Idolii forului în zi de târg sau despre oralitatea primară a culturii române

de Mona Momescu

Publicat la 20-07-2010 | 22 Comentarii

Comentariile asupra volumului Idolii forului, prezente atât în articole dedicate cărţii şi apărute în presa scrisă ori în format electronic, cât şi în intervenţiile de pe forum ale cititorilor relevă, în opinia mea, o sumă de fenomene sociale interesante. Nu mă voi opri aici la exprimarea acordului sau dezacordului personal cu privire la comentariile celor care au discutat despre carte. În calitate de coordonator al volumului, consider că mi-am exprimat opinia prin participarea la acest proiect şi prin capitolul pe care l-am semnat în volum.

Am urmărit, recent, nu numai analizele asupra cărţii, remarcând acribia cu care Paul Cernat s-a aplecat asupra acesteia, cât mai ales reacţiile, comentariile, polemicile colaterale pe care aceste analize le-au declanşat. Mai mult decât volumul nostru, este interesant de observat o atitudine, o înţelegere pe care cei care au intervenit o au cu privire la chestiuni de interes social.

Voi începe, prin urmare, cu articolele publicate recent de Alina Mungiu-Pippidi în România liberă şi care ating şi problematica volumului nostru, într-un cadru mai larg. Nu este nicio îndoială că intenţia autoarei este consecventă cu agenda SAR, aceea de a educa, de a prezenta publicului o pluralitate de opinii şi eventual, alternative la politicile sociale oficiale. Am selectat intervenţia Alinei Mungiu-Pippidi pentru că ea sintetizează un tip de atitudine pe care l-am mai întâlnit în multe comentarii de pe forumuri, sau, mai mult sau mai puţin voalat, chiar în materialele dedicate volumului. Pe scurt, autoarea articolelor din R.l se întreabă care este calitatea în numele căreia autorii din Idolii forului examinează critic un fenomen actual, acela al rolului intelectualului public în spaţiul românesc? Nu vreau să cred că există vreo confuzie de „personalizare” a demersului autorilor din carte sau, în termenii teoriei literare vreo suspectată „eroare de intenţionalitate”. Cu alte cuvinte, şi spre marea mea surprindere, autoarea invită la o confruntare de CV-uri. Modul d-sale de a vedea legitimitatea unui proiect sau demers critic reprezintă un tip de mentalitate, prezentă şi pe forumuri. Anume: ori autorii participanţi la proiectul Idolii forului nu sunt îndeajuns de vizitaţi de celebritate ca să-şi permită să discute identitatea emblematică a unor intelectuali publici unanim consideraţi drept voci autorizate, ori demersul acestora este expresia unei mai profunde „maşinaţiuni” „în contra” intelectualilor publici actuali, prin urmare a valorii în societatea noastră.

A încerca să demontez acest demers mi se pare superfluu, întâi din cauza rezervei pe care etica de coordonator al volumului mi-o impune, în al doilea rând, din inutilitatea de a prelungi la nesfârşit o discuţie în termeni de „este aşa/ ba nu este aşa”. Mai interesant, din perspectiva preocupărilor mele, mi se pare identificare unor mecanisme clare ale oralităţii de tip primar în aceste confruntări. Numesc oralitate de tip primar oralitatea specifică societăţilor care se află la sau perpetuează un stadiu arhaic al relaţiilor dintre indivizi, spre deosebire de stadiul de oralitate secundară (apud Zumthor, Ong, Augé, cu variaţii terminologice nesemnificative), specifică societăţilor postindustriale contemporane. Este evident şi faptul că natura discursului sau sursele unui comentariu creditabil şi acceptat de public se supun validării specifice unei societăţi de tip oral, în măsură semnificativă.

Exemplu: întrebarea, nicidecum retorică, a autoarei articolelor Adevărata trădare a intelectualilor, referitoare la compatibilitatea CV-urilor celor care au participat la proeictul Idolii cu ale acelora „criticaţi”(nu comentez tendinţa de a personaliza, eronat, scopul demersului Idolilor…) se înscrie în ierarhia socială de tip arhaic, ilustrată prin proverbe din seria „ a ajuns oul să judece găina”. Cu alte cuvinte, o pedagogie de tip Marius Chicoş Rostogan sau domnu’ Vucea, cel care îl ardea pe „tătar” peste degete cu nuiaua, admiţând libertatea de a sluji domestic profesorului, transpare de aici. Poate că exagerez, însă imutabilitatea valorilor, atunci când nu se referă la imutabilitatea principiului valorii, proiectează într-o cultură de tip oral primar sau în care aceste fundamente s-au transferat, insidios, culturii pe care o numim urbană.

