Despre cele două școli ale lui Noica

de Sorin Adam Matei

Publicat la 23-11-2010 | 0 comentarii

Horia Pătrașcu, un tânar autor preocupat de fenomenul Noica și de Școala de la Păltiniș, remarcă pe blogul personal faptul că există cel puțin încă o ramură de intelectuali ce au descins (și s-au despărțit) de Noica, cea reprezentată de Vasile Dem. Zamfirescu, autorul unui Jurnal despre Constantin Noica sau de Alexandru Paleologu, autorul curajosului tom Amicus Plato: Despărțirea de Noica (descarcă textul integral de la Liternet.ro).  Aceată ramură este importantă și influența sa trebuie reconoscută în contextul discuției despre modelul intelectual dominant în cultura română ce constituie și obiectul Idolilor forului. Conform lui Pătrașcu:

Nu ştiu câtă lume ştie că există şi un alt „Jurnal de la Păltiniş”. Este vorba de Jurnalul despre Constantin Noica, publicat în două ediţii (În căutarea sinelui, Cartea Românească 1994; ed. a II-a. – Editura Trei, 1999), scris de un alt discipol de-al lui Constantin Noica, profesorul Vasile Dem. Zamfirescu. Câteva cuvinte despre autor: absolvent al Facultăţii de Filosofie, al Facultăţii de limbă germană, cercetător ştiinţific la Institutul de Filosofie, la Institutul de Antropologie, profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, profesor la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, director al uneia din cele mai importante edituri româneşti, editura Trei, unul din cei mai importanţi psihanalişti din România, membru al Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale, traducător al lui Freud, Jung şi Kant, coordonator al operelor complete Freud, autor al mai multor cărţi, dintre care le amintesc pe cele mai importante: Între logica inimii şi logica minţii (Cartea românească, 1985. Ed. a II-a. Editura Trei, 1997), Nedreptatea ontică (Editura Trei, 1995), Filosofia inconştientului (2 vol, Ed. Trei, 1998).

Din punctul de vedere al istoriei literare, Jurnalul despre Constantin Noica constituie un document de care este cu totul imposibil să se facă abstracţie. Cu toate acestea, uneori imposibilul în teorie este posibil în practică. Ceea ce constatăm în practică, studiind textele, este că din istoriografia nicasiană lipsesc referinţele la scrierea lui Vasile Dem. Zamfirescu. Nicasologii nu se referă la acest text nici măcar în treacăt, amintindu-l ca pe o altă piesă memorialistică privitoare la Noica… Să acceptăm pentru început, ca ipoteză de lucru că întâmplarea însăşi, şi nimic altceva, a făcut ca acest document să fie neluat în seamă şi să nu intereseze pe nimeni… Am putea spune că venind cu mult în urma acestui prim Jurnal, cartea lui Zamfirescu ar sta pe bună dreptate în umbra acestuia. Poate că Jurnalul de la Păltiniş este cu mult mai valoros decât Jurnalul despre Constantin Noica sau poate că Jurnalul de la Păltiniş este unul exhaustiv, care acoperă şi umple totul, orice altă mărturie dovedindu-se superfluă… Schimbând proporţiile, în aceeaşi logică, nu ar mai avea sens ca ocupându-ne de Socrate să-l mai citim şi pe Xenofon dacă tot l-am citit pe Platon.

Jurnalul de la Păltiniş apare în 1983 la editura Cartea Românească cu doar câteva pagini cenzurate, conform spuselor autorului, ceea ce înseamnă că, în esenţa ei, cartea nu avesese nicio intenţie subversivă sau contrară principalelor directive ale politicii de la vremea respectivă.

