ai volumului și de toți participanții la dialogul creat de acesta prin Observatorul Cultural și Revista 22. Dacă nici stânga, nici dreapta nu sunt de acord cu acest volum, atunci chiar a căzut ceva din pomul cunoașterii naționale scuturat de autorii volumului.

Mușcați cu curaj. Vorba lui Woollcott: tot ce e bun în viața e ilegal, imoral, sau substituționist. (E absolut sigur, însă, că volumul nu îngrașă.)

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Critica de artă în România din 1980 şi pînă spre prezent (1) – Magda Carneci

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 8-09-2010 | 0 Comentarii

critica de artă a căpătat prestigiul unei mici „elite” în interiorul „ghetto-ului artistic” al epocii. A te specializa în analiza imaginii plastice presupunea o formaţie elevată şi complexă, destinată deci din capul locului unui număr mic de studenţi şi asigurată pe atunci în extrem de puţine universităţi (doar la Bucureşti şi la Cluj înainte de 1989). Să devii critic de artă reprezenta un traseu destul de special, rezervat unui fel de „castă intelectuală”, puţin numeroasă şi modelată după o programă universitară rafinată, de către profesori pe măsură. Faptul că o parte din progeniturile înaltei nomenclaturi de partid alegeau să facă studii de istoria artei îi dădea acestui tip de învăţămînt superior un acces la o mai bună informare şi-i oferea şansa unei anume, mai puţin cenzurate, deschideri culturale.

via Critica de artă în România din 1980 şi pînă spre prezent (1) – Magda Carneci.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Ioan T.Morar consul general la Marsilia

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 8-09-2010 | 0 Comentarii

Ioan T.Morar, propus consul general la Marsilia: Este onorant sa acceptde D.G. HotNews.roMarţi, 7 septembrie 2010, 21:39 Actualitate | EsenţialJurnalistul Ioan T. Morar a declarat, marti, ca a fost propus de ministrul de Externe, Teodor Baconschi, pentru postul de consul general la Marsilia, precizand ca este „onorant” pentru el sa accepte o astfel de propunere.

via Ioan T.Morar, propus consul general la Marsilia: Este onorant sa accept – Esential – HotNews.ro.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Vintilă Mihailescu despre intelectualitatea română de ieri și de azi

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 27-08-2010 | 0 Comentarii

Într-o discuție cu ziariștii de la Adevărul Vintilă Mihăilescu punctează multe din problemele ridicate și în Idolii forului:

„Nu prea avem intelectualitate”

În zona aceasta a Europei, intelectualul a avut tentaţia de a intra în politică, de a fi lider de opinie măcar, dacă nu constructor de ţară. Dacă ne uităm la istoria noastră vom vedea că în fruntea ţării au fost mulţi intelectuali iluştri, de la Maiorescu la Iorga. Este ceea ce se cheamă, dacă ne gândim puţin, elitele naţionale, într-un sens foarte birocratic. Un stat tânăr trebuia să funcţioneze cu o categorie de intelectuali etatişti, întrucât nu putea funcţiona cu boierii – şi nici nu se dorea asta. Doar că s-a construit o categorie mult mai largă decât era nevoie şi aproape exclusiv filologică. Sunt nişte date, pe care nu ştiu de ce nimeni nu le ia în considerare, publicate în Enciclopedia lui Gusti din 1938 şi care arată un lucru foarte simplu: în perioada interbelică raportul dintre absolvenţii de şcoli teoretice şi cei de şcoli practice era de 0,2 – 0,3. În Bulgaria era 2,4 – 2,7. Iertaţi-mă, dar vorbim de ordin de mărime! Erau de zeci de ori mai puţini practicieni decât teoreticieni pe durata noastră de maximă înflorire – perioada interbelică. Nu am nimic cu filologii, cu istoricii, dar ei nu au cum să ţină locul inginerilor…Adică „intelectualităţii tehnice”, aşa cum se spunea odinioară…

Da, dar după aceea s-a trecut în extrema cealaltă şi ştim poveştile cu inginerul care e intelectual, dar care nu ştie să se exprime. Aceea nu era o intelectualitate, era un produs pe bandă rulantă. Revenind, intelectualitatea românească a considerat că are un rol important în luminarea şi în conducerea naţiei – deci s-a băgat în politica în care nu se pricepea. În al doilea rând, nu a avut acces la mecanismele economice, de supravieţuire, de viaţă socială curentă. Intelectualitatea românească a fost interesată de idei şi valori, dar ideile stau şi ele pe ceva, nu pică din cer.

