Francis Bacon Image via Wikipedia

dumneavoastră, când îl invocam pe Francis Bacon în Idolii forului, eu și ceilalți autori beștelim, când domnia sa ne acuză de ”unsuroasă poftă de succes” sau ”spirit de haită”, domnia sa se comportă după toate canoanele exprimării academice recomandate de manualul APA, ediția a 6-a. Acuzarea unui adversar într-un limbaj de mahala ca este mahalagiu este o culme de orwelianism. Sunt îndreptățit să trag această concluzie nu numai de bunul simț și morala elemantară, ci și de observațiile unor cititori ai articolului care se declară fani ai autorului Minimei Moralia și care și-au declarat dezamăgirea față de acest articol cu observații de genul:

Sînt un admirator lucid al dumneavoastră. Şi spun lucid pentru că, îmi place să cred, mi-am păstrat capacitatea de a sesiza, atunci cînd obiectul sau motivele admiraţiei sînt prezente, şi elemente mai puţin demne de a fi admirate. Asta pe de o parte. Pentru că, pe de altă parte, aceeaşi luciditate mă fereşte, sper, de păcatul de a devaloriza ceea ce este demn de a fi admirat doar pentru că o idee, atitudine sau zicere mi se pare discutabilă. Ceea ce ma îndeamnă, îmi dă ghes, să vă adresez aceste cuvinte, legat de articolul dumneavoastră din Dilema Veche, este impresia pe care mi-o lasă că recurgeţi la binecunoscuta metodă de discreditare a adversarului. Cu alte cuvinte mutarea atenţiei de la ce se spune la cine spune (Uite, cine vorbeşte!).

Dar ce îl face pe dl. Pleșu să folosesască această tactică paguboasă, până la urmă, pentru domnia sa? Eu cred că domnia sa vede prea bine subțirimea poziției sale și a ideilor pe care le sprijină și nu are, de fapt, apetitul necesar să se implice într-o conversație reală despre problemele fundamentale ale lumii culturale pe care a format-o în ultimii 20 de ani. În primul rând, domnia sa refuză să discute dacă modelul pe care generația sa și grupul ieșit de sub aripa dlui Noica este unul cu adevărat modern sau nu. Dl. Pleșu, autor al unui volum ce aparține secolului XIV, nu XXI, Despre îngeri, și sponsor al traducerii bibliei în limba română într-un context în care limba română nu are încă diacriticele necesare să apară decent pe mediile digitale, refuză să discute modul în care ideologia domniei sale sau a colegilor săi, cum ar fi Sorin Dumitrescu sau Horia Patapievici, a alimentat, prin modul în care a prezentat ortodoxia și religia ca niște matrici spirituale pentru cultura post decembristă, revirimentul unui ortodoxism fundamentalist și militant ce s-a întors chiar și împotriva sa. Dl. Pleșu ignoră faptul că Idolii forului ridică problema elitismului și kitschului ideologic, propusă de dl. Caius Dobrescu, care sufocă discursul intelectual înalt, în timp ce ignoră discursul social și politic vernacular. Dl. Pleșu categorizează ca simple bombăneli articolul dlui Flonta care discută modul în care transmiterii moștenirii ideilor lui Noica a ignorat perspectivele critice. Problema deficitului de valori cu adevărat democratice în lumea intelectuală de vârf semnalată de dl. Dl. Barbu, este, desigur, o formă de beșteleală, mai ales că numea ca menționa și conceptul de nerostit în arena publică românească, anume ”egalitatea de șanse.” Articolul doamnei Mona Momescu, cealaltă coodonatoare a volumlui, intră, desigur, în categoria mârâielilor, o dată ce ridică problema para-modernității profunde a lumii culturale românești. Iar analiza pachetului restauraționist interbelic propusă de dl. Șerban este un simplu exemplu de comportament de haită, nu? Ca și a lui Alexandru Matei sau Marius Ghilezan care discută probleme importante cum ar fi comercializarea anticomunismului și devitalizarea discursului public.  Ce să mai vorbim de demonstrația făcută de dl. Aranyosi cu date, că opera științifică internațională a domnului Pleșu este sub modestă? Simplă calomnie. Lucian Năstasă Kovacs discută problema degradării actului intelectual? Nu există. Cât despre punctul meu de vedere, anume, că modernitatea românească e înghețată la același punct unde se află cea vest europeană în anu 1600, fiind dominată de idolii cunoașterii medievali, manifestată în opere cum ar fi Despre Îngeri, nu este, desigur, decât o simplă încercare de a încurca prostimea și a sădi zâzanie în lume.

