Dintr-un univers alternativ

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 1-09-2011 | 4 Comentarii

diacriticals http://forum.redlers.com/

O mică prefață la volumul Idei de schimb, care va apare în curând la editura Institutul European.

Academia Romyna’ ar vrea sa’ schimbe, din nou, ortografia. O face privind cu un ochi la trecut, shi cu celalalt acoperit de un bandaj de pirat. Culmea este ca’ o face spunynd ca tzine cont de „limba vie.” Academia tra’ieshe, desigur, yntr-un univers paralel, yn care exista’ o tzara’ identica’ cu a noastra’ shi al ca’rui nume este ortografiat cu diacritice, cum ar fi caraghioasa litera’ cu pa’la’rie  „â”. Academia nu a auzit, ynca’ de faptul ca’ am abandonat aceasta’ grafie, care ne dusese la casa de nebuni cu sute de ani yn urma’.

Mijlocul de comunicare al ultimelor secole a fost, desigur, calculatorul. Tastatura acestuia a fost, cum se shtie, inventata’ fa’ra’ pitoreshtile diacritice. Shi multzi dintre stra’moshii noshtri au ajuns pe culmile dispera’rii yncercynd sa’ foloseasca’ zecile de tastaturi shi alfabete de calculator care erau, zice-se, adaptate limbii romyne.

Tastaturile ne fortzau sa’ folosim taste necesare yn alte situatzii, cum ar fi omniprezentele „ ; ” sau „ ‘ ”, pentru simpaticele „ţ”” shi „ş”. Ori sa’ renuntza’m la atyt de folositorul „/” pentru inutilul shi patriotardul „â”. @ pur shi simplu dispa’rea. Mai mult, chiar daca’ foloseam tastele corect, cynd venea vorba de publicarea textelor cu „diacritice” pe web, juma’tate din ele apa’reau sau schimonosit, sau deloc.

Ca sa’ simplifica’am aceasta’ confuzie noi romynii am hota’ryt acum cyteva secole sa’ folosim numai caracterele standard ale computerelor normale. Pentru aceasta folosim nishte conventzii ortografice pe care nishte inovatori le-au redescoperit. Cel mai simplu a fost sa’ sca’pa’m de „ţ” shi „ş”. Pe la sfyrshitul secolului 19 nishte suflete brave au yncercat formele „sh” shi „tz”. Nu a mers. Unora li s-a pa’rut mai simpatice acele virgulitze de la funduletzul literelor. La sfyrshitul secolului 21, ynsa’, nishte shi mai brave suflete tinere care tra’iau shi respirau pe chat, au redescoperit cu entuziasm traditzia pierduta’ a lui Tzigara-Samurcash shi a Mitzei Baston.

Cea mai grea a fost ba’ta’lia pentru „y.” Romynii sunt foarte myndri de orginea latina’ a limbii lor shi foarte rushinatzi de orice alteceva. (Exceptzie fac, bineyntzeles, cei care se rushineaza’ de orginea latina’ shi vor să schimbe tot aflabetul cu unul dacic, inspirat de codexul Rohonczi. Din fericire, aceshtia sa-au retras din mijlocul nostru acum un secol shi shi-au fa’cut un sat de chirpici, botezat „Brynza’”, nu departe de rezervatzia de zimbrii din tzara Hatzegului). Pyna’ la urma’ ratziunea a ynvins. „Y” avea o valoare fonetica’ foarte apropiata’ de ce aveam noi nevoie. Le-a permis vorbitorilor de limba engleza’ din toata’ lumea sa’ yntzeleaga’ ce vrea sa’ fie acei „î” sau „â” care nu sunau ca nici un „i” sau „a” din limba romyna’. Plus, de acum nimeni nu-i mai confundă pe romi cu romynii.

Ultima decizie a fost shi cea mai ushoara’. Pune lynga’ „a” pe micutzul „ ‘ ”  shi ai sca’pat de „ ă”…

De acum, orice text, pe orice tastatura’, vorba lui Shakespeare, „smells as sweet.” Cum ar putea cineva crede yn fanteziile unei limbi romyne scrise cu diacritice de acum cyteva sute de ani?

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Telegramă diplomatică Wikileaks dezvăluie imaginea diplomației americane despre Ion Iliescu în 1995: alternativa politică cea mai viabilă

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 13-07-2011 | Un comentariu

O telegramă din iunie 1995 a ambasadei americane de la București conține un portret al președintelui Iliescu ce este numai aparent banal. Aceasta a fost recent publicată oficial de Wikileaks, după ce a fost făcută cunoscută publicului român acum câteva luni, și merită o analiză mai atentă. Ea arată cum cu numai câteva luni înainte de vizita lui Iliescu la Washington (septembrie 1995), unde s-a întâlnit cu președintele Clinton, Iliescu era privit deja cu pragmatism și poate chiar empatie de ambasada americană. Această imagine este diferită de cea a elevului pus la colț pe care și-o închipuiau cercurile intelectuale românești din anii 90 când discutau relația lui Iliescu cu Occidentul. Imaginea pe care o aveau diplomații americani (ai administrației Clinton) despre Ion Iliescu este destul de nuanțată. Părerea lor era că Iliescu ar fi ajuns la putere datorită faptului că intelectualii români fuseseră neorganizați, atât înainte, cât și în timpul revoluției din 1989. Iliescu ar mai fi fost, după părerea ambasadei americane, dedicat idealurilor democratice, chiar când era atacat ca ”cripto-comunist”: (vezi acest document pentru traducere)

IN THE CHAOS WHICH FOLLOWED THE SUDDEN FALL OF THE CEAUSESCU REGIME IN DECEMBER, 1989, THE INTELLECTUALS WHO WERE SEEKING TO ESTABLISH A NEW POLITICAL ORDER TURNED TO THE MORE EXPERIENCED ILIESCU FOR LEADERSHIP, AND HE QUICKLY BECAME THE DOMINANT FIGURE IN THE AD HOC NATIONAL SALVATION FRONT (NSF) GOVERNMENT.