Deja o şcoală elitistă, şcoala de la Păltiniş cunoaşte în paginile acestei scrieri o extraordinar de restrictivă prezentare: sunt amintiţi doar anumiţi „elevi” ai şcolii păltinişene, iar dintre aceştia foarte puţini scapă „neexmatriculaţi”. Rând pe rând, cele mai incomode şi puternice personalităţi, care puteau revendica oricând şi pe bună dreptate privilegiul spiritual al apropierii de Noica, sunt eliminate. Există o adevărată artă a ridiculizării şi minimalizării potenţialilor adversari, a descalificării lor ca adevăraţi discipoli şi deci ca potenţiali moştenitori nicasieni. Este cazul lui Vasile Dem. Zamfirescu, Alexandru Paleologu, Petru Creţia, Sorin Vieru. Andrei Pleşu, deşi cu foarte mari menajamente, nu scapă nici el, fiind în cele din urmă demascat ca neîndeplinind cerinţele discipolatului ideal. Cele mai dure atacuri sunt cele care-i vizează pe Paleologu şi Creţia, faţă de care Noica se simţea foarte apropiat, fapt care transpare chiar în primele pagini ale Jurnalului de la Păltiniş.[10] Paleologu mai ales este cel căruia trebuie să i se nege vehement orice relaţie autentică de discipolat cu Noica întrucât la nivel factual el a fost primul „elev” al lui Noica, apoi este autorul unei cărţi despre Noica, luându-i-o astfel înaintea lui Gabriel Liiceanu, al cărui proiect de monografie „Noica” anunţat încă în prima parte a Jurnalului, nu obţine aprobarea maestrului. Cei care nu sunt nici ridiculizaţi, nici minimalizaţi sunt cei care nu prezintă nicio ameninţare, „micii nicasieni” – Andrei Cornea, Th. Kleininger, Sorin Dumitrescu. Pe aceştia, Gabriel Liiceanu îi priveşte cu condescendenţă, părinteşte, raportându-se la ei mai curând ca un maestru sau „descoperitor” al lor. În cele din urmă din şcoala de la Păltiniş nu mai rămâne decât unul singur: autorul Jurnalului însuşi. El este discipolul ideal, discipolul mult aşteptat de către Noica, cel care îl va continua pe maestru, aducând conceptul pe care acesta, fără a-l fi găsit, l-a căutat o întreagă viaţă… Din noua sa poziţie, Gabriel Liiceanu va putea aplica liniştit o nouă tactică de eliminare a rivalilor – îngroparea sub tăcere a oricărui alt punct de vedere, anihilarea prin omisiune a oricărei alte perspective. Această tactică este foarte bine cunoscută în lupta pentru putere politică – descrisă magistral de către Orwell: adversarul trebuie decupat din istorie, din realitatea trecutului prin ştergerea oricărei amintiri despre el. El nu trebuie contrazis, ci pur şi simplu îngropat sub tăcere. Nu poţi reduce pe cineva la tăcere mai eficient decât tăcând tu însuţi asupra lui. Nimeni nu se va îndoi că nu există decât un Noica – Noica lui Liiceanu şi că nu există decât o şcoală de la Păltiniş – cea expusă în Jurnalul de la Păltiniş…

Analiza lui Horia Pătrașcu este foarte incisivă, accentuând faptul că România Jurnalului de la Păltiniș este una etereală, ruptă din hic and nunc, așa cum erau aceste dimensiuni existențiale percepute de românii anilor 80.