Intelectualitatea a făcut şi anumite compromisuri, girând anumite persoane publice care ulterior au dezamăgit prin prestaţiile lor…

Tot ce am spus până acum era o introducere pentru această idee. Categoric, toţi intelectualii noştri au făcut acest lucru. Din punctul meu de vedere, nu prea avem intelectualitate – asta ca să fiu foarte politicos. Din punct de vedere moral, intelectual este persoana care exersează raţiunea critică. Intelectualul nu-i face servicii lui X, nu luptă pentru o cauză. Menirea lui este de „Gică Contra”, în sensul cartezian al cuvântului, de critică socială.

De om care îşi pune întrebări…

De om care îşi pune întrebări pe domeniul său de competenţă. Intelectualul trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra societăţii. Nu este cel care trage concluziile şi le pune în practică. Asta este altă profesie şi se cheamă politică. Acum ajungem la problema cea mai gravă care îmbracă şi intelectualitatea – la noi totul este politic. Intelectualul se dizolvă în această masă politică. Dacă totul este politică atunci nimic nu mai este politic.

Intelectualul trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra societăţii.

„Ideea de specialist a dispărut”

Uitându-vă la cei care le urmează, ce concluzie trageţi?

Este o escaladare a incompetenţei în toată societate românească. Ideea de specialist a dispărut, mai ales în politică. În politică poate fi oricine – poţi avea patru clase şi poţi fi politician de succes. Asta văd şi la studenţii noştri de la ştiinţe politice. Dacă-i întrebi despre idealuri, îţi trag un Becali de nu te vezi…

Aţi întâlnit astfel de cazuri în rândurile studenţilor dumneavoastră?

Cum să nu!? Vanghelie, Becali… Sigur, după aceea râd în particular, dar îi admiră pentru că sunt oameni de succes. În momentul în care este suprimat orice criteriu de competenţă, ceea ce se întâmplă la scară generală este o legitimare reciprocă a incompetenţei – după cum spune un coleg de-al meu. Adică eu îţi spun ţie că eşti competent, tu îmi spui mie şi asta înseamnă că amândoi suntem competenţi. Adică ne legitimăm, eventual printr-un joc care trece prin media. Dacă ne înjurăm suficient de agresiv – că altfel nu se poate! – înseamnă că suntem specialişti. În condiţiile acestea despre ce politică să vorbim?

Restul articolului

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

De ce greșește dl. Gaspar Miklos Tamas când spune că Idolii forului sunt o revoluție iconodulă

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 21-07-2010 | 9 Comentarii

Dl. Gaspar Miklos Tamas afirmă într-un recent eseu că Idolii forului sunt o încercare de a repune intelectualii de modă veche pe soclul istoriei, schimbând numai statuile. El sugereză că ar fi un volum numai în aparență iconoclast. Mai mult, el crede că este cripto-iconodul, că este la rândul său fascinat de ideea intelectualului conservator, elitist.  Într-o discuție cu dl. Tismăneanu (vezi mai jos pentru detalii), el afirmă că nu vede o mare diferență între discursul autorilor volumului nostru și discursul dominant din cultura românească. Eu cred că această opinie este greșită, ba mai mult, superficială, și iată de ce.

Idolii forului este o invitație la ”reașezarea” discursului social și intelectual. Este un volum manifest, ce propune lărgirea conversației sociale, respingând elitismul ca formulă de organizare a societății și de negociere a problemelor publice în forumul ideilor. Intelectualul public trebuie redefinit, propune volumul. El nu poate fi modelat în imaginea intelectualului oracular, enciclopedic, mesianic, al zorilor modernității. Într-o epocă conștientă de limitele discursului, al ideologiilor spiritualiste, atotcuprinzătoare și mai ales ale puterii omenești de a cunoaște ”adevărul” e nevoie de o atitudine critică, reflexivă, de relativizare discursurilor sociale. Pretențiile de exhaustivitate ale ideologiilor secolului 20 trebuie înlocuite cu umilința și seninătatea recomandată de dl Vasile Morar, unul dintre autorii cărții, care vin din admiterea faptului că nu totul poate fi cunoscut, rezolvat, pus în cutii de intelectuali ce pretind că sunt noile raîncarnări ale lui Dante sau Sfântului Augustin. Noii intelectuali trebuie să se uite la cercul lărgit al cunoașterii secolului 21 admirând nu cât de mult a crescut aria cercului ideilor noastre despre lume, ci cât de mult s-a lungit circumferința, care reprezinta granița dintre ce știm și ce nu știm.