¶3. GIVEN THE TOTAL LACK OF ORGANIZED OPPOSITION GROUPS IN ROMANIA PRIOR TO THE REVOLUTION, ILIESCU HAD NO CHOICE BUT TO KEEP THE OLD BUREAUCRACY IN OFFICE, BUT THIS DECISION ALIENATED THE INTELLECTUALS AND THE EMERGING OPPOSITION PARTIES. ILIESCU AND THE NSF MOVED QUICKLY TO LAY THE FOUNDATIONS FOR A PLURALISTIC POLITICAL SYSTEM AND HE WON THE PRESIDENCY HANDILY IN THE MAY, 1990 ELECTIONS – WHICH, ALTHOUGH SERIOUSLY FLAWED, REFLECTED THE WILL OF THE PEOPLE – BUT THE OPPOSITION PARTIES REFUSED TO ACCEPT THE LEGITIMACY OF THE GOVERNMENT AND CLAIMED THAT ILIESCU WAS A “CRYPTO-COMMUNIST.”

Un comentariul ”editorial” din depeșa ambasadei mai califică teoriile despre ”lovitura de stat” a lui Iliescu din 1989 ca ”paranoice”:

OTHER INTERPRETATIONS OF THE 1989 REVOLUTION HAVE IT THAT ILIESCU AND LIKE-MINDED PARTY DISSIDENTS HAD EITHER BEEN PLOTTING A COUP AND USED THE REVOLUTION AS A COVER TO STAGE IT, OR STEPPED IN AND “STOLE” THE REVOLUTION AS IT WAS OCCURRING. WE FIND THE FIRST INTERPRETATION TOO PARANOID TO BE ACCEPTABLE WITHOUT OVERWHELMING PROOF. AS FOR THE SECOND, SINCE THE REVOLUTION WAS NOT LED BY AN ESTABLISHED ANTI-COMMUNIST GROUP SUCH AS SOLIDARITY, BUT BROKE OUT SPONTANEOUSLY, WHO IS ILIESCU SUPPOSED TO HAVE STOLEN IT FROM?

Depeșa este însă foarte critică la adresa lui Iliescu când vine vorba de chemarea minerilor la București:

ILIESCU THEN COMPOUNDED HIS PROBLEMS BY MAKING THE WORST MISTAKE OF HIS POST-REVOLUTION CAREER – CALLING MINERS INTO BUCHAREST IN JUNE, 1990, TO BREAK UP A MONTHS LONG OCCUPATION OF A CENTRAL SQUARE BY STUDENT PROTESTORS. (NOTE: ILIESCU HAS CLAIMED, NOT VERY CONVINCINGLY, THAT HE DID NOT CALL IN THE MINERS AND THAT THEIR ARRIVAL IN BUCHAREST RESULTED FROM THEIR OWN PATRIOTIC INITIATIVE. END NOTE.) THE MINERS NOT ONLY USED VIOLENCE AGAINST THE STUDENTS, BUT ATTACKED THE OFFICES OF OPPOSITION PARTIES AS WELL. ILIESCU’S IMAGE ABROAD SANK STILL FURTHER WHEN HE SPLIT WITH HIS NSF PRIME MINISTER, PETRE ROMAN, ON THE GROUND THAT ROMAN WAS MOVING TOO QUICKLY ON ECONOMIC REFORM, BUT ALSO DUE TO CLASHING AMBITIONS AND SHARPLY CONTRASTING PERSONAL STYLES.

Concluzia ce poate fi desprinsă după lectura depeșei este că diplomația americană era destul de sceptică în ceea ce privește capacitatea opoziției, mai ales a intelectualității anticomuniste, de a oferi soluții concrete politice situației complexe din România anilor 90. Aceasta opinie nu trebuie neapărat acceptată ca atare, dar este o opinie istorică, pe care trebuie să o cunoaștem. Ea ar trebui pusă și în contextul politicii externe a administrației Clinton, care avea pe masă problemele mult mai arzătoare, cum ar fi procesul de pace din Orientul Mijlociu sau războiul civil din Yugoslavia. Factorii politici americani mizau pe Iliescu în principal din motive pe care ei le considerau pragmatice. Acceptarea lui Iliescu era poate mod de miza pe calul care părea cel mai capabil să câștige cursa, mai ales că nu se dorea un conflict politic și poate etnic în România.  Pe de altă parte, ar trebui spus că era poate vorba și de o simpatie subterană față de egalitarismul și aspirațiile social democrate ale lui Ion Iliescu, care nu erau diametral opuse ideologiei de factură social-democrată a administrației Clinton.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Peste 50 de Telegrame ale Ambasadei SUA la București publicate de Wikileaks dezvăluie detalii despre foști prizonieri de la Guantanamo primiți ca azilanți în România, infiltrarea fundamentaliștilor islamici în minoritatea turcă din Dobrogea, Bechtel, Rafo, Patriahul Daniel, PSD, Băsescu, corupți, și reformă

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 8-07-2011 | 3 Comentarii

wikileakslogo

Wikileaks a pus de curând pe piața mai mult de 50 de telegrame ale Ambasadei SUA de la București, cele mai recente din 2010.