În continuare îmi propun să supun unei analize comparative cele două jurnale de discipolat nicasian, cel al lui Liiceanu şi cel al lui Vasile Dem. Zamfirescu…. În Jurnalul… de la Păltiniş „Constantin Noica se poate considera – şi se consideră, cred – un om fericit. Un om fericit este acela care descoperă în toate etapele şi actele vieţii sale un acord subtil între întâmplările acestei vieţi şi sensul pe care el i l-a conferit. (…) El a cunoscut fericirea aproape ca pe elementul unei înzestrări biologice şi a ştiut să o plimbe peste viaţă şi lume cu graţia iresponsabilă pe care nu o au decât sfinţii şi înţelepţii.” … Dacă România lui Gabriel Liiceanu – aşa cum apare în Jurnalul de la Păltiniş – pare o ţară occidentală, liberă, democratică, deschisă, o ţară din care oamenii vin din şi pleacă în Germania, Franţa sau Anglia, o ţară conectată la restul lumii, România lui Vasile Dem. Zamfirescu – mult mai aproape de adevărata ei înfăţişare – va fi zugrăvită ca o ţară închisă, supusă unei dictaturi samavolnice, din care nu se pleacă în Occident decât după un întreg şir kafkian de aprobări şi verificări şi cu un angajament faţă de Securitate al celui care solicită paşaportul. Cine refuză să semneze acest angajament, cine refuză deci colaborarea cu Securitatea – chiar şi în această formă „nevinovată” – îşi refuză sieşi plecarea în străinătate. În acest sens o extrem de interesantă relatare a lui Vasile Dem. Zamfirescu ne dezvăluie „bunele practici” ale epocii şi cât de deschisă era de fapt ţara la acel moment. Astfel, în 1969 solicită un paşaport pentru o bursă DAAD de trei luni în Germania. Totul pare să meargă bine şi chiar foarte bine până într-o zi în care este contactat de un ofiţer de securitate care îi sugerează „destul de clar că plecarea în Germania depinde de bunăvoinţa mea faţă de ei, bunăvoinţă care mi-ar aduce şi alte avantaje, de ordin material”. Încălcând interdicţia de a mai relata şi altcuiva vizita securistului, Vasile Dem. Zamfirescu îi povesteşte lui Noica cele întâmplate, răspunsul magistrului fiind unul extrem de evaziv: „Securitatea nu mai este ce a fost, iar solicitările de colaborare sunt foarte numeroase.” Zamfirescu decide singur să respingă oferta securistului, înfruntându-l: „<> <> mi-a replicat repetând o lecţie de psihologie bine învăţată. (…) M-am enervat teribil, am strigat la el şi l-am întrebat pe un ton ridicat, cum îşi permite să mă facă mincinos. Ne-am despărţit imediat în termeni foarte reci. Chiar a doua zi, m-am dus la Al. Tănase, directorul Institutului de Filosofie, şi, relatându-i totul, l-am rugat să aducă la cunoştinţa secretarului general al Academiei protestul meu împotriva practicilor Securităţii. Aşa mi s-a părut că mă apăr cel mai bine.”[30]

În Jurnalul de la Păltiniş există un du-te-vino între Occident şi România. De cum deschidem Jurnalul dăm peste Andrei Pleşu abia întors din Germania (p. 35) şi peste alte câteva pagini îl vedem pe Noica pregătindu-se să plece în Anglia (p. 43). Puţin mai încolo, Noica se întâlneşte cu traducătoarea în limba germană a Despărţirii de Goethe (p.61). La pagina 158 îl regăsim din nou pe Andrei Pleşu care îi relatează lui Noica „săptămâna petrecută în Germania, în urmă cu două-trei luni, la un oarecare simpozion.” La pagina 163 aflăm că însuşi autorul scrierii a fost în 1971 în Germania (de fapt prima sa deplasare în Germania), iar la pagina 212 Sorin Vieru tocmai a susţinut câteva prezentări în Germania…. Încetul cu încetul, discursul din Jurnalul de la Păltiniş alunecă spre o foarte subtilă şi niciodată numită ca atare apologie a inconfortului, a neajunsului, a lipsei şi a lipsurilor. Bunăstarea ar fi inamicul numărul unu al fiinţei noastre naţionale, scrie Gabriel Liiceanu. Lipsa confortului material este condiţia – necesară – a confortului spiritual. „Unei lumi care nu cunoaşte răsfăţul bunăstării, sau care nu-l poate cunoaşte decât cu preţul renunţării la propria-i fiinţă morală, îi rămâne şansa de a trăi mai autentic, adică mai aproape de esenţa umană, într-un confort al spiritului. Şi tocmai acest lucru i-a apărut lui Noica a fi <>. Orice coborâre în infern poate fi suportată, dacă paradisul culturii e cu putinţă. Şi în mod paradoxal, paradisul culturii putea fi găsit mai lesne aici.” … „Voinţa de cultură este cea care decide asupra împlinirii sau ratării unui destin uman (…) Iar pentru neîmplinirea acestui destin, nimeni nu cunoaşte scuze; de vreme ce <> înseamnă că nici un argument sociologic nu poate fi invocat pentru a-i scuza pe cei ce nu au intrat în cultură sau care s-au ratat, rămânând în ea.”[39]