Volumul Idolii forului a apărut pentru că spațiul intelectual românesc este încă fascinat de elitism și de intelectualul oracular, mesianic, atotștiitor, ce ne dă numai iluzia că ”lucrurile sunt în ordine.” Volumul este o invitație adresată publicului larg de a medita asupra rolului intelectualilor publici oraculari, spectaculari, definitorii. Nu se prezintă aceștia oare că niște părinți ai cunoașterii, ce au rezolvat tot ce era de rezolvat, la fel cum părinții bisericii au pus capăt convulsiilor heterodoxiei creștine din zorii evului mediu cu lacătul ortodoxiei? Volumul nu face decât să invite ”enoriașii„ de rând, credincioșii actului cultural să cerceteze mai îndeaproape aceste soluții. Cartea propune diversificarea, relativizarea, și extinderea discursului social. Volumul propune, pe scurt, un nou model socio-intelectual, modern, ce pleacă de la limitarea impusă, dar necesară, a specializării. E o pledoarie, în parte, pentru ascultarea și a sfatului ariciului lui Isaiah Berlin, așa cum sugera în volum profesorul Mircea Flonta. Mai mult, volumul nu dorește eliminarea ”vulpilor”, ci doar de a le aduce aminte că trăiesc în secolul 21. De intelectualii publici avem nevoie, și mai ales de cei interdisciplinari, dar aceștia trebuie să fie stăpâni pe un set primar de unelte și idei. Ei sau ele nu pot fi însă cosubstanțiali cu ideea de cunoaștere, reprezentând totul și nimic în parte. Aceștia trebuie să reprezinte voci individuale, personale, angajate, reflexive, critice, care propun soluții, fiind conștienți și recunoscând limitele acestor soluții.

De aceea, Idolii forului nu trebuie interpretată ca o chemare la excluderea intelectualului din viața publică. Dimpotrivă, e nevoie de voci senine, critice, reflexive mai mult ca niciodată. Mai mult, aceste valori trebuie să se reflecte în însuși conținutul ideilor discutate în arena publică. Eu cred că acest model, deși în esență ”burghez”, este  la fel de radical pentru societatea românească pe cât au fost regimurile moderne comparate cu Vechiul Regim, feudale, din preajma revoluțiilor franceză sau americană.

Din motive ce țin probabil de modul în care e percepută discuția de idei din România, unghiul de atac al volumului este de obicei interpretat ca unul strict personal și miza reală, a discuției despre valori și modele culturale, este uitată. Mai mult, înlocuirea regimurilor de idei este confundată cu înlocuirea persoanelor. Dacă ar fi așa, acest volum nu ar fi meritat scris. Ori, cum spune dl Gaspar Miklos Tamas într-o referire tangențială la volum, nu ar merita negreala cernelii cu care este scris.

Dl Tamas făcea această afirmație într-un dialog cu dl Tismăneanu, și mă tem că interpretarea sa nu converge cu pozițiile foarte diverse ale autorilor cărții. Dar despre ce e vorba? E vorba de o polemică despre marxism și justificarea acestuia în lumea contemporană,  o problemă care pare a fi luat locul celebrei stafii a lui Marx, în care volumul nostru este pus în galantar ca o mostră de revoluție mimată.

Această discuție începe cu un articol anticomunist și antimarxist în care Dl Tismăneanu îl ataca pe Gaspar Miklos Tamas, care nu înțelege să se ralieze mișcării post-anti-comuniste.

În ultimii ani am constatat cu perplexitate şi mâhnire că G.M. Tamás a devenit, alături de Slavoj Žižek, apărătorul declarat al „cauzelor pierdute“. Cauze care au dus la asasinarea sistematică a milioane de oameni, dar şi la catastrofe ecologice ori sărăcie materială (vizibilă încă, şi încă în chip şocant, în spaţiul postsovietic). Moştenirea sovietismului este una a descumpănirii morale, a unei grave debusolări axiologice, ceea ce Václav Havel a identificat drept „coşmarul postcomunist“. Exaltarea „grandorii istorice“ a comunismului a dus, ca şi în cazul metapoliticii naţional-socialiste, la fanatism, la entuziasm orb, la uciderea vieţii spiritului şi la identificarea sensului istoriei cu barbaria. Au uitat oare aceşti intelectuali est-europeni tot spectrul penuriei din anii 80 – cozile lungi pentru o carte decentă, instituţia cenzurii, limba de lemn şi sinistrele şedinţe de partid, ritualuri găunos-abjecte ale unei servituţi universalizate? Comunismul instituţionalizat a ucis din faşă libertatea de expresie, pasiunea pentru cunoaştere şi adevăr, circulaţia ideilor. Aici nu este vorba de filistinism burghez, de lipsă de fior istoric, ci de tragedii umane concrete. Din păcate, G.M. Tamás nu are cum invoca alibiul ignoranţei. A citit tot ce trebuie citit pe subiectul comunismului şi fascismului. L-a cunoscut personal pe Isaiah Berlin. A făcut parte, scurtă vreme, din cercul revistei Esprit. A fost unul dintre liderii opoziţiei democratice din Ungaria ultimilor ani de regim comunist. Mulţi am crezut că va fi urmaşul lui Leszek Kołakowski în faimosul Committee on Social Thought de la University of Chicago. Părea cândva un straussian convins. Alteori lăsa impresia unui conservator-liberal înrudit ca idei cu un Oakeshott, Minogue ori Scruton. Practica, de fapt, un eclectism original, prin definiţie eretic şi sfidător în raport cu tabuurile înţepenite. Iată-l, însă, acum devenit campion al unui anticapitalism (antiglobalism, antieuropenism) desuet, prolix şi vociferant, o versiune dezolantă a vechiului romantism politic pe care, nu mă îndoiesc, îl poate el însuşi analiza cu precizie. Poate că lucrul cel mai întristător este să-l văd pe G.M. Tamás despărţindu-se strident de Agnes Heller, ilustra elevă a lui Lukács, pe care (relativ) proaspătul convertit la neostângism o acuza de conservatorism şi câte altele.