Un document neașteptat este relatarea unei convorbiri între ambasadorul Turciei la București și diplomați americani în care primul afirma că fundamentalismul islamic face progres în România. În București ar fi 17 moschei neoficiale frecventate și/sau sprijinite de fundamentaliști.

Fundamentalists have too much money and appeal to the younger generation. There are 50 officially recognized imams in Romania, but the unofficial numbers are much larger and these are the concern, he said. The extremists are buying off imams one by one. While Bucharest has one official mosque, there are 17 others that operate unofficially. The fundamentalists have built orphanages and schools, and are “buying” children from their parents to attend. The Mufti, Iusuf Muurat, is a good man, but young and with many enemies.

Interesantă este și afirmația că ambasadorul turc își arogă titlul de ”protector” al turcilor din România, care ar fi ”oamenii lui”. În numele acestui privilegiu el cere ca toate acțiunile comunității militare americane din Dobrogea care ar viza minoritatea turcă să fie avizate și de el. Citește restul

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Dacă ar fi aflat Hitler de rezultatele dela BAC 2011 (video, YouTube)

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 5-07-2011 | 0 Comentarii

O foarte haioasă parodie pe marginea dezastrului de la Bacul din 2011

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=joGlR1Ra5a0[/youtube]

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Știm că legionarii îi urau pe evrei. Ignorăm însă faptul că evreii iubeau România.

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 23-06-2011 | 7 Comentarii

Aaron Lebedeff, un celebru cântăreț evreu de muzică ”ușoară” idiș din anii 20-30 făcea inima evreilor emigrați din România în America să tresalte de bucurie cu melodia ”România, România”. Versurile ei sunau cam așa

Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie!
A fost odată o țară dulce și dragă.
Oh, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie!
A fost odată o țară, scumpă și faină.

Să trăiești acolo era o plăcere.
Ce-ți dorea inima, aia mâncai.
Oh, mămăligile, pastramele, cârnațile
Oh, vinurile.

Ce viață era în România. Nu aveam nicio grijă.
Toată lumea bea vin și mânca cașcaval.
Oh, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie, Românie!

Restul traducerii în engleză a cântecului Idiș poate fi găsită pe acest sit.

Cum se face că românii îi urau pe aceiași evrei cu atâta ură?

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Revoluția Facebook – Ce este și de ce trebuie să ne pese de ea

de moderator

Publicat pe 14-06-2011 | 2 Comentarii

Nota redacției: Fragmente din noul volum al lui Alex Ulmanu, Cartea Fețelor, dedicat revoluției sociale create de introducerea serviciilor de genul Facebook, YouTube, Flickr în România și în lumea post totalitară. Teoria centrală a volumului este că siturile de genul Facebook sunt mai mult decât un aparat tehnologic, ele au devenit o extensie a sinelui, o proteză socială a omului modern.

Ceilalţi

La un moment dat m-am decis că e vremea ca puştiul meu, care pe atunci avea vreo patru ani, să înveţe să meargă pe două roţi. Era deja un mare maestru în ale mersului pe bicicletă cu roţi ajutătoare. Într-o bună zi, m-am hotărât să le demontez şi am ieşit în faţa clădirii în care locuiam. A dat de câteva ori din pedale, nesigur, dar era prea speriat ca să îşi dea cu adevărat interesul. Am lăsat-o baltă.

Peste două-trei luni, pe când ne îndreptam spre un loc de joacă, fiul meu a văzut o fetiţă, ceva mai mare ca el, zburând nonşalant pe două roţi. Mi-a spus că vrea şi el să înveţe. Foarte curând am scos, la îndemnul copilului, roţile ajutătoare de la bicicletă. În doi timpi şi trei mişcări, spre mândria tatălui şi a sa personală, puştiul mergea pe două roţi.

Pe lângă faptul că mi-a permis să mă laud cu abilităţile de biciclist ale copilului meu, povestea de mai sus este un bun exemplu pentru a înţelege de ce Facebook are atâta succes. Nu e vorba de faptul că m-aş fi fălit imediat, printr-un status update, cu performanţa copilului (din câte îmi amintesc, nici n-am făcut-o). E vorba de faptul că natura umană ne impinge în braţele Facebook-ului.

De ce are succes Facebook? Ce ne face (pe unii dintre noi) să ne verificăm de câteva ori pe zi, prin computer sau prin telefon pagina de Facebook, acasă, la serviciu, în tramvai, în metrou sau la restaurant, să urmărim avid întâmplările mai mult sau mai puţin mărunte din viaţa celor din lista noastră de prieteni, să le privim fotografiile şi să comentăm asupra lor, să împărtăşim tuturor ce facem, ce gândim sau ce simţim într-un moment sau altul? Ce-i face pe cei 40 de inşi ce au scris articolul cu care am deschis acest capitol să intre pe Facebook zi de zi?

