Dl Pleșu atacă Idolii forului în Dilema Veche, foștii săi admiratori răspund

de Sorin Adam Matei

Publicat la 26-10-2010 | 10 Comentarii

NOTĂ: Vezi  și răspunsul coordonatorilor volumului Idolii forului, Sorin Adam Matei și Mona Momescu la articolul dlui Pleșu

Dl. Andrei Pleșu atacă Idolii forului și pe coordonatorii săi în Dilema Veche folosind un limbaj zeflemitor, uneori peri-urban, ignorând complet substanța volumului. Printre afirmațiile sale:

O regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut. Să exişti. Să pui, la o adică, ceva pe masă. Nu orice nubilă ţanţoşă poate ieşi la portiţă ca să bombăne genunchii Ginei Lollobrigida. E nevoie de un dram de îndreptăţire, de oarecare acreditare: să fii măcar Miss Ferentari, sau Miss Tecuci!

O unsuroasă poftă de succes (dacă nu cumva un oportunism servil) îl face să sară etapele şi să ridice sever degetul mai sus decît i-o îngăduie propria statură. Un altul, a cărui prestaţie publică se reduce la o carte de bombăneli acre plus o antologie de alte cîteva bombăneli, se mişcă şi el elastic prin peisaj, încercînd să-şi facă un portret prin mîzgălirea cîtorva portrete ceva mai curăţele. Îţi vine să întrebi: cine sînteţi fraţilor? În numele cărei isprăvi personale vorbiţi? De ce vă irosiţi tinereţile aruncînd, otrăviţi, cu praştia? Daţi-ne ceva! Altceva decît resentimentele dvs. ambalate „jurnalistic“ sau „sociologic“.

Agitaţia dvs. bilioasă nu ajută şi, de fapt, nu interesează pe nimeni!

Atacul, căruia îi vom răspunde curând, i-a îndepărtat până una-alta chiar și pe unii dintre cititorii săi fideli care comentau astfel pe situl Dilemei:

Dl. Goe

Citesc cu placere articolele d-lui Andrei P. Fara exceptie acestea degaja ceva captivant, o verva, o emotie un sentiment. Sunt gata sa induca dependenta cititorului, oricarui iubitor de vorbe bine tucluite, bine combinate, o feerie de imbinari. Dar dincolo de toata aceasta iscusinta a inzorzonarii fara excese, dincolo de armonia cuvintelor si sensurilor, adevarata fascinatia a articolelor sale rezida in capacitatea d-lui Andrei P., de a-l evoca cumva pe Iona in burta pestelui urias, domnia sa reusind performanta sa fie in acelasi timp si pestele si pescarul. Tema abordata azi nu e noua, este deja un laitmotiv ce-l insoteste pe autor pretutindeni. Orice cititor poate constata ca (si) in articolul de saptamana asta dl. Andrei P. besteleste pe cineva. Si besteleste ca de obicei: rau de tot, adica bine, abitir, cu talent si eficienta. Cei besteliti pot sa se faca mici, mici de tot si sa se duca acasa. Dar cât de mici ar mai putea sa se mai faca, de vreme ce, suntem atentionati discret, ca ipochimenii certati, sunt deja mici, niste nulitati fara nicio autoritate. Deja se intrevede paradoxul. Dl. Andrei P. afirma, si nu avem motive sa punem la indoiala acest enunt in fond discutabil, ca „o regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut”… comparabil cu cel pe care-l bestelesti, se intelege. Prin faptul ca dl. Andrei P. se rafuieste cu o periodicitate destul de riguroasa cu cei besteliti (si) astazi s-ar putea deduce ca acestia din urma au de fapt un statut destul de serios si o autoritate pe care dl. Andrei P. le-o confera contestandu-i. Sa recapitulam: o regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut… (comparabil se intelege). Sa aiba dl. Andrei P. acest statut care sa-i ingaduie sa-i besteleasca in asa hal pe ipochimeni? Eu sper ca nu.

Stelian Cântea:

Sînt un admirator lucid al dumneavoastră. Şi spun lucid pentru că, îmi place să cred, mi-am păstrat capacitatea de a sesiza, atunci cînd obiectul sau motivele admiraţiei sînt prezente, şi elemente mai puţin demne de a fi admirate. Asta pe de o parte. Pentru că, pe de altă parte, aceeaşi luciditate mă fereşte, sper, de păcatul de a devaloriza ceea ce este demn de a fi admirat doar pentru că o idee, atitudine sau zicere mi se pare discutabilă. Ceea ce ma îndeamnă, îmi dă ghes, să vă adresez aceste cuvinte, legat de articolul dumneavoastră din Dilema Veche, este impresia pe care mi-o lasă că recurgeţi la binecunoscuta metodă de discreditare a adversarului. Cu alte cuvinte mutarea atenţiei de la ce se spune la cine spune (Uite, cine vorbeşte!).

Laurie:

De ce trebuie oare sa fii egalul celui criticat pentru a putea critica? Criticii sint arareori creatori (exceptii sint adeseori cei de la New York Review of Books , unde critica e facuta de autori din domeniul respectiv). Marcel Reich-Ranicki nu e un autor de nivelul celor criticati de dinsul (uneori prin tacere, ca in cazul Hertei Müller), neavind in tolba creativa decit altceva decit memoriile (altfel bine scrise), ceea ce nu-l impiedica sa fie considerat cel mai important critic de limba germana de dupa cel de-al doilea razboi mondial). Si eu consider pervers felul in care cei de teapa lui Mircea Badea isi dau cu parerea despre oameni care de bine de rau au realizat ceva in viata, insa pe de alta parte nimeni nu este deasupra criticii, atunci cind ea e obiectiva si nu partinica.

Diego:

Va declar de la bun inceput si admiratia pe care v-o port si stupefactia pe care mi-a provocat-o articolul dvs. Reactia la comentariile celor intamplate la Ateneu nu vi se potriveste, pentru simplu motiv ca ati parut pana acum un adept al adevarului.

Articole pe teme similare:

• Chiar așa, cine pe cine beștelește domnule Pleșu? sau Cum am ajuns Ucigă-l Toaca
• Idolii forului semnalată în Observatorul Cultural
• Unde a spus Sorin Adam Matei: ”Pleşu, Liiceanu şi Patapievici au făcut un fel de cabală şi au interzis accesul noilor intelectuali la popor”?
• Răspunsul lui Sorin Adam Matei și al Monei Momescu la articolul lui Andrei Pleșu ”Cine pe cine beștelește” din Dilema Veche
• Vacile Sacre ale României Culturale – recenzie de Lavinia Bârlogeanu

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin Librarie.net

Comentarii