Dl. Tamas, refuză, însă, tocmai din motivele descrise de dl Tismăneanu–eclectism, libertatea spiritului, pluralitate–să se înregimenteze în vreo micșare. Mai mult, într-un articol de răspuns, el cere dreptul culturii de tip ”contrarian” (adversarial) să supraviețuiască, ca o garanție a diversității de idei.

Ce sens are, în asemenea circumstanţe, anticomunismul şi antimarxismul pătimaş al fruntaşilor intelectuali din Europa Răsăriteană? Dacă punem, pe de o parte, gelozia pentru noua modă radicală stângistă – am şi eu îndoielile mele în ceea ce o priveşte, cu toate că îmi face o plăcere neruşinată să apar pe scene de la Vincennes, Zagreb, Londra sau Berlin cu de-alde Alain Badiou, Slavoj Žižek, Antonio Negri, Jacques Rancière, Alex Callinicos sau David Harvey, ceea ce displace acelora cărora trebuie să le displacă – şi surpriza că cultura adversă supravieţuieşte tuturor eşecurilor mişcării, ultima dată falimentul actual al mişcării antiglobaliste, atunci este limpede că funcţia acestui anticomunism şi antimarxism este preventiv. Denunţarea rituală, repetitivă a derivei leniniste – în cele mai multe privinţe perfect justificată – este paradoxală. În timpul Războiului Rece, campionii Occidentului au arătat răspicat (şi frecvent) că „socialismul real“ nu este un demn urmaş al ideii marxiene şi chiar d-l Tismăneanu – când eram amândoi mult mai tineri – a scris despre rezistenţa antileninistă şi antistalinistă de stânga care a întemeiat „opoziţia democratică“ (disidenţa) în Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania de Est. (Chiar şi în Occident, martorii cauzei antistaliniste, oameni ca Boris Souvarine, Victor Serge, Ante Ciliga, „the New York intellectuals“, Cornelius Castoriadis etc. au fost marxişti.)

În afară de respingerea ideilor lui dlui Tismăneanu, articolul lui Tamas discută pe larg și nevoia de a restaura ideea democratică, ideea participării largi, ”poporane” în afacerile publice.

În acest foc încrucișat intră, cam pieziș, și Idolii forului, pe care dl Tamas îl vede ca încercare de a ”rota cadrele”, ca insuficient de radical și profund. Domnia sa crede că volumul este tributar aceeași religii civice elitare, ce își face din anticomunism o teologie și din snobarea celor care nu sunt pe aceeași lungime de undă o liturghie.

Mă întreb dacă dl Tamas a citit întreg volumul, și mai ales capitolele dlor Caius Dobrescu, Între înalt și popular pe piața ideilor, si cel al dlui Daniel Barbu, Ateii Credintei Democratice, care spun, în mare, același lucru ca și domnia sa. Democrația este o condiție sociala și o formă a minții, nu numai o practică formală a unui joc social.

Mai mult, personal nu înțeleg de ce crede că capitolul dlui  Andreescu din Idolii forului, ce atacă pe față conservatorismul, nu face mai mult decât să zgârie suprafața problemei. Dl. Tamas afrimă, de pildă, că dl Andreescu

”reproşează celebrităţilor menţionate mai sus un neoconservatorism de gunoi (junk), ceea ce înseamnă că un neoconservatorism curăţit de aceşti domni este o îndeletnicire nobilă, iar înlocuirea eseiştilor cu experţi este soluţia dorită de oamenii de bine.”