O explicaţie neuroştiinţifică

Neurobiologia, sau studiul ştiinţific al sistemului nervos, ne arată că explicaţia pentru atracţia pe care o exercită Facebook asupra a milioane de oameni, ca şi pentru faptul că un copil de patru ani se hotărăşte să-şi scoată roţile ajutătoare de la bicicletă, poate fi strict biologică. Simplu spus, Facebook şi Twitter ne satisfac o nevoie biologică fundamentală. Poate părea ciudat, dar nevoia de socializare nu e de natură intelectuală. În acest context, învăţarea mersului pe bicicletă trebuie privită nu ca rezultatul ambiţiei, ci ca o condiţionare biologică, izvorâtă din necesitatea de integrare în grup, fără de care nu putem funcţiona cum trebuie. Creierul uman este astfel construit încât să răspundă acestei nevoi. Organul vital al gândirii alocă resurse impresionante, fără ca noi să fim conştienţi de acest lucru, unei operaţiuni vitale pentru supravieţuire: înţelegerea şi identificarea emoţiilor şi adaptarea la acţiunile semenilor.

Prin social media, oamenii comunică adesea emoţii şi stări (sunt fericit, sunt trist, sunt plictisit) sau lucruri menite să transmită ori să creeze emoţii (fotografii cu copii, poze de la nuntă, din vacanţe etc., anunţuri privind diverse evenimente din viaţa personală sau profesională şamd). Chiar şi butonul like semnifică o emoţie sau o stare pe care utilizatorul o încearcă vizavi de ceea ce află din ce a publicat cineva pe Facebook.

Emoţia, descrisă în dicţionare drept o reacţie afectivă, e definită mult mai sec în neurobiologie: un răspuns neuronal sau endocrin la un stimul, a cărui funcţie este să regleze intern organismul astfel încât acesta să fie în acord cu mediul extern[1].

Între două persoane se stabilesc “conexiuni emoţionale” într-un mod funcţional – cu alte cuvinte, un creier uman capătă acces la gândurile, sentimentele şi intenţiile altuia.

Această abilitate este denumită în ştiinţă teoria minţii şi apare în jurul vârstei de doi ani. Cam tot atunci începem să ne recunoaştem în oglindă. Conştiinţa de sine şi abilitatea de a descifra semnalele altora privitoare la sentimentele şi intenţiile pe care le au ar putea fi, aşadar, interconectate, după cum remarcă John T. Cacioppo şi William Patrick în cartea lor Loneliness, în care abordează conceptual de singurătate din perspectivă neuroştiinţifică[2]. Biologul N. K. Humphrey a sugerat chiar că dezvoltarea abilităţii de a detecta starea emoţională a altora e posibil să fi dus nu doar la apariţia inteligenţei la om, ci chiar la dezvoltarea conştiinţei umane[3].

Dar, pe lângă faptul că poate descifra, din semnalele primite de la alţii, ce emoţii îi încearcă pe semenii săi şi că poate să răspundă într-un fel sau altul la acestea, omul este înzestrat şi cu o altă abilitate, arată Cacioppo şi Patrick: să împărtăşească trăirile altora. Când o prietenă pune pe Facebook primele fotografii cu copilul său, ori scrie pe Twitter “Maria a făcut azi primii paşi”, când o personalitate recunoaşte, cu vocea tremurândă, într-un interviu televizat, că are probleme în căsnicie, sau când Julia Roberts mulţumeşte, pe scena Oscarurilor, familiei, prietenilor, soţului, garderobierei şi lumii întregi, suntem (măcar unii dintre noi) mişcaţi, emoţionaţi, atinşi.

Creierele noastre răspund în mod involuntar şi automat la semnalele transmise de alţi oameni. Adam Smith remarca încă acum 300 de ani că ne crispăm atunci când cineva se loveşte la deget. În mod similar, observă Cacioppo şi Patrick, ne ferim atunci când cineva de lângă noi se fereşte. Urmărim şi repetăm, fără să fim conştienţi de asta, mişcările şi direcţia ochilor altora, pauzele pe care le fac în discurs, postura şi gesturile lor. Cei ce au copii mici se trezesc adesea că, atunci când îşi hrănesc sugarii, fac diverse feţe şi scot sunete ca să-i convingă pe bebeluşi să-i imite şi să mănânce. Când un copil izbucneşte în plâns, la creşă, încep şi ceilalţi. Ca să nu mai vorbim de modă (ţi-ai luat pantofi Converse, îmi iau şi eu), comportament la şcoală (copiii încearcă să intre în gaşca celui mai cool dintre ei şi îl imită în tot ce face) sau la serviciu (unde cei mai mulţi se îmbracă şi se poartă în conformitate cu “cerinţele” mediului de lucru).

Dacă nu ar fi văzut un alt copil pedalând pe două roţi, cine ştie cât ar mai fi trecut până ca fiul meu să se hotărască să încerce să meargă cu bicicleta fără roţi ajutătoare?

Socializarea e o condiţie a supravieţuirii. Dacă rămâi singur, eşti mai vulnerabil şi nu-ţi poţi transmite genele mai departe. E valabil pentru omul modern, aşa cum era valabil pentru omul cavernelor. Dacă rămânem singuri nu ne putem apăra, suntem mai puţin productivi, nu putem învăţa de la alţii şi nu putem procrea. Frica de singurătate ne împinge să căutăm societatea semenilor.

