Vacile Sacre ale României Culturale – recenzie de Lavinia Bârlogeanu

de Sorin Adam Matei

Publicat la 4-02-2011 | 0 comentarii

Testarea adevarului cartilor sfinte prin aruncarea pe rug. Pedro Berruguete

Critica volumului Idolii forului a fost uneori virulentă. Lavinia Bârlogeanu propune în Observator Cultural o explicație foarte interesantă pentru aceste răbufniri. Avem de-a face cu ”violență sacră,” necesară ranforsării miturilor centrale ale culturii române. Cu alte cuvinte, asistăm la o ”biciuire” sacrificială a celuilalt, menită întăririi identității clasei sacerdotale ce mânuiește biciul.

Idolii forului reprezintă un cîştig incontestabil în planul reflecţiei şi al atitudinii, la care merită să revenim cu o scurtă exegeză. A nu recunoaşte sau, mai mult chiar, a ironiza acest cîştig sînt acte împotriva culturii şi democraţiei, în subteranul cărora mocneşte o anumită formă de violenţă. Animozitatea faţă de autoriiIdolilor pare să rezulte din ignorarea unui principiu esenţial, care spune că, pătrunzînd în spaţiul public, te supui, în mod automat, tribunalului universal al criticii. Dacă pe marea scenă a culturii principiul enunţat merge la fel de bine pentru Evanghelii şi pentru Critica raţiunii pure, mă întreb de ce n-ar fi valabil şi pentru produsele culturale sau pentru apariţiile la scenă deschisă, ale intelectualilor publici din România. Atunci cînd cineva este o prezenţă constantă a spaţiului public şi lucrează temeinic la consolidarea poziţiei sale de putere, trebuie să-şi asume faptul că, în ochii celor care observă, el se identifică total cu ceea ce face, cu ceea ce spune şi cu ceea ce scrie, fără a mai putea adăuga la toate acestea nimic altceva în apărarea sa. Nu voi vorbi aici despre reacţiile brutale spontane (Ioan T. Morar despre autorii Idolilor forului: „frustraţi doritori de nişte faimă“) sau construite (Alina Mungiu- Pippidi: „…cine demască pe scriitorul Patapievici, eseistul Pleşu şi filozoful Liiceanu? Filozoful Aranyosi, poetul Dobrescu şi alte persoane de specialitate necunoscută ca Ghilezan, Gavrilescu, Momescu etc.? Înţeleg să vină un atomist, un matematician, un economist…, dar nu unii ca ei… specialişti în firea poporului român“), de care abundă presa şi mediul virtual. Mă voi referi, pe de o parte, la violenţa originară din spatele acestor reacţii – o formă ascunsă la care se poate ajunge prin depăşirea caracterului „imediat“ al afirmaţiilor şi prin distanţarea faţă de orice consideraţie de ordin moral – şi, pe de altă parte, la violenţa originară care fondează categoria intelectualului public.
Pentru aceasta recurg la o interpretare centrată pe mituri, ştiut fiind că miturile fac posibile anumite observaţii cu privire la violenţa originară a unei civilizaţii, a unei comunităţi, a unei grupări mizînd pe interese comune etc. Faptul că ea este atît de greu de conştientizat se explică prin legătura subterană cu fenomenul sacrului: el este masca „respectabilă“ de pe faţa violenţei originare. Dar în mituri „vedem“ cum grupările se fondează pe violenţă: violenţa împotriva comuniştilor, violenţa împotriva lichelelor, violenţa împotriva mincinoşilor, violenţa împotriva colaboratorilor Securităţii şi, în ultimă instanţă, violenţa împotriva tuturor „celorlalţi“ (să ne amintim expulzarea ritualică de pe scena publică a „marii vinovate a spaţiului politic românesc postdecembrist!?“ Mona Muscă şi de justiţiarul domn Gabriel Liiceanu, unul dintre actorii principali ai acţiunii de eliminare radicală a celei care reprezenta „o ameninţare gravă la adresa unei comunităţi avînd ca ţel suprem curăţenia morală!?“ sau, de ce nu?, reacţia recentă a unui alt justiţiar din aceeaşi categorie, domnul Andrei Pleşu, care deschide jocul de-a „ghici cine e conformistul?“ şi, folosind cuvinte cu lame ascuţite pe ambele părţi, brăzdează adînc în obrazul domnului Ion Vianu, pe care-l expulzează „în afara relaţiei“ de odinioară, pentru că, spune domnia sa în Dilema veche cu nr. 362, „ai devenit judecătorul meu… şi nu mă descurc în hăţişul, enorm psihanalizabil, al portretului tău real“. Scos din relaţia comună şi, în acelaşi timp, din zona culturii, domnul Ion Vianu este invitat să-şi facă ordine în „subteran“, muncă ce ar trebui să-l ţină ocupat cam toată viaţa, aşa, ca să nu-l mai „descumpănească“ pe domnul Pleşu „dîndu-l la gazetă“) etc. Iată un tip de violenţă care fondează şi face să funcţioneze în cultură gruparea intelectualilor publici, singurii autorizaţi să se exprime în legătură cu orice problemă. Exponenţii grupării îşi fabrică, astfel, o aură sacră, la strălucirea căreia participă şi voci din media, consecinţa directă a acestei amenajări culturale fiind aceea că violenţa lor este considerată doar sub unghi benefic, deoarece este fondatoare, instituie valori. Se trece însă sub tăcere fenomenul de sacralizare aferent (cei care sacralizează nu strigă în gura mare „noi sacralizăm!“, ci o fac pur şi simplu) ori tocmai acest lucru permite degenerarea lui malignă, în sensul culturii fascinaţiei faţă de mistica genialului ce respiră aerul rarefiat al marilor înălţimi. Restul articolului în Observator Cultural

Articole pe teme similare:

• Gabriel Andreescu: 20 de ani de războaie culturale
• Emisiunea Pleșu-Liiceanu pierde zeci de mii de spectatori pe parcursul celor 50 de minute
• Sindromul Uriah Heep lansat de dl. Tismăneanu trădează o mentalitate de ”stăpân”
• Unde a spus Sorin Adam Matei: ”Pleşu, Liiceanu şi Patapievici au făcut un fel de cabală şi au interzis accesul noilor intelectuali la popor”?
• Paul Cernat accentuează în Observator Cultural miza ideilor Idolilor forului

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin Librarie.net

Comentarii