Această interpretare este profund nedreaptă. Capitolul lui Andreescu este o critică riguroasă a dreptei și a încercării ei de a confesionaliza viața politică. Nu e niciun semn de compromis în capitolul său.

În fine, dl Tamas crede că mottoul cărții este ”Ridică-te tu să mă așez eu”. Cum spuneam la început, ideea de baza a cărții este lărgirea discursului ideologic și a participării sociale la discuțiile intelectuale. Nici pe departe să ceară „rotarea cadrelor”. În esență, dacă eseul dlui Tamas impune o ștachetă discursului despre rolul intelectualilor în societate, cerând idei noi si răsturnari de paradigme, noi credem că volumul a sărit cu succes peste ea.

PS: Dl Tamas a fost invitat de coordonatori să participe la acest volum, deci știe că suntem deschiși față de orice idei ce încearcă să schimbe paradigma social-ideologică în estul Europei, inclusiv cele profesate de domnia sa. De unde atunci ideea că noi respingem paradigma sa?

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Idolii forului în zi de târg sau despre oralitatea primară a culturii române

de Mona Momescu

Publicat pe 20-07-2010 | 22 Comentarii

Comentariile asupra volumului Idolii forului, prezente atât în articole dedicate cărţii şi apărute în presa scrisă ori în format electronic, cât şi în intervenţiile de pe forum ale cititorilor relevă, în opinia mea, o sumă de fenomene sociale interesante. Nu mă voi opri aici la exprimarea acordului sau dezacordului personal cu privire la comentariile celor care au discutat despre carte. În calitate de coordonator al volumului, consider că mi-am exprimat opinia prin participarea la acest proiect şi prin capitolul pe care l-am semnat în volum.

Am urmărit, recent, nu numai analizele asupra cărţii, remarcând acribia cu care Paul Cernat s-a aplecat asupra acesteia, cât mai ales reacţiile, comentariile, polemicile colaterale pe care aceste analize le-au declanşat. Mai mult decât volumul nostru, este interesant de observat o atitudine, o înţelegere pe care cei care au intervenit o au cu privire la chestiuni de interes social.

Voi începe, prin urmare, cu articolele publicate recent de Alina Mungiu-Pippidi în România liberă şi care ating şi problematica volumului nostru, într-un cadru mai larg. Nu este nicio îndoială că intenţia autoarei este consecventă cu agenda SAR, aceea de a educa, de a prezenta publicului o pluralitate de opinii şi eventual, alternative la politicile sociale oficiale. Am selectat intervenţia Alinei Mungiu-Pippidi pentru că ea sintetizează un tip de atitudine pe care l-am mai întâlnit în multe comentarii de pe forumuri, sau, mai mult sau mai puţin voalat, chiar în materialele dedicate volumului. Pe scurt, autoarea articolelor din R.l se întreabă care este calitatea în numele căreia autorii din Idolii forului examinează critic un fenomen actual, acela al rolului intelectualului public în spaţiul românesc? Nu vreau să cred că există vreo confuzie de „personalizare” a demersului autorilor din carte sau, în termenii teoriei literare vreo suspectată „eroare de intenţionalitate”. Cu alte cuvinte, şi spre marea mea surprindere, autoarea invită la o confruntare de CV-uri. Modul d-sale de a vedea legitimitatea unui proiect sau demers critic reprezintă un tip de mentalitate, prezentă şi pe forumuri. Anume: ori autorii participanţi la proiectul Idolii forului nu sunt îndeajuns de vizitaţi de celebritate ca să-şi permită să discute identitatea emblematică a unor intelectuali publici unanim consideraţi drept voci autorizate, ori demersul acestora este expresia unei mai profunde „maşinaţiuni” „în contra” intelectualilor publici actuali, prin urmare a valorii în societatea noastră.

Targul Mosilor, Sava Henția

A încerca să demontez acest demers mi se pare superfluu, întâi din cauza rezervei pe care etica de coordonator al volumului mi-o impune, în al doilea rând, din inutilitatea de a prelungi la nesfârşit o discuţie în termeni de „este aşa/ ba nu este aşa”. Mai interesant, din perspectiva preocupărilor mele, mi se pare identificare unor mecanisme clare ale oralităţii de tip primar în aceste confruntări. Numesc oralitate de tip primar oralitatea specifică societăţilor care se află la sau perpetuează un stadiu arhaic al relaţiilor dintre indivizi, spre deosebire de stadiul de oralitate secundară (apud Zumthor, Ong, Augé, cu variaţii terminologice nesemnificative), specifică societăţilor postindustriale contemporane. Este evident şi faptul că natura discursului sau sursele unui comentariu creditabil şi acceptat de public se supun validării specifice unei societăţi de tip oral, în măsură semnificativă.