[…]

Recunoaşterea emoţiilor şi înţelegerea semenilor

Creierul alocă, aşadar, resurse impresionante pentru cele mai importante lucruri atunci când vine vorba de supravieţuirea speciei: recunoaşterea emoţiilor şi înţelegerea semenilor. Creierul răspunde mai puternic la imaginile cu persoane decât la cele cu obiecte, chiar şi atunci când intensitatea emoţională e comparabilă. O fotografie cu un clovn trist va produce mai multă activitate în creier, şi în mai multe zone diferite ale acestuia, decât o imagine cu un peisaj sumbru[4].

Faptul că mai multe resurse ale creierului sunt alocate descifrării emoţiilor şi înţelegerilor semenilor confirmă, în viziunea lui Cacioppo şi Patrick, ipoteza creierului social, care susţine că complexitatea vieţii sociale a dus la creşterea rapidă a cortexului uman.

În aceste condiţii, este explicabilă atracţia şi, pe alocuri, fascinaţia pe care o exercită Facebook asupra multora dintre noi. Facebook poate fi privit ca o hartă interactivă (chiar dacă incompletă uneori) a relaţiilor noastre sociale. Clipă de clipă, o mare parte a resurselor noastre mentale sunt alocate, fără ca măcar să fim conştienţi de acest lucru, pentru descifrarea conexiunilor sociale şi înţelegerea celor de lângă noi. Un instrument ajutător precum Facebook, care face inventarul cunoscuţilor, oferă acces la imagini, prezintă fapte, emoţii şi stări ale acestora este, pentru subconştientul şi conştientul nostru deopotrivă, o ofertă greu de refuzat.

Un profesor de-ai mei din facultate, Harry Morgan, un american ce a lucrat multă vreme la cunoscuta revistă Reader’s Digest, obişnuia să ne spună: People love to read about people (“Oamenii adoră să citească despre oameni”).

Oamenii sunt interesaţi să afle ce se întâmplă cu alţi oameni. Sunt interesaţi să afle ce se întâmplă chiar şi cu necunoscuţi, pentru că raportează poveştile altora la propriile experienţe. Sunt cu atât mai interesaţi să afle ce se întâmplă cu persoane pe care le cunosc, pentru că împărtăşesc o legătură directă cu acestea.

Tabloidele au prins ideea. Cititorii preferă să citească despre vedete, pentru că le sunt familiare. Pentru mulţi, nunta lui Ştefan Bănică Jr. este cel puţin la fel de importantă ca nunta vărului Costel de la Brăila – poate mai importantă, dacă pe Bănică îl văd şi îl aud mai des decât pe vărul Costel, chiar dacă acest lucru se întâmplă prin intermediul televizorului.

Problema pe care o au mulţi dintre jurnaliştii care scriu articole “serioase” în România nu este că publicul n-ar fi interesat de asemenea subiecte, ci că ziariştii n-au învăţat să pună în evidenţă oamenii. Un articol despre violenţa în familie poate fi spus scoţând în faţă statisticile (numărul de femei care suferă an de an de pe urma bătăilor primite de la soţ), dar devine mult mai interesant dacă spui povestea uneia dintre aceste femei.

Facebook spune asemenea poveşti aproape de fiecare dată când un utilizator îşi actualizează mesajul de stare. Iar aceste update-uri ne interesează (OK, nu toate) pentru că vorbesc despre oameni pe care îi cunoaştem sau care ne sunt cumva familiari (OK, nu toţi, dar cine v-a pus să acceptaţi necunoscuţi în lista de prieteni?).

Alexandru Brăduț Ulmanu (născut în 1973, la Bucureşti) activează în presă din 1991, iar din 1996 predă jurnalismul în calitate de cadru didactic universitar şi trainer. A lucrat în presa scrisă, online, radio şi de agenţie şi s-a ocupat cu predilecţie de cultură şi media.Vezi și interviul Hotnews cu Alex Ulmanu despre cartea sa

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Analizele Isabelei Iețcu Fairclogh dedicate discursului cultural românesc

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 13-05-2011 | 0 Comentarii

Isabela Iețcu Fairclough a publicat două cărți extrem de interesante dedicate modului în care se construiesc argumentele ideologice în spațiul cultural românesc. Una este dedicată lui Horia Roman Patapievici, cealaltă discursului generat de ceea ce Ciprian Șiulea numea cu un termen extrem de bine găsit, ”ideologia neointerbelică.”

Concluzia cea mai simplă a acestor două volume ar fi că argumentarea pozițiilor culturale în România contemporană se face de pe pozițiile unei presupuse legitimității profetice, derivate dintr-o aură moștenită de la un trecut idealizat și mitizat. În plus, argumentele sunt de multe ori sofistice încercări de a escamota cu vorbe mari probleme dureroase.

• Dialogue, Argumentation and Ethical Perspective in the Essays of H.-R. Patapievici, 2006, Editura Universitatii din Bucuresti (438 pages), ISBN 973737170-4.
• Discourse Analysis and Argumentation Theory: Analytical Framework and Applications, 2006,Editura Universitatii din Bucuresti (309 pages), ISBN 973737240-9.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

România văzută din America

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 13-05-2011 | 16 Comentarii

În volumul Idei de Schimb discut problema imaginii României în America. Aceste două articole ne dau ocazia să medităm asupra problemei. Primul este un articol din Washington Post, dedicat intrării României în Uniunea Europenă. Cel de-al doilea este faimosul eseu al lui Tony Judt, La fundul grămezii. Comentarii?

