Revoluția Facebook – Ce este și de ce trebuie să ne pese de ea

de moderator

Publicat la 14-06-2011 | 2 Comentarii

Nota redacției: Fragmente din noul volum al lui Alex Ulmanu, Cartea Fețelor, dedicat revoluției sociale create de introducerea serviciilor de genul Facebook, YouTube, Flickr în România și în lumea post totalitară. Teoria centrală a volumului este că siturile de genul Facebook sunt mai mult decât un aparat tehnologic, ele au devenit o extensie a sinelui, o proteză socială a omului modern.

Ceilalţi

La un moment dat m-am decis că e vremea ca puştiul meu, care pe atunci avea vreo patru ani, să înveţe să meargă pe două roţi. Era deja un mare maestru în ale mersului pe bicicletă cu roţi ajutătoare. Într-o bună zi, m-am hotărât să le demontez şi am ieşit în faţa clădirii în care locuiam. A dat de câteva ori din pedale, nesigur, dar era prea speriat ca să îşi dea cu adevărat interesul. Am lăsat-o baltă.

Peste două-trei luni, pe când ne îndreptam spre un loc de joacă, fiul meu a văzut o fetiţă, ceva mai mare ca el, zburând nonşalant pe două roţi. Mi-a spus că vrea şi el să înveţe. Foarte curând am scos, la îndemnul copilului, roţile ajutătoare de la bicicletă. În doi timpi şi trei mişcări, spre mândria tatălui şi a sa personală, puştiul mergea pe două roţi.

Pe lângă faptul că mi-a permis să mă laud cu abilităţile de biciclist ale copilului meu, povestea de mai sus este un bun exemplu pentru a înţelege de ce Facebook are atâta succes. Nu e vorba de faptul că m-aş fi fălit imediat, printr-un status update, cu performanţa copilului (din câte îmi amintesc, nici n-am făcut-o). E vorba de faptul că natura umană ne impinge în braţele Facebook-ului.

De ce are succes Facebook? Ce ne face (pe unii dintre noi) să ne verificăm de câteva ori pe zi, prin computer sau prin telefon pagina de Facebook, acasă, la serviciu, în tramvai, în metrou sau la restaurant, să urmărim avid întâmplările mai mult sau mai puţin mărunte din viaţa celor din lista noastră de prieteni, să le privim fotografiile şi să comentăm asupra lor, să împărtăşim tuturor ce facem, ce gândim sau ce simţim într-un moment sau altul? Ce-i face pe cei 40 de inşi ce au scris articolul cu care am deschis acest capitol să intre pe Facebook zi de zi?

O explicaţie neuroştiinţifică

Neurobiologia, sau studiul ştiinţific al sistemului nervos, ne arată că explicaţia pentru atracţia pe care o exercită Facebook asupra a milioane de oameni, ca şi pentru faptul că un copil de patru ani se hotărăşte să-şi scoată roţile ajutătoare de la bicicletă, poate fi strict biologică. Simplu spus, Facebook şi Twitter ne satisfac o nevoie biologică fundamentală. Poate părea ciudat, dar nevoia de socializare nu e de natură intelectuală. În acest context, învăţarea mersului pe bicicletă trebuie privită nu ca rezultatul ambiţiei, ci ca o condiţionare biologică, izvorâtă din necesitatea de integrare în grup, fără de care nu putem funcţiona cum trebuie. Creierul uman este astfel construit încât să răspundă acestei nevoi. Organul vital al gândirii alocă resurse impresionante, fără ca noi să fim conştienţi de acest lucru, unei operaţiuni vitale pentru supravieţuire: înţelegerea şi identificarea emoţiilor şi adaptarea la acţiunile semenilor.

Prin social media, oamenii comunică adesea emoţii şi stări (sunt fericit, sunt trist, sunt plictisit) sau lucruri menite să transmită ori să creeze emoţii (fotografii cu copii, poze de la nuntă, din vacanţe etc., anunţuri privind diverse evenimente din viaţa personală sau profesională şamd). Chiar şi butonul like semnifică o emoţie sau o stare pe care utilizatorul o încearcă vizavi de ceea ce află din ce a publicat cineva pe Facebook.