Exemplu: întrebarea, nicidecum retorică, a autoarei articolelor Adevărata trădare a intelectualilor, referitoare la compatibilitatea CV-urilor celor care au participat la proeictul Idolii cu ale acelora „criticaţi”(nu comentez tendinţa de a personaliza, eronat, scopul demersului Idolilor…) se înscrie în ierarhia socială de tip arhaic, ilustrată prin proverbe din seria „ a ajuns oul să judece găina”. Cu alte cuvinte, o pedagogie de tip Marius Chicoş Rostogan sau domnu’ Vucea, cel care îl ardea pe „tătar” peste degete cu nuiaua, admiţând libertatea de a sluji domestic profesorului, transpare de aici. Poate că exagerez, însă imutabilitatea valorilor, atunci când nu se referă la imutabilitatea principiului valorii, proiectează într-o cultură de tip oral primar sau în care aceste fundamente s-au transferat, insidios, culturii pe care o numim urbană.

Mecanismul mai sus menţionat este prezent în toate sectoarele societăţii noastre, de la cel învestit cu autoritate temporară într-un sat/oraş/ o formaţiune politică şi care doreşte, şi de multe ori reuşeşte a eluda o parte din îndatoriri, sau de a se sustrage compensării unor greşeli în numele unui „ştii cine sunt eu?” Autocratul, feudalul, stăpânul de necontestat.

De aceea, mi se pare destul de neverosimilă solicitarea, cât de voalată ar fi, a unei confruntări de CV-uri, care ar urma să fie validate de o terţă autoritate, probabil şi care să acorde unui grup permisiunea de a se angaja într-un proiect; o consider cu atât mai dificil de acceptat, cu cît ea apare într-un text semnat de un nume sonor în societatea noastră civilă şi în demersul de a implementa principiile democraţiei autentice în societatea noastră.

O altă marcă a oralităţii primare, în numele căreia discursul Idolilor este abordat de unii recenzenţi sau comentatori pe forum, este utilizarea surselor nescrise, sau necitite, la rigoare. Doi dintre comentatori, al căror rafinament mental nu poate fi chestionat, au scris despre carte fără a o fi citit şi declarând aceasta. Informarea prin „viu grai” sau din surse secundare, cu riscul perpetuu de a „mai dormi şi Homer câteodată” şi de a colporta informaţii nedocumentate bine sau măcar parţiale, este specifică societăţilor unde tradiţia nescrisă generează, la modul cel mai ilustru, epopei cu eroi, iar în regim cotidian inepuitabila „ gură a satului”, ca să preiau o formulare a lui Ioan Slavici. Tot din autoritatea de necontestat a „vocii”, deci a discursului scris refuzat sau abordat după normele şi valorile culturii orale se nasc şi nesfîrşitele comentarii pe forum, care au alt subiect decât cartea. Ultima parte a articolului lui Paul Cernat conţine câteva comentarii la obiect (critice sau aprobatoare, aşa cum e firesc), precum şi o lungă polemică, pe lângă carte şi cu totul pe lângă observaţiile criticului Cernat, în care se ajunge la remarce nu prea onorabile cu privire la unul din comentatori „jucărie cu cheiţă”, la „dezvăluiri” mai mult sau mai puţin iluzorii cu privire la ascensiunea socială postdecembristă a unora dintre intelectualii publici, la etalarea propriilor aluzii livreşti de tipul Barbey D’Aurevilly (mi-e greu să-l găsesc încadrabil în discuţia iniţială), la confruntări ortografice în afara normelor unei polemici urbane. Imaginea forumului este aceea a unei zile de târg într-o societate tradiţională, în care trecătorii şi participanţii direcţi la oarece discuţii aprinse pe o temă anume „îşi dau cu părerea”, neuitând să creeze momente de suspans şi/sau dezvăluire, care în discursul oral aveau rol mnemotehnic sau rolul de a trezi pe eventualul aţipit şi a-l pregăti pentru momentul de tensiune maximă. Echivalentul acestui tip de atitudine în basm este formula mediană, aceea care culminează cu întrebarea „şi când colo, ce să vezi?” sau echivalente ale acesteia. După care urmează, ăn cazul nostru, „dezvăluirile” nesolicitate şi total în afara demersului cărţii, sau „probozirea” interlocutorului cunoscut deja sau imaginar. Şi, întrucât vocea colectivă este aceea care contează într-o cultură care a conservat mecanismele oralităţii, o parte din participanţii la discuţie evită să uzeze de numele lor real, ceea ce devine neplăcut, căci e normal sa îţi asumi opiniile şi comentariile la un articol, aşa cum şi autorul acestuia onorează pe cititor şi îşi semnează articolul, fiind gata de a primi criticile.