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Obsesia interbelică reflectată în arhitectura chioșcurilor din România

de Sorin Adam Matei

Publicat pe 12-05-2011 | Un comentariu

Excelent articlolul lui Ciprian Șiulea din Vox populi

Dintr-un articol de pe Hotnews aflăm că în parcurile din Bucureşti vor fi amplasate noi chioşcuri pentru vînzarea a diverse produse. În mod complet previzibil, designul lor e inspirat din începutul de secol XX, ca să fie reprezentativ, susţine Administraţia Parcurilor, pentru perioada în care au fost amenajate parcurile. De ce oare nu s-au inspirat din designul de acum 20 de milioane de ani, cînd a fost amenajat relieful parcurilor?

E o mare criză de imaginaţie, iar cînd se pun probleme identitare, oamenii se aruncă automat în interbelic sau antebelic. Chioşcuri de ziare, felinare, ceasurile “de aur” deja amplasate în parcuri, totul e retro. Şi, bineînţeles, cam toate nişte orori, copii fuşerite de un prost gust total. Fierul forjat din diverse amenajări urbanistice e interbelic, reforma ortografică a imbecilei Academii Române din 1993 era antebelică, cele mai mari vedete în materie de idei au rămas, din păcate, agitaţii membri ai “generaţiei de aur” interbelice şi mediocrii lor moşternitori. O mie de cărţi celebrează la instinct “micul Paris”, un milion de bloguri ne arată poze de atunci. Parcă sîntem într-o perpetuă călătorie horror în timp.

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net

Idolii forului nu au o ideologie – Un dialog despre volum publicat în revista Timpul

de moderator

Publicat pe 31-03-2011 | 4 Comentarii

Revista Timpul găzduiește pe trei pagini un amplu interviu despre volumul Idolii forului, realizat de Emanuel Copilaș cu Sorin Adam Matei. Redăm aici fragmentele mai importante. Interviul poate fi citit în întregime pe net, la adresa revistei Timpul.

Sorin Adam Matei este Associate Professor la Purdue University, Statele Unite, autorul volumului ”Boierii Minții” și coorodonator împreună cu Mona Momescu al volumului colectiv ”Idolii forului”.

Emanuel Copilaș este preparator la Universitatea de Vest din Timișoara și doctorand al Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, având ca temă de cercetare subsidiarul ideologic al politicii internaționale românești în perioada comunistă. Domeniile sale majore de interes includ teoria și istoria relațiilor internaționale, respectiv teoriile totalitarismului. A publicat articole în diferite reviste de specialitate din țară.

Volumul Idolii Forului. De ce o clasă de mjloc a spiritului e de preferat ”elitei” intelectualilor publici a fost publicată anul trecut la Editura Corint. Lucrarea, editată de către Sorin Adam Matei și Mona Momescu, reunește analize ale unor importante nume ale intelectualității românești, nu toate însă cunoscute sau binecunoscute publicului larg: Michael Shafir, Adrian Gavrilescu, Daniel Barbu, Caius Dobrescu, Mircea Flonta, Gabriel Andreescu, Stelu Serban, Lucian Nastasa Kovacs, Marius Ghilezan,Vasile Morar, Bruno Stefan, Alexandru Matei și Istvan Aranyosi. Idolii Forului are ca argument central premisa conform căreia spațiul public românesc este (încă) structurat în plan intelectual de către curente filosofice ierarhice și elitiste, care consideră că au acces privilegiat și un rol de-a dreptul sacrosant în ceea ce privește validarea și distribuirea socială a cunoașterii. Genul acesta de gândire, tributar „grupurilor de prestigiu” teoretizate de către Sorin Adam Matei în lucrarea Boierii Minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor (publicată în 2004 la Editura Compania) – se constituie în principalul obstacol și totodată principala provocare a procesului modernizării României. Încă de la apariție, lucrarea a suscitat o paletă largă de reacții, de la critice și foarte critice până la aprobative sau simpatetice. În dialogul care urmează, Sorin Adam Matei răspunde la câteva întrebări despre lucrările mai sus menționate, clarificând astfel sensul unor concepte și implicații conținute în puternicul și coerentul mesaj social al Idolilor Forului.

Emanuel Copilaș (E.C.) În măsura în care propune o abordare dialogică între „intelectualii specializați”, respectiv „intelectualii publici”, neavând ca obiectiv condamnarea acestora din urmă ci oferirea unei noi perspective asupra pieței ideatice românești prin inițierea unor noi punți de legătură între cele două „grupuri” și, nu în ultimul rând, publicul cititor – poate fi considerată lucrarea Idolii Forului un proiect emancipator?