Emoţia, descrisă în dicţionare drept o reacţie afectivă, e definită mult mai sec în neurobiologie: un răspuns neuronal sau endocrin la un stimul, a cărui funcţie este să regleze intern organismul astfel încât acesta să fie în acord cu mediul extern[1].

Între două persoane se stabilesc “conexiuni emoţionale” într-un mod funcţional – cu alte cuvinte, un creier uman capătă acces la gândurile, sentimentele şi intenţiile altuia.

Această abilitate este denumită în ştiinţă teoria minţii şi apare în jurul vârstei de doi ani. Cam tot atunci începem să ne recunoaştem în oglindă. Conştiinţa de sine şi abilitatea de a descifra semnalele altora privitoare la sentimentele şi intenţiile pe care le au ar putea fi, aşadar, interconectate, după cum remarcă John T. Cacioppo şi William Patrick în cartea lor Loneliness, în care abordează conceptual de singurătate din perspectivă neuroştiinţifică[2]. Biologul N. K. Humphrey a sugerat chiar că dezvoltarea abilităţii de a detecta starea emoţională a altora e posibil să fi dus nu doar la apariţia inteligenţei la om, ci chiar la dezvoltarea conştiinţei umane[3].

Dar, pe lângă faptul că poate descifra, din semnalele primite de la alţii, ce emoţii îi încearcă pe semenii săi şi că poate să răspundă într-un fel sau altul la acestea, omul este înzestrat şi cu o altă abilitate, arată Cacioppo şi Patrick: să împărtăşească trăirile altora. Când o prietenă pune pe Facebook primele fotografii cu copilul său, ori scrie pe Twitter “Maria a făcut azi primii paşi”, când o personalitate recunoaşte, cu vocea tremurândă, într-un interviu televizat, că are probleme în căsnicie, sau când Julia Roberts mulţumeşte, pe scena Oscarurilor, familiei, prietenilor, soţului, garderobierei şi lumii întregi, suntem (măcar unii dintre noi) mişcaţi, emoţionaţi, atinşi.

Creierele noastre răspund în mod involuntar şi automat la semnalele transmise de alţi oameni. Adam Smith remarca încă acum 300 de ani că ne crispăm atunci când cineva se loveşte la deget. În mod similar, observă Cacioppo şi Patrick, ne ferim atunci când cineva de lângă noi se fereşte. Urmărim şi repetăm, fără să fim conştienţi de asta, mişcările şi direcţia ochilor altora, pauzele pe care le fac în discurs, postura şi gesturile lor. Cei ce au copii mici se trezesc adesea că, atunci când îşi hrănesc sugarii, fac diverse feţe şi scot sunete ca să-i convingă pe bebeluşi să-i imite şi să mănânce. Când un copil izbucneşte în plâns, la creşă, încep şi ceilalţi. Ca să nu mai vorbim de modă (ţi-ai luat pantofi Converse, îmi iau şi eu), comportament la şcoală (copiii încearcă să intre în gaşca celui mai cool dintre ei şi îl imită în tot ce face) sau la serviciu (unde cei mai mulţi se îmbracă şi se poartă în conformitate cu “cerinţele” mediului de lucru).

Dacă nu ar fi văzut un alt copil pedalând pe două roţi, cine ştie cât ar mai fi trecut până ca fiul meu să se hotărască să încerce să meargă cu bicicleta fără roţi ajutătoare?

Socializarea e o condiţie a supravieţuirii. Dacă rămâi singur, eşti mai vulnerabil şi nu-ţi poţi transmite genele mai departe. E valabil pentru omul modern, aşa cum era valabil pentru omul cavernelor. Dacă rămânem singuri nu ne putem apăra, suntem mai puţin productivi, nu putem învăţa de la alţii şi nu putem procrea. Frica de singurătate ne împinge să căutăm societatea semenilor.

[…]

 

Recunoaşterea emoţiilor şi înţelegerea semenilor

Creierul alocă, aşadar, resurse impresionante pentru cele mai importante lucruri atunci când vine vorba de supravieţuirea speciei: recunoaşterea emoţiilor şi înţelegerea semenilor. Creierul răspunde mai puternic la imaginile cu persoane decât la cele cu obiecte, chiar şi atunci când intensitatea emoţională e comparabilă. O fotografie cu un clovn trist va produce mai multă activitate în creier, şi în mai multe zone diferite ale acestuia, decât o imagine cu un peisaj sumbru[4].