Prin urmare, reacţiile la volum, cu toate criticile îndreptăţite, constituie ele însele un subiect de cercetare cu privire la stadiul relaţiilor şi la tipul de comunicare în societatea noastră contemporană. Un subiect foarte interesant, şi care, a mai fost abordat în parte. Dar care nu e nici pe departe epuizat.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Un comentariu excelent despre Idolii forului

de moderator

Publicat pe 20-07-2010 | 0 Comentarii

Dl. Vlad Mihalascu a postat acest comentariu pe situl revistei Observator Cutltural, ca raspuns la cel de-al treilea articol dedicat de dl. Paul Cernat Idolilor forului:

Nu am inteles pentru nici o clipa reactiile glandulare dupa aparitia volumului Idolii Forului. A zis cineva ca acest proiect constituie vreun verdict final sau ca e lipsit de erori si lipsuri? In loc sa apreciem intentia proiectului, aceea de a ne desuruba un pic din fixatiile noastre ruginite, ne apucam sa clevetim tateste. “Cine sunt Ei care ne comenteaza? Ce opera au Ei, ce specialisti sunt? Ce vor acesti ? Ce e rau in elitism?” si alte parascovenii care demonstreaza imposibilitatea de a empatiza cu celalalt si de a iesi din limitele propriei cutii. Ok, nu sunt de acord cu ce s-a scris in Idolii forului, dar nu ar trebui sa ma asez, macar ipotetic, in tabara lor pentru a le intelege pozitia? Daca nu sunt fanatic religios si incorsetat in marote, dar totusi sunt, sa presupunem, un bun crestin, oare nu gandesc de pe pozitia lui Dawkins cand ii citesc Ceasornicarul orb? Oare nu ii acord ceva credit inainte de a-l judeca, interpreta, critica? Oare nu gandesti ca un eretic pentru a-i intelege pe eretici? E un minim exercitiu de respect reciproc: nu sunt de acord cu tine (iata argumentele), dat te-am citit cu atentie (si nu imi pasa ce arbore genealogic ai, unde iesi in oras sau cu cine faci sex). Dar impresia mea este ca nu ar trebui sa glosam, far-fetched, pe seama minimului de decenta, ci sa apreciem reactia in cheie romaneasca: nu conteaza ce punem in discutie, ci ce nume poarta gura celui care vorbeste (validarea mesajului fiind realizata dupa identificarea din buletin). Si totul sfarseste in galceava si barfa ieftina: “lasa ca stiu Eu ca Tu esti al Aluia…. Voi, cu grupul vostru… frustratilor… vreti sa ne luati locul Noua… invidiosilor, ignarilor… Tu ai habar cate carti am scris eu? Dar daca ti-as spune cat am citit…”, niste trolleri ieftini care cred intotdeauna ca au ultimul cuvant de spus apeland la cele mai uzate tertipuri (in speranta ca prostii nu observa, cu toate ca “prostii” nici nu-i baga in seama). In Romania, intelectualii sunt ghetoizati si zavera se joaca in jurul scenarilor paranoico-conspirationiste. “Te-am vazut eu pe strada cu El… Ce aveti voi de impartit? Aha, aha, aha, va luati apararea unii la altii…”. Cam astea sunt franturile de discurs care scrijelesc subconstientul unui observator din afara: parca ar avea in fata o harmalaie de ticalosi care isi cauta cu disperare sefii de clan, imediat remontandu-se in tarana. Mama, mama, ce mai praf si pulbere e-n cultura asta! O fi discursul pretios, dar as zice ca vad o disputa la OTV cultural. Pacat ca nu faceti rating. Oare din pricina inadecvarii intre atitudinea de mahala si discursul pedant?
Si apoi miza cartii declanseaza mecanisme intelectuale stranii: oare nu cumva ne-am modernizat si ne modernizam “European” in afara Europei? Oare acesti self-made colonizers, intotdeauna veniti cu diplome de la Paris, Viena, Leningrad etc. nu sunt singura fereastra prin care privim in Europa? Oare nu cumva singura versiune a modernitatii e cea pe care ne-o ofereau elitele noastre (culturale)? Oare nu prin Heliade Radulescu, Hasdeu, Iorga, Eliade si Cioran avem impresia ca am adus totusi Europa in Romania (reciproca nu poate pacali pe nimeni)? Da, cred ca pe aceasta temelie subreda se inalta cultul intelectual al Idolilor: pentru marele public ei nu sunt eseisti, lingvisti, deschizatori de drumuri si altele (tot timpul putand fi raportati individual la tizii lor de peste hotare), ci savanti, genii, astrii