Sorin Adam Matei (S.A.M.) Bineînțeles. Este proiectul cel mai important al acestui volum. De comun acord cu Mona Momescu, celălalt coordonatr al volumlui, Idolii forului încearcă să deschidă o discuție despre participarea la dialogul social, despre legitimitatea participării la dialogul social, despre extinderea și adâncirea dialogului prin includerea  mai multor voci. În subsidiar, volumul se preocupă și de problema unuia dintre modelele culturale românești, și în această direcție încercăm să propunem, cum am menționat, un proiect emancipator, în sensul că vrem să aducem în prim-planul scenei intelectuale românești o categorie socială și intelectuală oarecum neglijată în ultimii ani, anume aceea a specialiștilor. Și, într-un fel, volumul încearcă să afirme că vocile lor sunt mai importante. Acesta nu înseamnă însă că vocile lor trebuie să fie totalizatoare, sau să eliminăm anumite persoane prin aducerea acestui model în câmpul public, pentru că atunci s-ar ajunge la promovarea unei forme păguboase de intoleranţă „inversă”, să-i spunem, necum a unui dialog social plurivocal. Dimpotrivă, noi considerăm că acesta ar fi un model de preferat, cu condiția să fie testat în confruntările de idei, culturale, de zi cu zi.

E.C. În capitolul din lucrare pe care îl semnați (Idolii Forului), afirmați că intelectualii „publici” și sau „enciclopediști” abordează mai degrabă ideologic realitatea și nu științific în sensul de recurgere la metodologii empirice (p.24). În aceste condiții, dialogul pe care îl propuneți nu este oarecum din start sortit eșecului?

S.A.M. O precizare. Dacă s-a înțeles din capitol că eu cer o metodă științifică sau că promovez numai metoda științifică pentru validarea adevărului celor spuse de un grup, trebuie să clarific că această impresie nu este corectă. Ce încerc să exprim în acel capitol este că, pe de o parte, avem un model cultural învechit. Este un model care făcea probabil față oarecum onorabilă înainte de secolul XVIII, dădea semne de oboseală în secolul XIX, cu siguranță nu mai era de actualitate în secolul XX și absolut sigur nu ne poate duce nicăieri în secolul XXI. Este vorba despre acest model cultural al intelectualului atoateștiutor, oracular, profetic, care încearcă să ne dea o soluție pentru toate problemele într-un fel de package, de ambalaj. Acest model este învechit pentru că este un model și de tip teologal, moștenit de undeva din secolele XIII, XIV, fiind readus acum înapoi la viață. Din această cauză sunt de părere că această paradigmă culturală este în primul rând ideologică, în sensul că ne propune un pachet complet, și de cunoaștere și de acțiune politică și de orientare morală, care, într-un fel, nu mai lasă aer pentru restul spațiului intelectual.

Ce propun, în schimb, este un model intelectual modern de tip framework, un model cadru. Acesta nu este un model care să conțină anumite direcții ideologice de atac, nici măcar științifice. Modelul intelectual modern de care România ar beneficia dacă l-ar adopta este unul care pleacă de la câteva premise. Prima este cea a relativității discursurilor intelectuale, în sensul că pot exista, într-un moment, mai multe discursuri intelectuale care pot susține despre aceeași realitate opinii diferite în moduri diferite și care nu se invalidează neapărat reciproc, pentru că nu știm precis care grup are dreptate, care perspectivă are dreptate absolută. Aici pornesc de la premisa conform căreia în lumea modernă cunoașterea este de tip dubitativ: se interoghează pe sine dacă are sau nu dreptate. Sigur, unora le poate părea respingătoare această perspectivă, anume aceea a relativismului, și ne pot transmite, așa cum o fac intelectualii centrali din România, că este un adevărat păcat să nu mai avem stele polare intelectuale. Dar haideți să ne uităm înapoi, la ce s-a întâmplat în ultimii o sută cincizeci de ani în Europa. Sau în lume. Să vedem unde ne-au condus ideologiile care ne-au dat stele polare, atât cele „tari”, cât și cele mai „moi”. Ne-au dat Holocaustul, războaie mondiale extrem de sângeroase, totalitarisme, și lista poate continua.

Pe de altă parte, hai să ne uităm la ce ne-a dat acest tip de încadrare a problematicii umane de tip modern, pe care o numesc relativistă și dubitativă. Ne-a dat sisteme legale și democratice în care grupurile sociale, chiar extremiste, se pot înfrunta unele cu altele, unde libertatea, dreptatea și justiția pot fi adjudecate, bazate pe un dialog viu și plenar al oamenilor. Acesta este marea problemă în favoarea căreia noi milităm: introducerea în discursul social și politic românesc a acestei idei fundamentale a dialogului plural și relativist. Acum mă poți întreba: da, dar de ce susțineți în carte că specialiștii sunt mai buni decât enciclopediștii, de ce afirmați că este mai bine să aibă prioritate o clasă de specialiști decât una de enciclopediști, vreți să-i exterminați, să-i aruncați peste bord pe acești enciclopediști? Doamne ferește. Nici nu mă gândesc la așa ceva. Eu pun în practică exact ceea ce propun: un dialog, o confruntare deschisă în care afirm că într-un sistem relativist există mai multe opțiuni, că opțiunea enciclopedică arhaică, arhaizantă, este unda dintre ele, și că mie, personal, nu mi se pare productivă. Și în cadrul acestui framework discursiv, a acestui univers de dezbatere, recomand ca specialiștii să fie puși în față și să fie ascultați, pentru că ei știind că nu știu foarte mult, nu vor încerca niciodată să ne pună sacul în cap și să declare: vă dirijez eu în direcția corectă. Pe de altă parte, trebuie menționat că există și o tentație a tehnocrației atotștiutoare, dar nu pentru aceasta milităm noi.