Faptul că mai multe resurse ale creierului sunt alocate descifrării emoţiilor şi înţelegerilor semenilor confirmă, în viziunea lui Cacioppo şi Patrick, ipoteza creierului social, care susţine că complexitatea vieţii sociale a dus la creşterea rapidă a cortexului uman.

În aceste condiţii, este explicabilă atracţia şi, pe alocuri, fascinaţia pe care o exercită Facebook asupra multora dintre noi. Facebook poate fi privit ca o hartă interactivă (chiar dacă incompletă uneori) a relaţiilor noastre sociale. Clipă de clipă, o mare parte a resurselor noastre mentale sunt alocate, fără ca măcar să fim conştienţi de acest lucru, pentru descifrarea conexiunilor sociale şi înţelegerea celor de lângă noi. Un instrument ajutător precum Facebook, care face inventarul cunoscuţilor, oferă acces la imagini, prezintă fapte, emoţii şi stări ale acestora este, pentru subconştientul şi conştientul nostru deopotrivă, o ofertă greu de refuzat.

Un profesor de-ai mei din facultate, Harry Morgan, un american ce a lucrat multă vreme la cunoscuta revistă Reader’s Digest, obişnuia să ne spună: People love to read about people (“Oamenii adoră să citească despre oameni”).

Oamenii sunt interesaţi să afle ce se întâmplă cu alţi oameni. Sunt interesaţi să afle ce se întâmplă chiar şi cu necunoscuţi, pentru că raportează poveştile altora la propriile experienţe. Sunt cu atât mai interesaţi să afle ce se întâmplă cu persoane pe care le cunosc, pentru că împărtăşesc o legătură directă cu acestea.

Tabloidele au prins ideea. Cititorii preferă să citească despre vedete, pentru că le sunt familiare. Pentru mulţi, nunta lui Ştefan Bănică Jr. este cel puţin la fel de importantă ca nunta vărului Costel de la Brăila – poate mai importantă, dacă pe Bănică îl văd şi îl aud mai des decât pe vărul Costel, chiar dacă acest lucru se întâmplă prin intermediul televizorului.

Problema pe care o au mulţi dintre jurnaliştii care scriu articole “serioase” în România nu este că publicul n-ar fi interesat de asemenea subiecte, ci că ziariştii n-au învăţat să pună în evidenţă oamenii. Un articol despre violenţa în familie poate fi spus scoţând în faţă statisticile (numărul de femei care suferă an de an de pe urma bătăilor primite de la soţ), dar devine mult mai interesant dacă spui povestea uneia dintre aceste femei.

Facebook spune asemenea poveşti aproape de fiecare dată când un utilizator îşi actualizează mesajul de stare. Iar aceste update-uri ne interesează (OK, nu toate) pentru că vorbesc despre oameni pe care îi cunoaştem sau care ne sunt cumva familiari (OK, nu toţi, dar cine v-a pus să acceptaţi necunoscuţi în lista de prieteni?).

Alexandru Brăduț Ulmanu (născut în 1973, la Bucureşti) activează în presă din 1991, iar din 1996 predă jurnalismul în calitate de cadru didactic universitar şi trainer. A lucrat în presa scrisă, online, radio şi de agenţie şi s-a ocupat cu predilecţie de cultură şi media.Vezi și interviul Hotnews cu Alex Ulmanu despre cartea sa

Articole pe teme similare:

• Vintilă Mihailescu despre intelectualitatea română de ieri și de azi
• Cadoul perfect de crăciun sau anul nou: volumul Idei de Schimb de Sorin Adam Matei, autorul Boierilor Minții
• De ce greșește dl. Gaspar Miklos Tamas când spune că Idolii forului sunt o revoluție iconodulă
• Unde a spus Sorin Adam Matei: ”Pleşu, Liiceanu şi Patapievici au făcut un fel de cabală şi au interzis accesul noilor intelectuali la popor”?
• Sindromul Uriah Heep lansat de dl. Tismăneanu trădează o mentalitate de ”stăpân”

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin Librarie.net

Comentarii