Ca să nu mai întind vorba, mă gândesc ca viitoarea ediție a volumului Idolii forului să se deschidă cu declarația ”Spuneți-mi simplu, Ucigă-l toaca”….

Fragmente din articol și din comentarii

” Un altul, a cărui prestaţie publică se reduce la o carte de bombăneli acre plus o antologie de alte cîteva bombăneli, se mişcă şi el elastic prin peisaj, încercînd să-şi facă un portret prin mîzgălirea cîtorva portrete ceva mai curăţele. Îţi vine să întrebi: cine sînteţi fraţilor? În numele cărei isprăvi personale vorbiţi? De ce vă irosiţi tinereţile aruncînd, otrăviţi, cu praştia? ”

Comentarii ale cititorilor la articolul dlui Pleșu Cine pe cine beștelește…

Dl. Goe

Citesc cu placere articolele d-lui Andrei P. Fara exceptie acestea degaja ceva captivant, o verva, o emotie un sentiment. Sunt gata sa induca dependenta cititorului, oricarui iubitor de vorbe bine tucluite, bine combinate, o feerie de imbinari. Dar dincolo de toata aceasta iscusinta a inzorzonarii fara excese, dincolo de armonia cuvintelor si sensurilor, adevarata fascinatia a articolelor sale rezida in capacitatea d-lui Andrei P., de a-l evoca cumva pe Iona in burta pestelui urias, domnia sa reusind performanta sa fie in acelasi timp si pestele si pescarul. Tema abordata azi nu e noua, este deja un laitmotiv ce-l insoteste pe autor pretutindeni. Orice cititor poate constata ca (si) in articolul de saptamana asta dl. Andrei P. besteleste pe cineva. Si besteleste ca de obicei: rau de tot, adica bine, abitir, cu talent si eficienta. Cei besteliti pot sa se faca mici, mici de tot si sa se duca acasa. Dar cât de mici ar mai putea sa se mai faca, de vreme ce, suntem atentionati discret, ca ipochimenii certati, sunt deja mici, niste nulitati fara nicio autoritate. Deja se intrevede paradoxul. Dl. Andrei P. afirma, si nu avem motive sa punem la indoiala acest enunt in fond discutabil, ca „o regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut”… comparabil cu cel pe care-l bestelesti, se intelege. Prin faptul ca dl. Andrei P. se rafuieste cu o periodicitate destul de riguroasa cu cei besteliti (si) astazi s-ar putea deduce ca acestia din urma au de fapt un statut destul de serios si o autoritate pe care dl. Andrei P. le-o confera contestandu-i. Sa recapitulam: o regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut… (comparabil se intelege). Sa aiba dl. Andrei P. acest statut care sa-i ingaduie sa-i besteleasca in asa hal pe ipochimeni? Eu sper ca nu.

Stelian Cântea:

Sînt un admirator lucid al dumneavoastră. Şi spun lucid pentru că, îmi place să cred, mi-am păstrat capacitatea de a sesiza, atunci cînd obiectul sau motivele admiraţiei sînt prezente, şi elemente mai puţin demne de a fi admirate. Asta pe de o parte. Pentru că, pe de altă parte, aceeaşi luciditate mă fereşte, sper, de păcatul de a devaloriza ceea ce este demn de a fi admirat doar pentru că o idee, atitudine sau zicere mi se pare discutabilă. Ceea ce ma îndeamnă, îmi dă ghes, să vă adresez aceste cuvinte, legat de articolul dumneavoastră din Dilema Veche, este impresia pe care mi-o lasă că recurgeţi la binecunoscuta metodă de discreditare a adversarului. Cu alte cuvinte mutarea atenţiei de la ce se spune la cine spune (Uite, cine vorbeşte!). Nu aş dori să înţelegeţi că sînt de acord cu cei care desconsideră opera unor intelectuali doar pentru ca au convingeri politice diferite. Nu, nu sînt de acord cu o astfel de abordare. Dar, ca om cu o oarecare educaţie, nu pot accepta că afirmarea opiniei mele, bazate pe argumente, convigeri, experienţă de viaţă, nu are nici cea mai mica şansă de a fi auzită, lasă a fi luată în considerare, doar pentru că latura creativă a personalităţii mele nu s-a materializat (încă?) sub forma unei opere scrise. Nu ştiu de ce, dar îmi vine în minte imaginea poetului Adrian Păunescu din anii ’90 cînd apărea în emisiuni de televiziune în spatele zidului clădit din cărţile sale.