Atunci când consultăm celălalt document asupra epocii, perspectiva nu mai este deloc roză. Nici măcar căbănuţa filosofului nu este atât de idilică: „… amfitrionul ne prezintă palatul său. Cu câtă mândrie ne spune că poate decide doar el cui să fie închiriate camerele spaţioase, dar căzute în paragină şi care, pe deasupra, par umede. La etaj e camera unde locuieşte şi lucrează domnul Noica. Înăuntru, doar 3˚. Temperatura scăzută s-ar datora, după locatar, doar faptului că nu s-a făcut focul timp de o săptămână. Totuşi, acoperişul e lipsit de pod pe două din cele trei laturi ale sale, aşa încât nu e de conceput că încăperea poate fi locuită într-o iarnă geroasă. Rudimentarele înlesniri de civilizaţie din cameră sunt folosite ca material demonstrativ al teoriei că inconfortului îi lipseşte foarte puţin pentru a se transforma în confort. (…) Plec întristat, dar şi uimit de darul lui C.N. de a transforma negativul în pozitiv sau, mai bine zis, de a vedea întotdeauna doar partea bună a lucrurilor.”

În vreme ce Gabriel Liiceanu se află la Heidelberg cu o bursă de doi ani, Vasile Dem. Zamfirescu continuă să fie refuzat de autorităţile statului comunist. Închiderea societăţii comuniste se deschide doar pentru unii: „[Noica] mă întreabă dacă am mai întreprins ceva cu bursa mea. Răspunsul negativ îl întâmpină cu îndemnul de a continua să încerc, chiar dacă <>. Cu totul firesc vine vorba de G.L., care se află în străinătate.” Pactul cu diavolul este pregătit. Astfel, atunci când i se plânge securistului din cadrul institutului, acesta se oferă să-l ajute în schimbul unui „memoriu” în care să treacă persoanele pe care le cunoaşte în Occident.

Cea mai interesantă observație făcută de Pătrașcu este însă aceea referitoare la caracterul mesmeric, seducător-manipulator al modelului de educație ”nicasian”

În Spaţiul mioritic, Lucian Blaga arată că românii, ca şi alte popoare, au stat sub două influenţe culturale: influenţa franceză şi influenţa germană. Ambele culturi au jucat deci un rol civilizator. Doar că, în vreme ce influenţa exercitată de germani a fost una catalizatoare, înlesnind exprimarea originală a energiilor spirituale, influenţa franceză este una „modelatoare”, impunând o raportare la ea total obedientă… Dacă Jurnalul lui Gabriel Liiceanu – ca şi evoluţia ulterioară a autorului – stă sub „puterea” franceză a magistrului său, Jurnalul lui Vasile Dem. Zamfirescu dezvăluie cealaltă faţă a lui Noica – cea germană – şi puterea sa de influenţă. Gabriel Liiceanu este vizibil marcat de vorbele de spirit ale maestrului, de maximele, aforismele şi sentinţele sale pe care le înregistrează cu devoţiune, în vreme ce Vasile Dem Zamfirescu le notează cu maximă prudenţă şi ironie, neuitând niciodată să le sublinieze – oricât de spirituale ar fi fost – natura lor de „vorbe”.

Apetitul lui Gabriel Liiceanu pentru întruparea „franceză” a spiritului este revelată de slăbiciunea – mărturisită încă din primele pagini ale Jurnalului – pentru Emil Cioran. Mai târziu va recunoaşte că cel de-al doilea maestru al său a fost Emil Cioran, regretând – într-un fel – că nu a fost primul. În vreme ce în Jurnalul de la Păltiniş referinţele la Cioran sunt extrem de dese, în Jurnalul despre Constantin Noica numele acestuia nu a apare nici măcar o singură dată. Dintre marii interbelici, Vasile Dem. Zamfirescu alege – îndemnat într-adevăr de Noica – să se ocupe de editarea operei filosofice a lui Camil Petrescu – Doctrina substanţei, operă în două volume ce stă direct sub auspiciile fenomenologiei husserliene. Nu întâmplător, Gabriel Liiceanu alege dintre germani să se ocupe de Martin Heidegger – traducând din opera sa împreună cu Thomas Kleininger, apoi cu Cătălin Cioabă – adică de cel mai „francez” dintre filosofii germani, de cel care a fost mai curând părintele filosofiei franceze din secolul XX decât un întemeietor de şcoală filosofică în Germania.