Mecanismul mai sus menţionat este prezent în toate sectoarele societăţii noastre, de la cel învestit cu autoritate temporară într-un sat/oraş/ o formaţiune politică şi care doreşte, şi de multe ori reuşeşte a eluda o parte din îndatoriri, sau de a se sustrage compensării unor greşeli în numele unui „ştii cine sunt eu?” Autocratul, feudalul, stăpânul de necontestat.

De aceea, mi se pare destul de neverosimilă solicitarea, cât de voalată ar fi, a unei confruntări de CV-uri, care ar urma să fie validate de o terţă autoritate, probabil şi care să acorde unui grup permisiunea de a se angaja într-un proiect; o consider cu atât mai dificil de acceptat, cu cît ea apare într-un text semnat de un nume sonor în societatea noastră civilă şi în demersul de a implementa principiile democraţiei autentice în societatea noastră.

O altă marcă a oralităţii primare, în numele căreia discursul Idolilor este abordat de unii recenzenţi sau comentatori pe forum, este utilizarea surselor nescrise, sau necitite, la rigoare. Doi dintre comentatori, al căror rafinament mental nu poate fi chestionat, au scris despre carte fără a o fi citit şi declarând aceasta. Informarea prin „viu grai” sau din surse secundare, cu riscul perpetuu de a „mai dormi şi Homer câteodată” şi de a colporta informaţii nedocumentate bine sau măcar parţiale, este specifică societăţilor unde tradiţia nescrisă generează, la modul cel mai ilustru, epopei cu eroi, iar în regim cotidian inepuitabila „ gură a satului”, ca să preiau o formulare a lui Ioan Slavici. Tot din autoritatea de necontestat a „vocii”, deci a discursului scris refuzat sau abordat după normele şi valorile culturii orale se nasc şi nesfîrşitele comentarii pe forum, care au alt subiect decât cartea. Ultima parte a articolului lui Paul Cernat conţine câteva comentarii la obiect (critice sau aprobatoare, aşa cum e firesc), precum şi o lungă polemică, pe lângă carte şi cu totul pe lângă observaţiile criticului Cernat, în care se ajunge la remarce nu prea onorabile cu privire la unul din comentatori „jucărie cu cheiţă”, la „dezvăluiri” mai mult sau mai puţin iluzorii cu privire la ascensiunea socială postdecembristă a unora dintre intelectualii publici, la etalarea propriilor aluzii livreşti de tipul Barbey D’Aurevilly (mi-e greu să-l găsesc încadrabil în discuţia iniţială), la confruntări ortografice în afara normelor unei polemici urbane. Imaginea forumului este aceea a unei zile de târg într-o societate tradiţională, în care trecătorii şi participanţii direcţi la oarece discuţii aprinse pe o temă anume „îşi dau cu părerea”, neuitând să creeze momente de suspans şi/sau dezvăluire, care în discursul oral aveau rol mnemotehnic sau rolul de a trezi pe eventualul aţipit şi a-l pregăti pentru momentul de tensiune maximă. Echivalentul acestui tip de atitudine în basm este formula mediană, aceea care culminează cu întrebarea „şi când colo, ce să vezi?” sau echivalente ale acesteia. După care urmează, ăn cazul nostru, „dezvăluirile” nesolicitate şi total în afara demersului cărţii, sau „probozirea” interlocutorului cunoscut deja sau imaginar. Şi, întrucât vocea colectivă este aceea care contează într-o cultură care a conservat mecanismele oralităţii, o parte din participanţii la discuţie evită să uzeze de numele lor real, ceea ce devine neplăcut, căci e normal sa îţi asumi opiniile şi comentariile la un articol, aşa cum şi autorul acestuia onorează pe cititor şi îşi semnează articolul, fiind gata de a primi criticile.

Prin urmare, reacţiile la volum, cu toate criticile îndreptăţite, constituie ele însele un subiect de cercetare cu privire la stadiul relaţiilor şi la tipul de comunicare în societatea noastră contemporană. Un subiect foarte interesant, şi care, a mai fost abordat în parte. Dar care nu e nici pe departe epuizat.

Articole pe teme similare:

• Norman Manea despre precaritatea culturii critice a intelectualității române
• Experții Români în viziunea lui Lucian Sârbu
• De ce greșește dl. Gaspar Miklos Tamas când spune că Idolii forului sunt o revoluție iconodulă
• Idolii forului nu au o ideologie – Un dialog despre volum publicat în revista Timpul
• Michael Shafir îl întreabă pe dl Gallagher

Cumpărați Idolii forului prin Amazon.com

Cumpărați Idolii forului din România prin Librarie.net

Comentarii