Jan Łukasiewicz i-a făcut pe polonezi universali, iar Nae Ionescu pe români provinciali

de Dan Ungureanu

Publicat la 22-11-2010 | 6 Comentarii

Destinul culturii române este de a rata intrarea în universalitate datorită fascinației față de intelectualul oracular, atotștiitor. Destinul culturii poloneze este de a rămâne universală pentru că a refuzat idealul intelectualului elitar, profetic, enciclopedic, preferându-l pe cel al specialistului modest, dar profund. Dan Ungureanu, autorul acestui eseu, trage aceste concluzii comparând două personalități interbelice, una română și una polonă, echivalente prin educație și talent, dar diferite prin modelul cultural și de educație pe care l-au propus. (nota moderatorului sitului idolii.com)

1. Intelectuali polonezi, intelectuali români : două modele

Polonia şi România pot fi uşor comparate. Sînt ţări est-europene, vecine în perioada interbelică, avînd o istorie asemănătoare : România mare apare, ca şi Polonia, după primul război mondial. Ambele se formează dintr-un nucleu vechi şi bucăţi din fostele imperii, Ţarist şi Austro-Ungar. Ambele încep ca democraţii şi trec lent spre un regim totalitar în perioada interbelică.

Şi Nae Ionescu, şi Jan Łukasiewicz studiază logica în acelaşi timp, în Germania, îşi dau doctoratul în logică, cu subiecte asemănătoare, şi se întorc să predea la Universitate. Aici asemănările se opresc.  Nae Ionescu a avut un singur elev care i-a urmat în vocația filosofică, inclusiv cu niște încercări în logică, pe Constantin Noica, unanim ignorat în Europa şi în lume. Łukasiewicz a avut discipoli şi colegi logicieni, pe Alfred Tarski şi pe Tadeusz Kotarbinski, amândoi nume de referință în istoria logicii. Şcoala poloneză de logică face parte din istoria filozofiei universale ; Nae Ionescu nu figurează nicăieri. Tarski şi Łukasiewicz n‑au fost nici un moment « elite », n-au urmărit să aibă un public, ca la teatru, şi să facă politică. Ei s-au ocupat de discutat logică între egali şi au publicat articole în reviste de specialitate.  Nae Ionescu şi discipolii lui s-au ocupat în principal de intrigi politice şi de scris articole de ziar despre problemele politice curente. Nae Ionescu şi-a promovat discipolii găsindu-le posturi politice (şefi de secţie în diverse ministere, posturi diplomatice) nu ocupîndu-se de filozofie : el n-a avut discipoli, ci clienţi.

Filozofii români şi cei polonezi socializează diferit. Cei români se ocupă în perioada interbelică de ascensiune politică, ziaristică şi succes public, cei polonezi prelungesc o conversaţie între egali, strict tehnică, fără să le pese de succesul public.

« Elita » e un concept depăşit în Occident. Nu există elite în Statele Unite, nici în Marea Britanie, ci doar comunităţi de specialişti. Lexical, elita se opune masei, plebei, gloatei.

Elita e prin excelenţă anti-revoluţionară : ea n-are nici un sprijin social prin care să pornească o revoltă sau un protest. Ea se manifestă prin închidere şi solipsism.

Intelectualii români interbelici au fost închişi după 1948 ori s-au exilat în principal din cauza implicării politice. Logicienii polonezi au continuat să scrie şi să publice după ce comuniştii au luat puterea în Polonia.  Nae Ionescu îşi dăduse doctoratul cu o teză de logică aplicată la matematică, Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik, logistica, încercare de nouă fundamentare a matematicii. Constantin Noica însuşi a lucrat zece ani la Institutul de Logică al Academiei. Şi unul, şi celălalt au trecut pe lîngă şansa de a face logică matematică – sau au ignorat-o.

Cum se organizează filozofia poloneză ? Filozofii şi logicienii polonezi colaborează cu cercul din Viena, cu Gödel şi Carnap. Nae Ionescu, deşi studiase în Germania, la Göttingen şi la München, nu păstrează nici un fel de contacte cu germanii. În România, Nae Ionescu îşi creează un mic cerc de discipoli, în curînd răsplătiţi cu posturi ministeriale sau diplomatice. Twardowski, Ajdukiewicz, Czeżowski, Kotarbiński, Leśniewski se ocupă de logică şi semiotică la Lwow şi la Varşovia, şi colaborează fructuos cu matematicienii polonezi, cu Banach şi Sierpinski (paradoxul Tarski-Banach). Viena, Varşovia, Lwow. filozofi şi matematicieni publică împreună lucrări cu valoare perenă. În şcoala poloneză, evreii şi catolicii colaborau ; Nae Ionescu era antisemit. A avut discipoli, dar n-a avut colaboratori egali.  Există un motiv pentru care logica poloneză e ignorată suveran în România : fiindcă sînt prea asemănătoare şansele, prea asemănător contextul şi prea divergente roadele.

Jurnalul cercului de la Păltiniş seamănă Saturnaliilor lui Macrobiu, discuţii erudite ale unor erudiţi ; filozofia îi eliberează de totalitarismul ambiant. Dar Noica n-a discutat filozofie niciodată cu nimeni de la egal la egal, ci doar condescendent, de la profesor la discipoli. A fost un fermecător eseist, dar opera lui filozofică e desuetă. Sentimentul românesc al fiinţei e simptomatic pentru acest solipsism fără deschidere (sentimentul bulgăresc al fiinţei e la fel de bun), acest doct marivaudage. Provincial e dispreţul lui Noica pentru Michel Foucault. Cercul de la Păltiniş e închis, un maestru harismatic, o mînă de discipoli, mulţi vizitatori plini de paralizantă adulaţie, de veneraţie hipnotizată.