Predilecţia pentru fragmentarism, pentru lipsa sistemului (Cearta cu filosofia), pentru eseul filosofic s-a accentuat din ce în ce mai tare la Gabriel Liiceanu, transformându-se în cele din urmă în „literatură personală”. Configuraţia „franceză” a spiritului său a făcut să repudieze – pe urmele lui Cioran – filosofia ca pe un exerciţiu ipocrit şi fără legătură cu viaţa reală. Activitatea sa de editor poartă şi ea urmele acestei sensibilităţi „franceze” pentru fragment, încercare, discontinuitate. În douăzeci de ani de conducere a editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu nu a dat decât operele complete ale lui Emil Cioran. Nici vorba de un Kant, Schopenhauer sau Hegel, nu opere complete, dar nici măcar o operă fundamentală a lor. Lucru greu de înţeles, deşi posesor exclusiv al drepturilor de editare a operei lui Noica, nici până în ziua de astăzi nu există o ediţie critică a operelor magistrului său, cel de la care îşi extrage întreaga legitimitate în lumea filosofică românească. Centenarul Noica a trecut fără să lase din acest punct de vedere nimic în urmă.

De partea cealaltă, Vasile Dem. Zamfirescu a lucrat, în umbră, nespectaculos, dar „nemţeşte”. Operele sale au un caracter sistematic, urmărind – constant – o temă centrală: relaţia dintre suflet şi spirit, dintre natură şi cultură. De asemenea, în calitatea sa de editor, Vasile Dem. Zamfirescu a „ctitorit” în limba română operele complete ale lui Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung. Editura condusă de el are un profil foarte bine conturat – aducând publicului din România operele fundamentale din domeniul psihologiei, psihanalizei, psihoterapiei de care acesta a fost decenii de-a rândul în mod premeditat privat.

Dar Jurnalul lui Vasile Dem. Zamfirescu este cu totul fermecător şi dintr-un alt punct de vedere. El aduce în spaţiul nostru balcanic, exclamativ, al „of”-ului şi „vai”-ului, al „wow”-ului, o cu totul altă aşezare: una în care admiraţia nu este contradictorie ironiei şi în care autoironia – prea des văzută ca simptom al dezabuzării şi blazării – poate însoţi un entuziasm de lungă durată. Citind Jurnal despre Constantin Noica dai peste un don Quijote autoironic – unul care nu încetează să se lupte cu morile de vânt deşi ştie că nu le va învinge niciodată (povestea refuzurilor repetate ale „serviciului paşapoarte”), peste un om care atunci când face un gest absolut eroic şi absolut nobil (acela de a refuza colaborarea cu Securitatea contra plecării la studii) ştie să se ia pe sine în râs şi nu dă glas şi curs unor exclamaţii auto-compătimitoare şi auto-admirative cu care, în aceleaşi condiţii, alţi cronicari ai Păltinişului ar fi umplut pagini întregi.

Ce diferenţă este între narcisismul discipolului abia mascat în elogierea maestrului şi iubirea „critică” faţă de Noica, aşa cum reiese din Jurnalul lui Vasile Dem. Zamfirescu. O iubire care iubeşte văzând defectele, lipsurile, gafele, sofismele, scăderile celui iubit – o iubire mult mai adevărată decât iubirea celui care, lăudându-l pe cel iubit, pe sine caută să se pună-n faţă.  Citește restul articolului despre Fețele lui Noica

Vezi și articolul lui Ovidiu Pecican despre Școlile lui Noica.

Articole pe teme similare:

• Actualitatea articolului ”Catarii de la Păltiniș” de Nicolae Steinhardt
• Jan Łukasiewicz i-a făcut pe polonezi universali, iar Nae Ionescu pe români provinciali
• Pleșu fața în față cu Dumnezeu
• Partea a doua a recenziei lui Paul Cernat din Obsevator cultural
• Reacție la dialogul Hera Muller – Gabriel Liiceanu sau despre nevoia separării puterilor în cultură

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin Librarie.net

Comentarii