care au modernizat Romania. Ei nu sunt niciodata specialisti, ci intra sub specia amorfa a “literatilor”. Nu putin sunt cei din publicul actual al Idolilor locali, acel public restrans, care au impresia ca suntem europeni prin aceste personalitati sau prin cei scoliti in Occident (miticul Occident al miticilor de tot soiul). Da, are o diploma de la LSE, doua masterate la CEU, gata, e priceput, un om destept domne, o valoare, ar trebui sa ne folosim de mintile noastre sclipitoare pentru a ne dezvolta. Direct cu el/ea in administratie. De 150 de ani acordam creditul Centrului departat Idolilor nostrii locali. Cu ce folos insa? Ne modernizam institutional, cum bine ziceti, sau ne falim individual (uite ce trabuc fumez, uite ce marca londoneza au hainele mele, uite unde mi-am luat doctoratul, uite ce masina conduc, uite in ce statiune de pe Coasta de Azur ma duc in vilegiatura, uite ce fratuzisme si englezisme cu staif am pe buze, uite ce poze mi-am facut in Lisboa)? Eu cred ca defilam mentalitar cu second-hand Europeans, romani branduiti de Europa imaginatiei noastre (marele brand la care ravnim, dovada ca nu suntem inca acolo): elitele noastre scolite si plimbate prin centre culturale curat europene, de parca oamenii astia intors din tari mai rasarite nu se pot plafona, nu pot fi corupti, nu se lasa ametiti de aburii puterii sau ai prestigiului pe care publicul restrans il revarsa sub forma de mir pe fruntile lor netezite. Si, uite asa, din cult al oamenilor (sclipitori, mon cher, eruditi, de bon ton, adevarati fachiri ai informatiilor de dictionar enciclopedic) nastem dezastre institutionale si, pe toate liniile, subdezvoltare. De ce? Fiindca romanul intors din Occident nu trebui sa mai construiasca nimic: a faptuit stagiul sau in Vest totul. Gata, hai sa revarsam miere si lapte in ograda sa! Mai vrem altceva? Nu-i inadeajuns cu cat ne-a daruit Providenta? Nu ar trebui sa ii fim recunoscatori lui Dumnezeu ca mergem in doua picioare si, culmea, chiar in Prevata?
Cred ca proba finala a suficientei si inutilitatii intelectualului roman rasat este proasta comunicare cu Romania: fiecare intelectual public (care trece si de “savant” in bostanul de pe umerii romanului urbanizat) crede, ca domnul Liiceanu, in mai multe “Romanii”: mica Romania a grupului de elita si a publicului sau de cateva mii de cititori, si Romania cealalta, cea mare, a “prostimii”, a “manelistilor”, a “gloatei” stupide, egalitarista, educata precar, subnutrita si stand parca la panda (ca bandele lui Petliura din Garda alba). Problema este ca in ultimii ani cele cateva mii de cititori din alte perioade incep sa se rasfire: si cand te trezesti ca esti citit si comentat doar de colegii de breasla, cine e de vina? Mie, caruia nu ii pasa decat de prietenii de meserie si de cultura cu bani putini de la stat (Doamne ajuta ca avem si resursele alea), sau “barbarii” care se inmultesc, afectandu-mi si publicul? Cultura de masa imi decimeaza cititorii romani. Dar in afara am cititori? E, da-i incolo pe aceia. Si acolo sunt “oameni recenti”. Si intr-o zi ma voi trezi intr-o romanie mare cat casa in care stau, iar la usa, cu furcile si topoarele proletare, va fi Romania majoritara, cea “stercorala”, cea care arata ca un excrement. Cam asa imi da senzatia mie, unul dintre fostii membrii ai publicului omagiator, ca gandesc, in pofida lor, cei mai valorosi intelectuali romani. Detasati de Romania ca un organ smuls din corp, intelectualii au pretentia ca trupul sa fie sanatos. Fara ei, nu putem, cu ei, degeaba.
Iar publicul care ii admira, atat cat mai este, nu i-a citit niciodata din campul unei specializari: fie ca scriu eseuri, apoftegme de drum lung, tratate filosofice, jurnale, fie ca vulgarizeaza stiintele exacte pentru un public amorezat pe veci de “cultura generala”, noi, publicul, ii judecam in functie de emotia estetica pe care ne-o produc, de parca ar fi piese de literatura. Ei ne ofera nechezol literar din Heidegger, Popper, Kuhn, Braudel si Curtius.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net