E.C. În ce măsură considerați că pot fi construite autentice punți de legătură între o gândire verticală, elitistă, antimodernă, și o gândire orizontală, modernă, în măsura în care să nu se ajungă la un „dialog al surzilor”, și miza profundă a volumului să fie receptată de către intelectualii enciclopediști?

S.A.M. Aceasta este o întrebare dificilă, și cred că se poate răspunde la ea în două feluri. Primul este că aceste două modalități de a pune lumea în problemă se exclud reciproc. Prima articulează o perspectivă intelectuală, a doua altă perspectivă. Acum este timpul să luăm o decizie. Cum vrem să fie lumea în care trăim?

Pe de altă parte, există și posibilitatea să ne gândim la aceste două alegeri, chiar dacă sunt incompatibile, ca fiind parte dintr-un concert necesar al dialogului social și, fiecare alegând un anume model, nu ne rămâne decât să dovedim că modelul nostru este mai bun, mai productiv, mai valabil, mai interesant, mai democratic, mai capabil să ne ajute să descoperim sensul profund al justiției și democrației. Acesta este tipul de confirmare empirică pe care îl am în considerare. Nu cred neapărat că aceste două modele se pot combina. Ar ieși o struțo-cămilă din care n-am mai înțelege nimic. Ori crezi că lumea este împărțită în două categorii, sau că lumea are o esență care trebuie cunoscută numai de unii, ori nu te gândești la ea în acest fel. Dar, pe de altă parte, nu sugerez că modelul opus este absolut greșit, pentru că din perspectiva modelului meu nu putem spune că există a priori modele invalide. Validarea se poate face numai prin testarea lor practică, în discursul social. Problema cea mai importantă este să discutăm și să dezbatem concret ce ne pot oferi cele două modele. Și încă o dată, eu îmi fac alegerile în funcție de această analiză retrospectivă pe care o fac ultimilor o sută cincizeci de ani de modernitate europeană și românească, și concluzia la care ajung este că un model relativist, deschis, al opțiunilor limitate și al competențelor deschise și verificate este mai bun decât un model al intelectualilor oraculari care vin în fața noastră și declamă: ce afirmăm noi se bazează pe o tradiție intelectuală care se reclamă de la Platon, Aristotel, Sfântul Augustin, punând punct astfel discuției.

E.C. Dar, pe de altă parte, îmi vine în minte acum o carte a lui Marcel Gauchet – Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei, în care autorul afirma, destul de convingător, că lumea modernă s-a născut prin „ieșirea din religie”. Extrapolând ideea la discuția noastră, nu credeți totuși că între premodernitate și modernitate există mai degrabă un raport, haideți să îl numim dialectic, deși am rezerve în privința oportunității termenului, decât unul de discontinuitate? Și dacă răspunsul este pozitiv, s-ar putea eventual recupera acest dialog inițial din perioada copilăriei intelectuale a modernității?

S.A.M. Hai să reformulez puțin această întrebare. Este modernitatea compatibilă cu religia?

E.C. Exact.

S.A.M. Deci, este modernitatea unora dintre intelectualii români, care promovează religia ca valoare centrală, modernă? Și aici îți pot oferi următorul răspuns. Religiozitatea și comportamentul religios sunt esențiale pentru existența umană. Întrebarea mai interesantă este însă ce rol trebuie să joace religia și anume doctrina religioasă, așa cum este ea înregistrată în corpusul de practici și de teorii, în viața publică? O problemă pe care o avem în România contemporană este că religiozitatea este o formă exterioară, este un model exterior, care este oferit ca un fel de carapace sub care să ne adăpostim cu toții. De ce avem noi nevoie însă este o religiozitate ca schelet interior, care să ne structureze dinăuntru pe fiecare dintre noi și în mod privat. Din păcate, avem o religiozitate de tip arhaic, ”insectiformă” dacă vrei, în care lumea e acoperită cu chitina ritualilor, a verbiajului pravoslavnic, și a liturghiilor.

Văd prea puțin în spațiul public o religiozitate de tip modern, văzută ca o nevoie interioară de a-ți structura propria ta viață într-un mod privat și intim. Ce mă tulbură este modul în care religiozitatea este îmbrățișată în abstract, promovată la conferințe și în traduceri ai clasicilor isihasmului, în timp ce năravurile personale și cele bisericești se degradează pe zi ce trece. Parohiile se vând, bani sunt aruncați pe faraonice catedrale, ritualurile obscurantiste, cum ar fi exorcismul și citirile vindecătoare, se răspândesc. Mai mult, mă tulbură lipsa dialogului religios. Promovarea religiei nu ține cont de faptul  că pot exista alte persoane care au aceleași chemări spirituale, dar care au alte răspunsuri, uneori ne-creștine. Și care au dreptul de a fi egale în demnitate cu tine. Și că a fi religios înseamnă a înțelege chemarea religioasă a celuilalt, nu a impune imaginea religiozității tale asupra celuilalt.

E.C. Deci, din punctul acesta de vedere, religia ar putea și ar trebui să aibă un rol civic asumat, îmbrățișând o orientare generală inductivă, nu deductivă în sensul de exterioară, coercitivă și implicit antimodernă, ermetică.

S.A.M. Corect.

Continuarea în revista Timpul

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin situl Librarie.net