Cultura ca spectacol

Nae Ionescu era harismatic, era spectaculos. A atras la cursurile lui un public de cucoane mondene, nu tineri cercetători. Catedra sa era un Maglavit monden, pentru un public de cucoane, nu cercuri de cercetare ştiinţifică reală. Deşi sihăstrit, Constantin Noica îi preia modelul : se vine la el în pelerinaj, e un Petrache Lupu filozofic. El fascinează fără să stimuleze. Vina nu e a lui.

2. De ce a existat dizidenţă în Polonia ? De ce n-a existat dizidenţă în România ?

De ce n-a existat  dizidenţă în România – dizidenţă politică organizată ?  Intelectualii niciodată n-au catadicsit a intra în dialog cu muncitorii. În România, fostă ţară agricolă, muncitorimea a apărut graţie industrializării din anii 1950. Muncitorimea era o creaţie a regimului, şi (foarte vag) recunoscătoare acestuia. Ungaria s-a revoltat în 1956, Cehoslovacia în 1968, Polonia în 1980.

În anii 1990, diversele institute de cercetare a comunismului au accentuat, dolorist, persecuţiile politice din anii ’50, ignorînd monumental problema : de ce nu s-a coagulat o mişcare politică de rezistenţă ?

Elita intelectuală românească a fost un grup fără contribuţie filozofică în perioada interbelică, dispreţuitoare a masei în perioada dictaturii ceauşiste, şi cu un rol ambiguu după 1990.  În perioada comunistă, Gabriel Liiceanu a putut publica operele complete ale lui Platon datorită unei politici editoriale binevoitoare. În ciuda cenzurii apăsătoare şi arbitrare, cărţile apăreau. După Revoluţie, deşi numărul de titluri a crescut, tirajul total al cărţilor în România a scăzut de şase ori. Lumea, azi, cumpără de şase ori mai puţine cărţi ca înainte de Revoluţie. Cu rare excepţii, Humanitas nu publică decît traduceri. Regimul comunist îşi plătea bine autorii. Adrian Marino, teoretician al literaturii (de cîte cărţi de teorie literară aveţi realmente nevoie în bibliotecă ?)  primea, pentru o carte, echivalentul a doi ani de salariu al unui profesor universitar (o spune singur în Memorii). E explicabil de ce îşi permitea să trăiască din scris. Ce teoretician al literaturii îşi permite să trăiască din scris, în România, în 2010 ?

În anii ’80, învingîndu-şi greaţa faţă de cămăşile cu carouri ale muncitorilor de pe şantierele navale din Gdansk, intelectualii polonezi au pus umărul la înfiinţarea sindicatului Solidaritatea. Subliniez sindicat, cuvînt care pute azi tuturor intelectualilor puterii)   Lech Wałęsa, şeful sindicatului, era de profesie electrician pe şantierul naval de acolo. Lecturile lui din Husserl, Adorno, Sein und Zeit sînt dintre cele mai lacunare. E genul de om care poartă cămaşă cu pătrăţele, bea bere Noroc, şi ascultă Ion Dolănescu, şi se uită la westernuri. Afară de Mersul Trenurilor şi Pagini Aurii nu mai are nici o carte în casă. Mînîncă, proh facinus, cremvurşti. Sołidarność a fost un sindicat muncitoresc, o dizidenţă muncitorească, în cadrul căreia intelectualii au avut un rol secund.

Singura disidenţă serioasă din Europa comunistă a fost această disidenţă muncitorească. (Ca digresiune : Solidaritatea, odată ajunsă la putere, a închis şantierul naval din Gdansk, trimiţînd muncitorii la şomaj). Intelectualii nu pot constitui o dizidenţă, ci pot doar colabora la ea.

Românii sînt inagregabili. După 1990, partidele româneşti s-au caracterizat doar prin excluderi, sciziuni, turism politic. Se explică a posteriori prăbuşirea PNŢCD prin picrocolinele lupte intestine pentru ştampila partidului duse între două fracţiuni ale acestui partid confidenţial, ajuns de la putere într-o garsonieră. Îmi explic a posteriori inexistenţa unei dizidenţe în România prin faptul că toţi membrii ar fi dorit să fie şefi. Paul Goma, al cărui statut de dizident e deasupra oricărei discuţii, s-a risipit, după 1990, în mizantropie şi acrimonie. N-ar fi putut niciodată face parte din nici o organizaţie.

Românii sînt incapabili de exactitate şi corectitudine, incapabili de a alcătui organizaţii, de a lua decizii în colectiv prin negociere, şi de a duce un plan la bun sfîrşit.

Articole pe teme similare:

• Unde a spus Sorin Adam Matei: ”Pleşu, Liiceanu şi Patapievici au făcut un fel de cabală şi au interzis accesul noilor intelectuali la popor”?
• Vintilă Mihailescu despre intelectualitatea română de ieri și de azi
• Idolii forului semnalată în Observatorul Cultural
• SAM explică pe Bookiseala ce sunt Idolii Forului
• Despre cele două școli ale lui Noica

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin Librarie.net

Comentarii