Laurie:

De ce trebuie oare sa fii egalul celui criticat pentru a putea critica? Criticii sint arareori creatori (exceptii sint adeseori cei de la New York Review of Books , unde critica e facuta de autori din domeniul respectiv). Marcel Reich-Ranicki nu e un autor de nivelul celor criticati de dinsul (uneori prin tacere, ca in cazul Hertei Müller), neavind in tolba creativa decit altceva decit memoriile (altfel bine scrise), ceea ce nu-l impiedica sa fie considerat cel mai important critic de limba germana de dupa cel de-al doilea razboi mondial). Si eu consider pervers felul in care cei de teapa lui Mircea Badea isi dau cu parerea despre oameni care de bine de rau au realizat ceva in viata, insa pe de alta parte nimeni nu este deasupra criticii, atunci cind ea e obiectiva si nu partinica.De exemplu, dl Plesu crede ca dl Liiceanu e deasupra criticii datorita remarcabilei sale activitati de pina acum. De ce oare nu putem spune ca dialogul cu Herta Müller a fost un esec? Dl. Liiceanu n-ar fi trebuit sa se gaseasca pe scena fiindca era intr-o pozitie ingrata: Pe de o parte editor al dnei Müller, pe de alta parte dispretuit de dna Müller (daca pe buna dreptate sau nu asta-I alta discutie) iar ca editor e destul de greu sa raspunzi la palmele morale ale propriului autor cu palme proprii. Reactia intirziata si iritata a dlui Liiceanu, de a minimaliza activitatea politica a dnei Müller (oare a critica Romania ceausista de dincolo nu era oare mai de apreciat decit a nu face nimic in Romania?) cred nu-i face cinste.

Diego:

Va declar de la bun inceput si admiratia pe care v-o port si stupefactia pe care mi-a provocat-o articolul dvs. Reactia la comentariile celor intamplate la Ateneu nu vi se potriveste, pentru simplu motiv ca ati parut pana acum un adept al adevarului. Eu nu am fost la Ateneu, dar ma asteptam la aceasta reactie generala. Cine mi-a spus ca asa se va intampla? Cele doua aparitii TV ale Hertei Muller pe care le-am vazut acum cativa ani. Cea de la emisiunea Marinei Constantinescu si cea de la emisiunea domnului Stelian Tanase la care a aparut si doamna Mociornita.
Atat doamna Constantinescu, cat si doamna Mociornita, doua prezente o.k. ca remarcabile nu le pot numi totusi, au fost umbrite de cea a doamnei Muller, nu pentru ca acesta si-ar fi propus, ci pentru ca, prin contrast, se vedea multa parere de sine a celor doua mai sus citate. Doamna Constantinescu si-a dat putin ochii peste cap vorbind despre cultura (in ce ma priveste cultura e mai mult decat o fandoseala sau o brosa sclipitoare prinsa in piept si are efecte in lumea reala; e mai „tarie”), Herta Muller vorbea despre dosare de securitate ( o tema de care noi ne-am plictisit: ce-i drept trebuia sa ne catigam si noi painea printre „ei”, nu?). Doamna Mociornita a vorbit despre suferintele (reale!!!) ale familiei sale, a doamna Muller a vorbit despre romani in general si durerile lor.
Va suparat degeaba pe sustinatorii Hertei Muller. Caius Dobrescu nu scrie impotriva domnului Liiceanu, ci pentru Herta Muller si cei care au suferit nu durerea de a nu li se publica manuscrise, ci durerea durerea unor bocanci in cap dati de securisti vanjosi. Iritat ca si dvs., Ioan T. Morar vorbeste despre domnul Dobrescu cu „alde” (ca in „Saptamana” lui Eugen Barbu). Ce a scris Caius Dobrescu in acel articol din Observatorul Cultural spune de prin 1994, de la aparitia primului lui roman. Credeti ca il onoreaza pe domnul Liiceanu sa fie aparat astfel? Adica prin acest limbaj?